Sunt un laș. Scriu despre Uscatu și Gheorghiu după ce Metallica a scos banul gros pentru Spital. Sunt cu ochii împăienjeniți, creierul stricat de tot felul de tâmpenii făcute de politică, de Dăncili, Gabriele Firea. Nu poți, când îți țopăie și tropăie nefericiții ăștia să ai ochiul limpede pentru o faptă măreață, de-a dreptul.
Întâi acest proiect s-a ridicat în tăcere.
Ici-colo, capriciile media și social media au devenit vehicolul bunei vești, dar și acolo se căuta senzaționalul. Eu însumi citind-văzând interviuri, vedeam o frazare simplă, un cuvânt care se vroia obligatoriu legat de fapt. Nimic pretențios. Uitam însă firescul, ideea de a construi, pur și simplu. Deci, ce vor fetele astea? Să construiască un spital? Chiar Hotnews a scris despre Povestea “Dăruiește viață” - “Noi facem un spital”
Și am citit și asta este. Baftă! - îmi spuneam.
Și eu vreau să ajung pe lună. Apoi, am urmărit cu creierul îndărătnic cum Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu nu intră în clenciurile media. Ocolesc senzaționalul, mi-am spus. Și asta mi-a plăcut. Se muncea. Și am fost curios să văd ce-au făcut. Cât de sus e Spitalul. Și tot mai des am tras cu ochiul.
Se ridica Spitalul. Cu bani mulți, proiecte concrete și cuvinte puține.
Și de acum mi-am zis ce mișto! Așa ceva se poate.
Și-ncet încet Spitalul acesta care se construiește pentru copiii bolnavi de cancer este în lumea mea, în România mea. Și s-a construit fără mine.
Creierul ăla îmbâcsit de tâmpiți și prostioare, obișnuit cu reacții de moment, uite, a devenit încăpător.
Acum a venit Metallica cu 250000 de euro, mama mea.
Și de acum sentimentul meu, tot din lașitate vine, nu?
CE mișto!
Dar acum am o frică permanentă să nu-și bage statul coada, să nu le lase puterile pe Uscatu și Gheorghiu.
Și de aceea mă denunț aici. Trebuie să sție tot mai mulți români de acest gest Uscatu-Gheorghiu. Da, trebuie. Pentru ca acest Spital să se înalțe. Să existe!
Și noi ăștia în turmă să nu facem altceva: să fim scut, să-l apărăm. Nu să behăim, să ne împăunăm. Ci să lăsăm Spitalul să se înalțe pe tărâmul ăsta unde piatra pare că nu se lipește de pământ, unde gargara scuipă pe orice înălțare și pe orice om, unde ne alungăm copiii, frații, ne uităm părinții.
Spitalul să fie înălțat și să ne spună atât: Se poate! Și poate așa să ne privim iarăși în ochi și fără cuvinte multe să ne revenim din pumni.Poate facem așa și o autostradă cu Mandachi în frunte, de ce nu? Și de atunci chiar trăim sentimentul că Guvernul și Statul nu mai sunt forța altora, pigmei, analfabeți, îmbârligători, șmecheri. Și de atunci poate ne revenim. Ne amintim că Guvernul, Statul, Forța suntem noi. Așa cum au stat și stau lucrurile de fapt, doar că munții de scuipat ai politicienilor ne-au umplut de frustrări și ne-au stricat privirea dreaptă.
0
18
