Mutaz Essa Barshim e ușor ca un tigru de platan. 65 de kile. Și nu s-a despărțit de ochelarii lui uriași. Gianmarco Tamberi este lunganul prietenos, grozav de inimos și naiv. Un puști cu codiță. Ambii s-au luptat pentru titlul olimpic JO de la Tokyo 2020/2021. Și-n final când ambii au greșit, s-au înțeles pentru AUR. Pur și simplu omenia i-a unit și niciun regulament nu-i oprea să se înțeleagă să fie amândoi campioni olimpici. Și au făcut-o. Gianmarco Tamberi s-a tăvălit pe jos de fericire. Mutaz Essa Barshim a sărit ca țânțarul de platan secunde-n șir.
Săritura în înălțime masculin. Plictis. Banal. Frecție. N-ai ce vedea. Unii care sar cocostârci peste o bară. Ei înșiși rectilini. Fără forme. Oase trase la rindea. La xerox. Și-ncet încet descoperi fandoseli. Unul tot poartă ochelari la sărit. Ce l-o fi apucat? Niște ochelari din ăia cu ecran mare. Se vede că-i fandoseală. Dar te apucă întrebarea. De ce-și pune ochelari din ăia? E țânțar. Așa țopăie. E ca un țânțar de platan. Ochelarii arată disproporționat pe nasul lui, minuscul. Țânțarul ăsta este Mutaz Essa Barshim din Qatar. Și sare la înălțime ca și cum așa făcea și-n burta maică-si. Săritor. Împungător. Ochelarii nu-i cad în săritură, ci, după aia când Barshim face tumbe prin aer. Ba, chiar le dă un pumn de bucurie când sare o dată. Și apoi regretă. Foarte atent și-i repară. Parcă ochelarii îi aduc lui norocul, nu tălpile elastice. E egoist. Își vede doar de săritura lui.
Gianmarco Tamberi are codiță. Aia îi poartă noroc. Cum să porți codiță sărind la înălțime când fiecare detaliu contează. Poți agăța bara de la înălțime, poți să te plesnești cu codița peste ochi. Zeci de scenarii. Nu. Italianul Tamberi are codiță și are un aer naiv. Pare că nu-i competitor, ci un admirator al sportului. Da, mereu e cu ochii pe săritura lui Barshim. Aplaudă chiar. Îl aplaudă pe Barshim. Eu n-aș duce asta. Să aplaud apoi să sar a doua clipă după ce mi-a sărit dușmanul. Cum? Cum să trec peste instantul acesta emoțional. Tamberi doar naiv în suflet poate avea asemenea mutări-comutări sufletești.
La Euronews, erau cursele de garduri, de viteză. Alergătorii ca niște hiene erau cu mult mai interesanți. Barshim și Tamberi însă nu se lasă. M-am belit ca prostul la sărituri în înălțime. Întrecerea era mare cu adevărat. În alergare ai om cu cine să te întreci. Îi simți respirația lângă tine. Aici? Vezi o bară fragilă pe care să te cațeri fără s-o atingi. Mă gândesc la tot ce n-au mâncat săritorii, la milioanele de sărituri aiurea. La căderi. Cu cine se înfruntă acești oameni? Cu bara dușmană, rece, hâdă. Cu singurătatea aia, cu ura față de o bară, cu prietenia față de bară. Și au tot sărit gardul Barshim și Tamberi până au ajuns la 2.39. Băi, 2.39! 2 metriiiii și 39 de centimetriiiii. Nici nu-mi închipui cum este. Alergare și țop din călcâie peste bară. Înălțimea e mai mare decât casa mea. Au sărit peste casă.
Și la 2.39 n-au mai putut niciunul nici celălalt. Și Barshim l-a întrebat pe arbitru: nu putem lua AUR împreună? Și arbitrul: Dacă vă înțelegeți, de ce nu. Și Barshim doar a aruncat vorba. Tamberi s-a tăvălit pe jos de bucurie. AUR olimpic cu înțelegere. Nu mașini, cronometre. Nu arbitriiiiii. Așa cum e normal, atleții, săritorii și-au stabilit limitele, meritele și recompensele. Ca doi copii.
0
2
