O listă cu 30 de propuneri, şi nu un vot cu "da" sau "nu", le-ar oferi cetăţenilor o opinie mai clară despre Brexit. Desigur, sunt multe de spus despre un al doilea referendum. Acum este clar că cea mai colosală decizie a Marii Britanii din acest secol a fost adoptată în urma unei campanii marcate de minciuni, de ambiţii personale şi de posibile manipulări venite din partea Rusiei. În acelaşi timp, au apărut noi detalii legate de costul şi consecinţele ieşirii. Dacă lucrurile s-au schimbat, s-ar putea să se fi schimbat şi părerile, nu?, scrie The Guardian, citat de Rador.
Şi totuşi, există şi foarte bune motive ca să nu se mai meargă pe această cale. Probabil nimic nu îi poate irita mai mult pe oameni decât să le sugerezi că primul lor vot a fost OK, dar nu îndeajuns de bun. Un referendum dispus la orice rezultat, atâta vreme cât verdictul e "da", ar fi extrem de problematic. Cât de democratic e să ceri populaţiei să-şi revizuiască opinia până când ea va ajunge să fie pe placul elitei? Un al doilea referendum pare a fi cea mai bună cale de a submina încrederea şi mai mult, de a dezbina ţara mai departe şi de a risca o nouă campanie murdară.
După cum îmi scria şi Iain Walker, săptămâna aceasta, despre democraţia din Australia: "Modul de gândire poate fi explicat în felul următor: 'Tocmai am făcut o prostie monumentală. Acum cerem s-o facem pentru a doua oară!'"
Are dreptate. Problema referendumului cu privire la Brexit nu a fost Brexit-ul, ci referendumul. În primul rând, cum poate fi adoptată o decizie atât de dură printr-un procedeu atât de primitiv - un referendum cu o singură rundă bazat pe majoritatea simplă? La doi ani după eveniment, persistă încă senzaţia că David Cameron a încercat să facă o operaţie politică pe cord deschis unei populaţii înfierbântate, folosind toporul tăios al unui referendum. De ce s-ar putea ca o nouă lovitură să se dea acum cu o precizie chirurgicală?
Şi totuşi, există o cale de ieşire. Marea Britanie nu are nevoie de un al doilea referendum, ci de un preferendum. Preferendumul este puţin cunoscut, dar e o pârghie viabilă atunci când trebuie să se ia o decizie în privinţa unor probleme controversate. Imaginaţi-vă că intraţi într-un restaurant, iar patronul se răsteşte la dvs., întrebându-vă: "Cu mâncare sau fără?" Cam aşa stau lucrurile în cazul unui referendum. Acum, imaginaţi-vă că vi se oferă meniul şi vi se acordă un timp de gândire: citiţi lista, evaluaţi felurile şi le alegeţi pe cele care vă plac.
Metoda preferendumului a fost elaborată de matematicianul francez Jean-Charles de Borda în 1770. Astăzi, ea este folosită de Liga de Baseball a Statelor Unite pentru desemnarea celui mai bun jucător al anului. Concursul Euroviziunii foloseşte un procedeu similar: în loc să aleagă cel mai bun cântec, juriile sunt invitate să acorde un punctaj unui număr de interpreţi, astfel încât efectul cumulativ al votului individual permite clasamentul final al concurenţilor.
Procedeul ar putea fi aplicat cu succes şi în Regatul Unit. În secţiile de votare, oamenilor nu li se va cere să răspundă cu clasicul răspuns cu "da/nu", ci li se va oferi o listă cu 30 de propuneri pe tema relaţiilor viitoare ale Marii Britanii cu Uniunea Europeană. O asemenea listă ar putea cuprinde următoarele idei: "Statutul Irlandei de Nord ar trebui să rămână acelaşi chiar dacă asta implică o frontieră mai dură cu Republica Irlanda"; "Numai Marea Britanie poate hotărî cine intră în ţară"; "Problema migraţiei poate fi soluţionată dacă Marea Britanie conlucrează cu partenerii săi europeni"; "Călătoria în UE nu ar trebui să necesite paşaport".
Înaintea preferendumului, fiecare alegător ar primi o broşură cu argumentele pro şi contra pentru fiecare propunere, aşa cum se întâmplă de obicei în Elveţia. La vot, cetăţenii vor fi invitaţi să califice propunerile (ca să arate cât de mult sunt sau nu de acord) şi să le clasifice (să le aleagă pe primele trei).
Preferendumul ar oferi fiecărui cetăţean şansa de a avea un cuvânt mai greu de spus în privinţa Brexit-ului decât dacă ar face-o prin referendum. Dar în timp ce referendumul îi leagă pe cetăţeni de politicieni, preferendumul îi leagă pe politicieni de cetăţeni. Asta le permite politicienilor să vadă ce apreciază cetăţenii cel mai mult. Rezultatul este o listă de priorităţi comune şi nu o ţară divizată.
Desigur, întrebarea-cheie este următoarea: cine scrie propunerile? A lăsa treaba pe mâna elitei politice şi sociale s-ar putea să nu fie cea mai bună idee. Treaba ar trebui lăsată în seama unui grup de cetăţeni reprezentativi pentru populaţia britanică. Singurul lucru asupra căruia ei ar trebui să cadă de acord este în privinţa propunerilor care ar trebui prezentate publicului.
Preferendumul este un mecanism inteligent, care poate satisface ambele tabere. Preferendumul nu este un tertip prin care să-i hărţuieşti pe învingători. S-ar putea ca rezultatul să fie un Brexit foarte dur, dar cel puţin decizia ar fi luată conştient, printr-o anume procedură şi ar avea o mai mare precizie decât e cazul în prezent.
The Guardian (preluare Rador)
0
2
