Nu mai departe de săptămâna trecută, au început să apară interviuri realizate cu soprana Angela Gheorghiu, toată lumea jurnalistică profitând de lansarea volumului autobiografic, „O viață pentru artă”, în limba română, la București. În acest moment, Angela Gheorghiu este soprana cu cea mai intensă activitate internațională din 1990 încoace, în termeni de spectacole, recitaluri sau înregistrări. La ultimul capitol cred că este, de departe, cea mai prolifică, practic, n-a trecut an în care să nu fi scos un CD/DVD și nu puțini anii când a scos chiar și două, trei/an. În acest context, apariția cărții, dar mai ales disponibilitatea la interviuri n-a fost ratată. Chiar și pentru presă, să ai în față pe cea care a discutat cu mari jurnaliști ai lumii, dacă ar fi să-i numesc numai pe David Frost sau Max Foster, era o provocare.
Dar două dintre interviuri sînt cele care au iscat controverse, mai mari sau mai mici, depinde cum vrei să privești, cel de la TVR și cel de pe contributors.ro.
Pe scurt, pentru că, articolul, în sine, va detalia, doamna Gheorghiu vine și întărește, reafirmă, ”îmbogățește” niște considerații pe care le rostogolește de ani buni. Acum or fi ajuns la maturitate. Enescu (+festival Enescu), Maria Tănase, Ciprian Porumbescu etc. Ca de obicei, presa s-a împărțit în ”imparțiali”, cei care au prezentat citate fără comentarii, alții au ”exprimat” opinii, ale altora, normal, iar alții n-au zis nimic că nu se ocupă de cultură. Opinia publică și lumea artistică, pe de altă parte, au fost ca un adevărat tablou de Hirst. Cei care au ”îndrăznit” s-o contrazică pe propria pagină de socializare și-au luat block, alții i-au dat dreptate! În lumea artistică, chiar și politică!, intelectualitate, lucrurile au stat cam așa: ”surzi și orbi” (o categorie pe care am depistat-o din 2016 de la scandalul ONB), unii și-au scris comentariile pe propria pagină, dar și aici au fost cei cu contra-argumente, date și fapte, alții cu eufemisme, alții înfierând de amorul artei, sau mai bine zis, pe principiul locului comun/tendinței sau, mergând mai departe, aducându-și aminte că au polițe de plătit, una dintre victimele colaterale fiind actrița Maia Morgenstern (nu, ea n-a zis nimic de Enescu, nici de Caragiale. E vechea obsesie a dacopaților, știți care, nu?).
Ce e interesant pentru această categorie, este că, unii dintre cei care acum au înfierat-o,
nu sînt alții decât cei care o așezaseră pe loc de port-drapel pe crucișătorul cu care în 2016, în scandalul ONB, i-au „sfârtecat” pe unica mare balerină Alina Cojocaru și Johan Kobborg (balerin, coregraf), pe atunci directorul baletului ONB. Nu pot să-mi explic, cum, pentru ei, atunci, tot ce spunea doamna Gheorghiu era singurul adevăr, iar, acum, admit că i s-a întunecat mintea (ei au și o placă, nu vinil, -situațiile sînt diferite-)! Enigma Variations! În opinia mea, aceștia sînt mai dăunători decât enunțurile, cum or fi ele, la vedere ale divei sau mai periculoși decât ignoranții care o adulează și îi sorb de pe buze, fără discernământ, orice zicere, mai periculoși și decât indignații de serviciu (popular, Gică Contra). Sînt cei din cauza cărora, ca tipologie, au părăsit țara Enescu, Brâncuși....,pe scurt, tot exilul nostru artistic și intelectual. Atenție! Aceștia funcționează cu mare succes chiar și astăzi, de-aia toți muzicienii, artiștii tineri îi vedeți doar pe-afară, practic, tot în exil. În plus, au căpătat, acum, și o puternică vascularizare familială. Generic, se numește Networking - bisericuțele mediocrației-, conduse de patriotarzi, oportuniști, ignoranți, politruci, țuțeri, chiar dacă unii mai au cultură. Paradoxal, chiar ei reprezintă una din cauzele pentru care diva, foarte multă vreme, n-a primit nicio invitație pentru scenele românești, vorbesc de începuturi. Ca s-o citez: „Iosif Sava era foarte diplomat și avea știința de mă apăra și promova în același timp”.
Să stabilim clar de la început. Toate interviurile, aserțiunile ei, de-acum, dintotdeauna și din viitor,
sînt opinii personale pe care are dreptul să și le exprime, liber, ca orice altă persoană. Evident, derapajele trebuie amendate. În ceea ce mă privește, nu ascund că îmi place Soprana. Am fost și am văzut-o de nenumărate ori în teatre lirice de pe două continente. Ba, la o licitație caritabilă, organizată de revista Elle, i-am cumpărat donația de DVD-uri și CD-uri, deși le aveam deja cumpărate. Să nu existe ambiguități ulterioare. Și ar mai fi ceva, cum zice românul, să vedem și partea plină a paharului! Declarațiile de acum au stârnit atât de tare patriotismul ăla de cămeșă, încât, cred că, deja, căutările cu Enescu în enunț au urcat dramatic în motorul Google. Probabil și pentru celelalte nume, mai puțin Maria Tănase care e atât de iubită, încât, chiar n-are ce să-i facă nicio Angela Gheorghiu. Acum, pot exista două ipoteze: ori a avut o atingere de geniu și chiar asta a vrut să provoace, pentru că, sigur s-a vorbit acum de Enescu mai mult ca în Festival coroborat cu scandalul licitației Enescu, ori, așa cum o știm, chiar crede ce a spus, ceea ce, la nivel de cunoaștere e ridicol.
Așadar, să vedem unde greșește doamna Angela Gheorghiu?
Demonstrațiile nu urmează cronologia interviului de pe contributors.ro, e mai mult o selecție pe subiecte de importanța publică. Sursele sînt publice și pot fi verificate de oricine. ”Cine a fost Ciprian Porumbescu? Un compozitor care a scris puține lucruri… Aici este o problemă în România. Cine a fost Ciprian Porumbescu?.... Nimeni nu vrea să afle cine au fost oamenii aceștia. Ciprian Porumbescu a fost un compozitor ce se afla la începutul carierei, a compus o operetă românească. Muzica sa nu este de mare valoare, comparativ cu mulți alți compozitori români.” Am eliminat o remarcă lipsită de empatie și pentru că îmi face rău, dar și pentru că mi-a adus aminte de ceva asemănător rostit față de marele Ion Caramitru. Ceea ce s-a scris despre Porumbescu este, într-adevăr, limitat, dar acesta e blestemul nostru. Nu, să ne spună străinii unde să ne căutăm diamantele. Imnul Albaniei, celebra „Baladă”, opereta „Crai Nou” sînt cam cele mai cunoscute compoziții ale sale. Să nu uităm și de excepționalul film a lui Vitanidis și prestația lui Vlad Rădescu în pielea, la propriu, lui Ciprian Porumbescu, rolul iconic care l-a consacrat. Cam asta e, dar nu e vina sa. Compozițiile pentru voci, laice și religioase, sînt extraordinare. Pentru cele instrumentale, parte și vocale, sînt multe influențe populare!, poate trebuie să se întrebe dacă este ok să fie cântate sau dacă au vreo valoare!?! Nu știu, poate că mai bine ar fi să începem să vedem ce avem ca moștenire tezaurizată de la Ciprian Porumbescu, să nu ne trezim ca la Enescu. Dar sigur, comparativ, cantitativ e puțin, din păcate. Chiar și așa, cine naibii, dintre americani, își permite să-i facă lui Harper Lee proces de intenție pentru că a trăit toată viața cu o singură carte - „Să ucizi o pasăre cântătoare”? „Nu poți să spui că Maria Tănase a fost și a cântat la New York. Artiștii de muzică populară nu cântă în săli mari. Legendele care s-au format în România sunt exagerate, s-au construit false legende comandate. Sunt nume și istorii construite... Nu poți să spui că Maria Tănase cânta la New York, dacă ea a cântat printre mese. Este adevărat. A cântat, într-o expoziție probabil internațională din moment ce i-a invitat și pe români acolo. Oamenii stăteau la mese și ea a cântat printre acei oameni. Dar trebuie înțeleasă nuanța pe care eu vreau să o arăt.” Se poate spune că și-a început cariera într-un restaurant, pentru că așa îi făcea ei plăcere să cânte. Dar în acel restaurant, Neptun, situat la intersecția dintre strada Dr. Felix și Piața Buzești, veneau s-o vadă Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu sau Ion Pillat....
La Istanbul, a ajuns alături de artiști celebri precum George Enescu, George Vraca, Constantin Tănase. Sulfikidar, guvernatorul capitalei,
i-a propus un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk – Ada si un post de cercetător la Institutul Etnografic. Dar ea s-a întors în țară. „Succesul Mariei din România a avut ecou până departe, în Occident. Reprezentanţii casei de discuri Columbia de la Viena au considerat că o asemenea voce merită o aparatură performantă, așa că, neîntârziat, Maria Tănase și-a făcut bocceluţa și-a plecat. Acolo, în ţara lui Mozart și a lui Strauss, românca a cântat, a impresionat și s-a bucurat. A fost însoţită de către colaboratorii Arhivei de Folclor, Aurora Şotropa și soţul ei, Willi Starkmann, inginer de sunet al casei de discuri.” 1939. America. N-a ajuns invitată ci a câștigat o selecție. „Primăvara se apropia, iar gazetele trâmbiţau: grupul ce avea să reprezinte România la Expoziţia Universală de la New York era condus de Dimitrie Gusti, fondatorul Muzeului Satului din București. Comisia întrunită la „Hanul Ancuţei” a audiat vocile în vogă ale vremii. Maria Tănase nu venise cu nimic pregătit – a încropit cu entuziasm o cântare cu maestrul Grigoraș Dinicu și a cucerit juriul... Nu degeaba a cântat ea în faţa lui Hoover și a lui Roosevelt: „Mi-am pus busuioc în păr, măi/ Să pot avea pe vinoncoa’/Să fiu ochioasă, năbădăioasă/ Să se-mbulzească și să mă iubească băieţii”. Şi a iubit-o întreaga Americă. A plecat de la New York lăsând în urma ei ușile deschise, dar n-avea să se mai întoarcă vreodată. „Am avut propuneri. Şi mai am încă și astăzi un angajament, încă valabil, de a da 15 spectacole la Radio City Hall, cu muzică românească, răstălmăcită pe tehnica jazzului american, dar asta n-aș face- o dacă n-aș fi sigură că negrii muzicanţi vor păstra toată nostalgia și atmosfera de puritate a cântecului nostru” din articolul “Maria Tănase. O viață ca un cântec” din revista Historia nr. 212. Dar, cel mai bine, mai ales că dna. Gheorghiu cu muzica este elementul său, ar fi să vadă piesa „Maria Tănase. O poveste”, în regia semnată de Carmen Lidia Vidu. Cronica o poate citi tot aici. Probabil că va ieși din sală cu o revelație.
Numărul metrilor pătrați de scenă nu este o temă nouă,
a mai adus-o în atenția publicului în interviul de la Starea Nației sau Cafeneaua (erau două denumiri). Dar nicio referire la M. Tănase, atunci. A fost prima dată, când am auzit-o spunând despre „cei care pleacă de-aici (o scară valorică interesant prezentată, bunicei-mediocri-buni-geniali și cu intermediari, celibidianistă) cântă pe te miri unde și se întorc și se laudă cu lucrul ăsta ca fiind ceva extraordinar” (mă rog, Maria Tănase nu s-a lăudat niciodată), dar, da, există această tendință de umflare a CVurilor, dând exemplu ICRurilor unde „se duc oamenii și fac niște bănuți, dar asta nu înseamnă carieră. Și nu așa se promovează cultura românească”. Nici nu poți să nu fii de acord. ICRurile, atunci când nu apelează la români cu rezidență, cum s-a întâmplat recent în Germania, unde președintele a primit ceva și s-a pus de un concert, când au fost solicitați Andrei Ioniță și Ioana Cristina Goicea, practic, cei mai buni tineri muzicieni români soliști la violoncel și vioară, comandă din țară tot ce e mai prost. Nu am dibuit niciodată criteriile de selecție. Legat de carieră dumneaei, există și această veșnică obsesie cu debutul în țară. Pot înțelege când de la ONB primești un SMS, sau un mesaj pe Mess, că nu vrei să vii că invitația e total inadecvată și trebuie ignorată. Dar când ești invitat să vii cu regizor, producție și tot ce vrei să faci, parcă ar trebui clarificat, cu ce a mai greșit publicul românesc. Cât despre invitația Festivalului Enescu e atât de lungă perioada (cred că peste zece ani) de când se tot rostogolește chestia asta că, am senzația că n-o mai crede nimeni și de-asta trebuie repetată. Desigur, Artexim ar trebui să facă niște precizări. Pe de altă parte e clar că onorariu propus (presupun, nu cunosc) nu putea fi de 145 de mii de euro (tva inclus) cât a oferit Primăria Capitalei pentru un concert, pentru că atât primește o orchestră mare și faimoasă pentru două seri de concerte. Așa că, aici, credibilitatea va reveni doar când va fi dezvăluită exact suma și care ar fi fost prestația solicitată. Un recital, un rol într-o operă în concert, unul sau mai multe lied-uri într-un concert vocal simfonic etc.
„Nicolae Bretan, care a scris opere absolut superbe.
Un alt compozitor care a trăit în România și țin minte că operele lui chiar se cântau la Opera – a scris un Hamlet foarte bun – este Pascal Bentoiu.... un alt compozitor, Paul Constantinescu. Lucrările lor trebuie studiate și arătate și explicate în primul rând profesioniști lor pentru a explica mai departe publicului adevărații și adevărata față a istoriei muzicii.” Totul este conform cu realitate. Se știe Pascal Bentoiu este și cel mai reputat expert în muzica lui George Enescu, ar fi fost interesantă reacția dumnealui acum, dar nu mai avem norocul acesta. Paul Constantinescu este foarte cântat în România. Chiar mai des decât Enescu dacă ne referim la perioada off festival. Există chiar pe site-ul ICR Londra (v-am zis că ei se laudă cu rezidenții, mă rog, ce citesc prin presa de-acolo), o coregrafie superbă realizată de Nancy Osbaldeston pe muzica lui Paul Constantinescu-Toccata, având-o la pian pe regretata Mihaela Ursuleasa și prezentată de balerina Francesca Velicu, First Artist ENB și câștigătoare Olivier Award, cu ocazia Emerging Dancer Award. De ce nu mai mult? Nu cumva trebuie întrebați cei implicați direct? Muzicologi, artiști, dirijori, muzicieni, istorici, oameni de cultură, ministerul culturii, manageri culturali etc? Nu cumva e problema lor? Dar, oare dacă reducem volumul unora, se vor auzi ceilalți mai tare? Nu înțeleg.
„De exemplu, nu se vorbește de Dinu Lipatti , de Clara Haskil,
adică artiști care contează pe plan mondial, care contează cu adevărat. Dinu Lipatti a trăit mai puțin, n-a avut posibilitatea unei cariere mari. Ideea este că sunt alte nume despre care România nu știe – vorbesc de criticii din România, care serveau partidul, cei care au studiat muzicologia, cei care s-au ocupat de muzică. Ei nu au avut până astăzi curiozitatea și dorința să vadă cine este într-adevăr un adevărat mare compozitor. Pentru că sunt compozitori din România care au lucrări mai importante decât George Enescu.” Dinu Lipatti este cântat atât în Festivalul Enescu, cât și în stagiuni. Există în programele de concerte. Se poate mai mult. Da, și în relatările de Festival, spuneam că Enescu, off festival, nu e cântat mai deloc. De ce ar fi altfel cu ceilalți? Dar strict Dinu Lipatti, Colegiu Național de Arte îi poartă numele. Există un Centru Cultural „Dinu Lipatti”, fosta reședință. Că acesta nu-și face treaba să-l promoveze, da, de acord. Despre Dinu Lipatti, culmea chiar pe siteul acestei instituții, există doar câteva cuvinte despre el, ghiciți, din memoriul de înființare depus la primărie!?! Multe activități bifate, dacă ați auzit de ele, și care mai de care mai ciudate („La mulți ani! Centrului Cultural de Excelență „Casa Artelor Dinu Lipatti” la împlinirea a 2 ani de activitate”). Vă las plăcerea de a descoperi singuri. Bine că măcar nu s-a dărâmat clădirea. Că Dinu Lipatti a devenit abia post-mortem membru al Academiei Române, n-ar trebui întrebați academicienii? Dacă cei care sînt membrii acestei instituții au habar de cultură, dacă au un plan, vreo strategie de promovare a culturii, nu a ortodoxiei cum insistă neverosimil în ultimul timp. Există și un site dedicat, subțire rău. Ministerul Culturii ar trebui să aibă o listă cu ce face el pentru promovarea, măcar pe siteuri, a personalităților culturale. Aș, siteul ministerului ne zice că ministrul interimar s-a vaccinat cu a treia doză. Nu știu, poate ar fi fost mai lucrativ ca doamna Gheorghiu să ceară de la RRM playlistul pe ultima lună să vadă de câte ori s-a difuzat Lipatti sau Clara Haskil. La Haskil e chiar mai trist. Începuse un festival ce îi purta numele, fondat de pianista Alina Azario, la Sibiu, sincer, n-am mai auzit nimic de el. Probabil dacă autoritățile locale nu s-au implicat, o fi sucombat.
....”Haricleea Darclée, la începuturi, pentru că a prins o perioadă în care încă mai trăiau marii compozitori, Virginia Zeani sau Ileana Cotrubaș”
Haricleea Darclée a avut norocul unor concitadini, brăilenii, care o iubesc și a unei soprane de o perseverență uluitoare, Mariana Nicolesco. Așa a s-a născut celebra competiție internațională de canto care îi poartă numele și care se desfășoară sub Înaltul patronaj UNESCO. Competiția a devenit foarte bine cotată, să ai un premiu câștigat aici este deja o carte de vizită. Liceul de Artă din Brăila îi poartă numele. Pentru Virginia Zeani, iarăși, oameni inimoși au pus pe picioare un festival și concurs de canto. Există și două excepționale cărți de memorii, CD-uri. Desigur, mai multe difuzări la radio și televiziune, cursuri de istoria muzicii în școli, vizite la muzee, nu strică nimănui. Dar ce nu se poate face? Da, asta spune toată lumea, educație și cultură. Dar e un sistem care funcționează prost, mai ales finanțarea culturii, și, pe cale de consecință, ineficient. Acum, dacă, printr-o minune, s-a întâmplat să meargă Festivalul Enescu bine, să-l distrugem și pe acesta?
„...Mai departe, Sergiu Celibidache...”
Badass Celibidache
Ok, dacă nici Celibidache n-are notorietate, atunci nu mai are nimeni. Legenda Celibidache, matematician, filosof, dirijor. Știut în toată lumea pentru convingerile, comportamentul și declarațiile sale, uneori, fără tact, lipsite de modestie, chiar agresive. Iată câteva mostre: Numărul repetițiilor dacă nu la dublu, oricum mai mare decât ceea ce se obișnuia în lumea muzicală. Refuzul de a face înregistrări (a făcut câteva presat de necesitatea orchestrelor de a strânge fonduri), având câteva explicații pentru asta. Adeptul sunetului absolut, 3D, el explica că microfoanele, cel puțin la nivelul tehnologiei de atunci, nu pot reda cu fidelitate acest lucru și apare o reducție sonoră, o mecanizare și o aplatizare a muzicii, ori, muzica e vie. „You cannot press the sublime mystique of music into something that resembles a pancake.” Cool! Catalogat chiar misogin din multe puncte de vedere, dar celebră rămâne o întâmplare petrecută pe vremea directoratului la Munich Philharmonic. Introducerea audițiilor blind a făcut ca Abbie Conant, absolventă de Julliard, să câștige postul de prim-trombonist din 32 de candidați prezenți. Celibidache, de îndată ce a devenit director titular, a încercat s-o concedieze. Era pe vremea când orchestrele aveau maxim 5% femei și în niciun caz în partida de alămuri. Din ce povestește Conant, au fost opt ani de lupte duse la baionetă, inclusiv în săli de judecată. Părerea despre confrați. „Dirijorii, cel puțin cei pe care eu îi cunosc, sînt cei mai ignoranți în lumea muzicală, după presă. Măcar dirijorii pot citi o partitură muzicală... Juriile din competiții, dirijori, profesori toți diletanți....Orchestrele sînt formate din instrumentiști foarte buni și foarte proști, ignoranți. Ultimii îți spun că nu știi partitura.” Și-a făcut debutul american tot la Carnegie Hall ca Enescu, dar la 72 de ani.
Despre peisajul muzical românesc:
Extras din interviul din 1995 realizat de regretatul Victor Eskenasy pentru Europa Liberă (transcript pe site). Despre lumea muzicală românească: „...Mai avem o mulțime de muzicologi în țară; nimeni nu știe cum se formează un muzicolog, din cauză că însuși principiul de a forma un muzicolog nu există. Nu există o știință care să se poată numi muzicologie, după cum nu există o știință rațională care să poată să definească ce este muzica. Deci toate încercările astea de a vrea din punct de vedere intelectual să captezi fenomenul muzică sînt niște încercări de începători, de copii care vor să transporte lacul cu coaja de nucă...... Azi sînt mai confuz decît oricînd. După cartea pe care am citit-o (n.r. Iosif Sava) mi-am dat seama, dom’le... Știi ce e aia un vespar? Nu pot să suport. Nu pot să suport, domnule, e pentru mine... și aicea de altfel. Că n-avem critici pe lumea asta e normal, nici nu există meseria de critic, pentru că dacă are atâta spontaneitate încât să poată să pună ordine în senzațiile sonore face el însuți muzică. Că dumneata cu un spirit de detașare totală și cunoaștere perfectă a materiei, te îndepărtezi și îmi spui ăla nu e bun și ăsta e bun. Vai de mine...! Vai de mine!” Despre 1978 și venirea la Filarmonica „George Enescu” „... simțeam nevoia că trebuie să fac ceva și pentru România. Deci, înarmat de gândurile cele mai curate m-am pus la dispoziție și mi-am dat seama de păianjenul ăla de idei, de pânza aia de păianjen de intrigi, de șovinism, în toate ramurile activităților muzicale. Mata mă întrebi cum era muzica pe vremea mea: sigur că prost, sigur că în mâna câtorva oameni care erau în același timp în legătură cu puterea, cu banii și, sigur, nu la înălțimea eforturilor pe care le-ar fi meritat dotele poporului. Cum v-am spus la început, eu cred că dacă ne lipsește cineva și dacă ne lipsește astăzi ceva este școala. N-avem nici o școală, Domnule! N-avem, ce e aia muzică? O luăm așa cum vine.”..... Despre geniul românesc: „După cartea lui Sava cei mai mari cântăreți, cei mai mari violoniști, cei mai mari compozitori, singura generație de actuală, sîntem noi românii. Domnule, este puțin, dacă vrei, o formă foarte elegantă de nebunie.”
Despre operă: „Operă? Întâi că eu n-am absolut nimic comun cu opera!
Eu nu găsesc combinația cuvânt-sunet că este o combinație viabilă. Absolut nu, din contra! Dacă mă supără ceva la operele mari - ale corului, unde textul nu mai are absolut nici o importanță: Kyrie ele-eeee... unde mai este semantica, unde mai este importanța textului? Sau Agnus dei. Vid! Cînd o parte din cor spune una, alta din cor spune alta și dumneata cu o singură conștiință le percepi pe amândouă... Cum? Sau cum se poate exprima mai direct sau mai muzical faptul că „dineul a fost servit, Contesă”? Care e formula? Sau n-are importanță? Dacă nu are importanță de ce să nu o lăsăm în pace? Da.... Despre Radu Lupu: „Îl cunosc, l-am ascultat odată în concert și l-am găsit extraordinar. Însă primele concerte cu mine le face abia în toamna asta. Uite vezi? Asta este România! Asta este fertilitatea pământului. De asta într-adevăr sînt mândru. Când citesc că tot ce facem noi e perfect îmi vine să vărs. Să vărs. Și cu câtă emfază, cu câtă inconștiență, cu un limbaj excepțional de intelectual profund vorbește de niște lucruri pe care nici nu le-a înțeles niciunul. Ai de mine și de mine!” Despre infrastructura muzicală: „Nu avem nici o sală de concert în România. Cu toate că avem atâta muzică, înțelegi? Și asta este destul de curios. Cum se poate că până acuma orchestra asta de 90 de persoane la Ateneu-- acolo pot să stea 90 de persoane în anumite condiții acustice acceptabile. Deja când am făcut orchestra mare bruckneriană, jumate a trebuit să stea în afară, pe jos, era o catastrofă. Or, noi nu putem să facem marele repertoriu cu care orchestra și-a făcut un renume mondial. Nu putem să le facem în țară. N-avem sală.” Despre stilul dirijoral: „Combativitatea mea este în timpul repetiției, pentru că sînt executorul testamentar al unei partituri. Nu sînt eu ăla care scrie pă alea ca să trebuiască să asude sânge pentru că nu reușește să facă ce a scris Mozart. Teroristul este Mozart nu eu. Eu sînt ăla care știe dacă muzicianul face ce a scris Mozart sau nu. Deci renumele pe care îl am eu la orchestre, că le e frică de mine ca de nu știu ce, asta este absolut, nu numai că este secundar dar este absolut privat de orice formă de importanță. Și eu nu cunosc un alt fel de a pune ordine în lucrurile astea decât ăla cu care fac eu ordine. Da...”
Despre Enescu: „eu am intrat într-un conflict cu anumite păreri organizate, zidite, cimentate. Eu niciodată n-am spus -- cum citeam în cartea lui (n.r. Iosif Sava) -- că îl disprețuiesc pe Enescu.
În viața mea nu l-am disprețuit, a fost un mare compozitor; n-a fost cel mai mare compozitor român, după părerea mea. ... Eu nu am absolut nimica contra lui Enescu, doar că mi se spune că Celibidache e neinformat, el nu cunoaște pe Enescu. Aș vrea să știu care dintre Dumneavoastră pretinde că-l cunoaște pe Enescu mai bine decât mine. Sau care este compoziția lui Enescu pe care eu n-am studiat-o, pe care n-am luat-o în serios....... Când îmi spune, că eu îl disprețuiesc pe Enescu. Dar Enescu a fost un om extraordinar! În viața mea n-am să spun așa ceva. Pentru mine, cu experiența mea limitată cum este orice experiență individuală, eu cu experiența mea, pentru puținul pe care l-am cunoscut, cunosc compozitori români mai profunzi decât Enescu. Mă feresc să spun care sînt ăia fiindcă îți dai seama ce probleme se crează dintr-o afirmație ca asta! Dar să spuie că eu îl disprețuiesc pe Enescu!... Să mă ferească Dumnezeu! Să mă ferească Dumnezeu?!... Enescu. Eu am auzit la Enescu sonorități de violinist pe care nu le-am auzit la nimenea, nimeni pe lume! Adică o formă absolut specială și specifică lui. O senzualitate nobilă, în fine, cuvintele n-o să poată niciodată să ajungă să redeie ceea ce am simțit eu pentru el din punctul ăsta de vedere. Dar asta însă nu e totul Și după părerea mea și el a făcut enorm de puțin pentru România.”
Enescu și Inversia
Dacă cineva se întrebă de ce Celibidache este prezentat in extenso, este pentru că, urmărind în paralel interviurile, reperăm exact același stil, teme, uneori același nume, normal, fără cele de operă, na! „După aceea am început sa auzim despre George Enescu. Mai târziu, la sfârșitul Conservatorului, am aflat și eu, prima oara de la Sergiu Celibidache, că nu numai istoria de la școală, istoria României, politică sau socială, dar și istoria culturală este alcătuită în România din false legende. Din oameni despre care ni se spune că au făcut, că sunt mari, dar ei nu sunt așa de mari. Eu în 30 de ani nu am descoperit nici o sală importantă în care George Enescu sa fi cântat. Unde a cântat? Va imaginați în perioada în care George Enescu a cântat la vioara ce artiști mari erau atunci pe planeta? Am precizat de la început că vin mai de departe aceste neclarități cu Enescu, clar hrănite de Celibidache și lacune informaționale. Am auzit-o pe această temă, prima dată, în interviul de la Digi 24, există chiar o mimică simpatică! dacă vă uitați. Marele semn de întrebare, și de îngrijorare, în același timp, este altul. Și voi reproduce scriptul dialogului din emisiunea Garantat 100%, din 2011, unde Cătălin Ștefănescu le-a avut invitate pe Virginia Zeani și Angela Gheorghiu.
Despre Celibidache:
„V. Zeani: Cântăreții de operă erau nimica.
A. Gheorghiu: Ura muzica vocală, cred.
V.Z.: Zicea, să acompaniezi cântăreți e o prostituție.
A.G.: Eu sînt împotriva acestei remarci. Este ca și atunci când ai o disertație asupra unui lucru pe care nu-l cunoști. Eu n-aș putea să vorbesc despre o carte sau n-aș putea să fac o regie, n-aș putea să urc pe scenă fără o notă necunoscută din Don Carlo (n.r. partitură generic)....
A.G.: Ce am vrut eu să spun despre Sergiu, pe care l-am cunoscut la București și în fața studenților nu s-a comportat deloc pozitiv. Ne-a tratat foarte... destul de antipatic, orice întrebare era proastă, deci, deja întrebarea, ce să mai vorbim de răspuns. Așa, și detesta tot ce însemna Enescu, iar noi toți, studiam la școală, conservatorul se numea... îi purta numele. Este unul din compozitorii pe care trebuie să-l apreciem în cunoștință de cauză.
C.S.: A dirijat fabulos Enescu.
A.G.: EU ȘTIU CĂ ESTE FABULOS. Eu sînt absolut de acord.
C.S.: A dirijat fabulos Enescu..
A.G.: Bineînțeles. Era împotriva...
V.G: Total.
A.G.: Probabil se credea original, în opinia lui. Sigur că atunci când ești împotrivă sau ai o opinie pentru ceva ce nu cunoști, eu cred că ar fi bine și mai inteligent să taci.
V.Z.: Bine, dar există lume care nu poate tace.... Ele era extraordinar, și matematician, și filozof, dar disprețuia. Noi eram buni prieteni, și când venea la Roma.......” UAU! Chiar inimaginabil. Enescu s-a degradat fără niciun drept de apel. Iar astăzi, discursul e aproape CCC (CarbonCopyCelibidache). Ce nu le suprapun perfect sînt doar numele din operă. Celibidache îi găsește și părți interesante, să zicem, doamna Gheorghiu aproape îl rejectează, sau ejectează.
Ne întoarcem. Cum continuă tirada?
.....„Și aici trebuie să se facă o distincție foarte serioasă. Ce înseamnă să faci o carieră mondială, ce înseamnă să fii un mare compozitor, ce înseamnă să fii un mare dirijor?” Ca dirijor, chiar ne-a lămurit, e fabulos. Ca violonist, ne-a lămurit Celibidache, e excepțional. La capitolul compoziție, Celibidache ne spune că e bun, dar nu cel mai bun, după gustul său de dirijor, nu de consumator. Dar lui nu-i plăcea, și n-a dirijat niciodată, Tetralogia Wagneriană sau operele lui Mozart. Ce facem, le mai ascultăm, sau îi dăm și pe ăștia la coș. E adevărat, nici Angela Gheorghiu n-a avut roluri în opere de Mozart sau Wagner. Ceea ce este și mai bizar, este că, cel puțin așa spune în interviul realizat cu Marius Manole și Ilona Brezoianu că, în familia fostului soț, familia Gheorghiu, pianistul și violonistul, venea lume bună, printre alții Oistrah și Menuhin. Oare asta spuneau respectivii despre Enescu? Sau atâta s-a putut? „Despre Enescu știu doar că în America a cântat o dată la New York, a înlocuit un dirijor, pe Toscanini, la Carnegie Hall. L-a înlocuit, deci nu l-a invitat nimeni inițial pe el. Și după aceea a fost a doua oară. Deci de două ori, cu două ori nu faci carieră, da? Trebuie spuse lucrurile așa cum sînt. Când s-a dus a doua oară a cântat într-un muzeu. Nu vreau să vă supărați pe mine, că distrug legende, dar trebuie să îi aducem în lumină pe adevărații mari artiști . Există mari și mici artiști români și în afara României și există mari și mici artiști și în România.” Da, nici să zâmbești amar nu mai ai chef, când vezi hăul. Desigur toată biografia lui Enescu se găsește la muzeu. Eu voi înșirui doar date, iar în poze sînt montate niște decupaje din ziarele vremii, care pot fi consultate pe net. Mai mult, să moară dușmanii, Enescu a dirijat și în Canada. La Canegie Hall se găsește chiar poza acestuia alături de celelalte personalități care au concertat acolo. Mă mir că n-a văzut-o, din câte am înțeles dumneaei a fost acolo. Nu, poza ei nu este. SUA - 1923 cu Philadelphia Philharmonic Orchestra concertează la New York, la Carnegie Hall. A se vedea că față de Celibidache care a dirijat pe teritoriul american, prima dată, și tot la Carnegie, la 72 de ani, Enescu a făcut-o la 42 de ani. Turneul a continuat cu aceeași orchestră la Washington, Baltimore, Philadephia și Pittsburg. Au urmat Boston Symphony Orchestra și Detroit Symphony Orchestra. Pe lângă propriile compoziții și clasici, era și solist. Turneele s-au succedat consecutiv 1924-1926, iar apoi 1929-1930, ’32,’33 și 1937-1939. Iar ultima dată în 1946. Canada - 1937 dirijează cu Toronto Symphony Orchestra, revine în 1938, și 1939. Revine apoi în 1946, după ce în 1940, n-a putut onora invitația de a prelua TSO din cauza războiului.
„...nu există opere românești atât de interesante și să fie cerute pe marile scene ale lumii.
De abia, parcă acum un an sau doi, la Covent Garden, în sfârșit au reușit să pună Œdipe al lui Enescu. Nu este însă o operă ce poate fi pusă în repertoriul obișnuit. Nu avem lucrări care să fie puse în repertoriul mondial, vreau să spun.” Adică sîntem extraordinar de buni, nu neapărat Enescu, dar n-avem, pam-pam?! Cu precizarea că la Covent Garden opera a fost montată în 2016 și a avut un succes răsunător, chiar și așa necunoscută, mă voi folosi de un articol scris cu foarte multe amănunte de Alexandru Pătrașcu, recomand pentru interesați de istorie, nu neapărat operatici, despre odiseea Œdipe. Nu menționez montările de la noi. Oricum, am întârziat cu 22 de ani și mi-e jenă.
Franța: Premiera mondială la Paris, 1936, urmează tot aici 1955 o nouă montare, Toulouse (2008), Paris-Bastille (2021) Germania: Saarbrücken (1971), Kassel (1993), Deutsche Oper Berlin (1996), Frankfurt (2013), Gera (2018), Altenburg (2019), Komische Oper Berlin (2021) Viena: Operntheater Viena (1993), Wiener Staatsoper (1997), Salzburg (2019) Marea Britanie: Edinburgh (2002), Covent Garden (2016) Italia: Teatro Lirico di Cagliari (2005) Belgia: Bruxelles (2013)
„Toate lucrările de început ale lui Enescu sunt de fapt muzică populară românească orchestrată.”
Mda, ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. E greu de înțeles, totuși, cum cineva care a primit Medalia Nihil sine Deo și are serioase relații cu Casa regală din România, să aibă aprecieri atât de lapidare chiar față de un protejat al monarhiei, atât cât a fost ea. Spre exemplu, „Poema Română”, op.1 are inserat chiar Imnul Regal. La ediția din acest an la Festival Enescu, când s-a cântat și s-a ajuns la această parte, n-au fost puțini cei care s-au ridicat în picioare. Trioul de coarde „Aubade” este compus pentru aniversarea de 30 de ani de căsătorie Regele Carol și regina Elisabeta. Bun, prelucrări populare, câh!. Și-atunci ce facem cu: Dvořák, Liszt (Rapsodiile ungare, și la el sînt considerate printre cele mai bune), Chopin (Polonezele, 60 de mazurci!?), Brahms, Mahler, Copland, Stravinski, Arvo Pärt, Smetana, Janáček, de Falla etc Le dăm la toți #cancel, îi x-ăm cu markerul roșu? Bine că „lucrările cu adevărat ale lui Enescu sunt doar acelea care sunt foarte moderne și foarte speciale în stilul muzicii franțuzești al epocii sale. Foarte, foarte interesante, e adevărat.” Ok, ne-am liniștit. Ceva, ceva ne rămâne și nouă. LLL„intuiesc calitatea oamenilor. Mi s-a dovedit, în cei 30 de ani de carieră, că întotdeauna am avut dreptate.”
O temă care iarăși străbate topica interviurilor sale, cu referire și la faptul că promovează tinere talente, români sau străini. Și da, mi-aduc aminte ce fericit se declara Marius Brenciu ajuns la Metropolitan, alături de Angela Gheorghiu și Roberto Alagna, bine, pe vocea lui, să ne înțelegem, că acolo nu merge cu cumetrii, în producția „La Rondine” de Puccini și ce prețioasă a fost compania Angelei Gheorghiu în strângerea relațiilor cu cei de la Met. Și pe parcursul timpului am mai văzut luând și alte talente tinere românești sub ”aripa” ei, Bogdan Mihai, Teodor Ilincăi, Ciprian Teodorașcu etc. Există, totuși și marea păcăleală, care, din păcate, a lovit foarte multă lume din țară, dar mai ales publicul spectator de operă și balet. A, da, am uitat, ăsta nu contează. În 2016, când a avut loc acel tsunami la ONB (pentru reîmprospătarea memoriei există materiale destule, inclusiv în toată presa internațională, sau aici pe HN), Angela Gheorghiu s-a grăbit să-și manifeste atașamentul și sprijinul față de colectivul ONB, greu ”încercat”, și mai ales, față de unul din protejații săi numit director interimar, ulterior demis, care a avut de îndurat o asemenea ”umilință”. În numele dreptății, patriotismului și apărării „colegilor” de la ONB (n-a debutat niciodată, remember?), dna. Gheorghiu manifesta atunci într-o scrisoare deschisă: „Ceea ce a făcut Alina Cojocaru (știți episodul de la televizor când angajații operei au ieșit și îi strigau Alinei „Afară din țară!”) în fața Operei este incalificabil. Să ceară balerinilor să-și dea demisia (nu le-a cerut nimeni, dar nu contează) dacă și partenerul său, Johan Kobborg își va da demisia, doar pt că acesta a fost lovit în orgoliu sau pentru că se aflase că se erija în cineva ce nu este, adică director de balet?! Să ne concentrăm un pic, măcar. Acest gest este jenant din partea unei artiste. Vă lăsați influențați de un balerin, care va pune condiții că va pleca dintr-o instituție unde a făcut ilegalități, dacă nu îl aduceți înapoi pe acela pe care l-ați destituit tocmai pentru fraude??!!”. O violență greu de întâlnit chiar și în piața Rahova (nu știu dacă mai există). Ulterior, s-au dovedit a fi numai acuzații false, din contră, totul se făcuse legal, ilegală fusese doar angajarea protejatului, pentru care s-a făcut că se face urgent un concurs ca să intre în legalitate.
Ce se întâmpla după opt luni? Interviuri Agerpres și TVR: Alina devine cea mai bună balerină, ceva, Johan Kobborg mare, mare balerin, chiar și prieteni!!?? Ce se întâmpla peste alte câteva luni?(FB): Protejatul fost interimar (chiar cu soția) devine „arivist, manipulator, mincinos, un zero profesional.” Ce se întâmpla după alte câteva luni, mă rog, între timp s-au făcut ani? Aflăm din interviul de la Digi24: „Opera națională București nu există, e zero, orchestră, dirijori, cor......”. Nu că aș contrazice-o. Sigur, acum putem face și pronosticuri. În câte luni se va produce o nouă inversie iar Enescu va deveni the Best World Composer ever! Foto: Muzeul George Enescu, George Motoc blog, Internet
2
10
