Politicieni aleși, politicieni desemnați și conspirația ocultă europeană
Instituțiile Uniunii Europene sunt ciudate, greu de înțeles, plutesc deasupra lumii politice. Dar tocmai de aceea ele duc Europa – și în general lumea – înainte. Ca să înțelegem de ce se întâmplă asta, trebuie să pornim de la diferența dintre politicienii aleși, cu legitimitate populară, și cei desemnați, prin mecanisme politice sau administrative.
În teoria și percepția politică clasică, politicienii buni sunt cei aleși. Ei reprezintă poporul, sunt omologați de vot și controlați prin vot, nu au cum aluneca prea tare de la interesele aceluiași popor fiindcă nu vor mai fi votați data viitoare. Așa și este, la prima vedere: dacă, de pildă, în Germania apar informații despre faptul că AstraZeneca produce un număr oarecare de tromboze, Executivul Angelei Merkel (la vremea respectivă) oprește imediat vaccinările, pentru a nu face rău propriului electorat. Dacă nu face asta, electoratul se revoltă și partidul pierde la vot, cu atât mai mult cu cât povestea s-a întâmplat anul trecut, cu câteva luni înainte de alegeri.
E adevărat, politicienii aleși nu funcționează totdeauna în funcție de alegător. Promit și nu se țin de cuvânt, au intenții ascunse sau mint pur și simplu. Votul e, totuși, un mecanism corectiv.
Democrațiile sunt însă pline și de politicieni desemnați, în sensul în care aceștia nu sunt aleși în mod direct. Președinții de republici parlamentare, premierii și guvernele (deși premierii sunt de regulă personaje cu reprezentativitate sau legitimitate puternică), directorii din ministere și secretarii de stat sunt numiți prin diferite mecanisme politice, care includ negocierile și votul celor votați direct. Acest mod de funcționare al democrației e îndelung verificat și nu produce anxietăți referitoare la totalitarism, deși e imperfect, la fel ca însăși democrația.
Bruxelles-ul politicienilor desemnați
Ca dovadă, faptul că a fost replicat și adaptat în instituțiile supranaționale, de la ONU, la Uniunea Europeană. Care conțin aproape numai politicieni desemnați.
Excepție face Parlamentul European, care e ales direct, dar printr-un alt gen de vot. E vorba de un fel de metaforă politică. Votul pentru europarlamentari e altfel, mult mai puțin personal, decât cel pentru politicienii naționali: un mesaj de susținere a partidelor, din punctul de vedere al alegătorilor, și un test politic, din cel al partidelor.
Însă toată descrierea de mai sus are următoarea semnificație: în linii mari, Uniunea Europeană, o construcție care ne influențează viața tot mai mult, e formată de politicieni desemnați de alți politicieni desemnați de alți politicieni. Sau ceva de genul. Și mai puțin din politicieni aleși direct, cu legitimitate puternică.
Figurile politice europene nu au același profil înalt și aceeași aură de lideri ca politicienii interni. Ca dovadă, cei trei comisari europeni ai României: Dacian Cioloș, Corina Crețu și Adina Vălean. Așa e și Mircea Geoană, care are la NATO o traiectorie mai spectaculoasă decât cea din România. Doar Cioloș e foarte prezent în momentul de față în mintea electoratului, și asta numai datorită implicării în PLUS și USR. În rest, mulți alegători nu știu exact cine sunt și cu ce se ocupă la Bruxelles europarlamentari ca Marian Jean Marinescu, Nicu Ștefănuță, Dan Motreanu, Iuliu Winkler, Dragoș Tudorache sau Dragoș Pâslaru. Deși am enumerat toate aceste nume fiindcă, cu toții, se ocupă cu ceva.
Oculta europeană, negru pe alb
Am făcut exercițiul de mai sus pentru a clarifica modul cum Bruxelles-ul începe să plutească deasupra lumii, pare ceva desprins de realitate, fără scop, o casă populată cu fantome politice sau un cimitir de elefanți. E clar însă că nu e așa, dacă ne gândim fie și numai la teza conspiraționiștilor antieuropeni de toate nuanțele, că Bruxelles-ul e o ocultă aservită nu știu cui. Nu cred că e cazul să demontez această teză pentru publicul acestui articol, cine crede așa ceva nu a ajuns până aici. Rețin doar că teza există și se răspândește, ceea ce sugerează că politicienii „de Bruxelles” sunt orice altceva decât niște fantome fără influență. Dar atunci ce sunt?
Răspunsul îl dă mai bine decât aș putea eu s-o fac fostul președinte al Comisiei Europene și ironistul-șef al Europei, Jean-Claude Juncker:
„Decidem asupra unui lucru sau a altuia, bifăm acțiunea, apoi așteptăm. Dacă nu iese scandal, fiindcă cei mai mulți nu înțeleg ce am decis, mergem mai departe, pas cu pas, până când nu mai există cale de întoarcere.”
Deși sună ironic, afirmația lui Juncker e total transparentă. Uniunea Europeană are de-a face cu un electorat care nu își cunoaște interesul – și înțelegem exact de ce, dacă ne gândim fie și numai la ce și de ce se votează în România. Și atunci, cum poți mișca lucrurile în direcția bună, rămânând în interiorul jocului democratic? Făcându-ți treaba și sperând că ideile tale cu bătaie lungă să rămână în picioare, după multele filtre prin care trec din punct de vedere politic, unele mai aproape de gratificația instantanee a electoratului, ca Parlamentul European sau Consiliul Uniunii Europene.
Un exemplu care arată cum funcționează lucrurile
Dacă e enunțat în clar, acest mod de a face politică nu are cum fi ocult. Dar, totuși, nu e el la discreția unui grup restrâns de indivizi, cu interese ascunse? Să luăm un exemplu ca să ne lămurim. Primul ar fi chiar scandalul AstraZeneca, din martie-aprilie 2021. Mai multe țări europene, începând cu Germania, Franța și Italia, au oprit atunci vaccinările din cauza suspiciunilor referitoare la numărul de tromboze. Au urmat câteva zile de așteptare încordată, până ce Agenția Europeană pentru Medicamente a venit cu un verdict liniștitor, care se rezumă la faptul că există un număr foarte mic de tromboze atestate, iar vaccinul e sigur, printre cele mai bune variante posibile, la vremea respectivă. Ulterior, Uniunea Europeană a renunțat la el, dar din cu totul alt motiv, al întârzierilor în livrare. De atunci, informații despre efectele secundare ale altor vaccinuri, ca Pfizer, nu au încetat să apară, așa cum era și normal.
Sensul exemplului
Dacă ne uităm la toată această poveste din unghiul binelui comun, Uniunea Europeană a funcționat, atâta cât a putut s-o facă, ca un principiu regulator, în slujba binelui public – și nici măcar prin politicieni și instituții, ci printr-una din multele agenții specializate. Cei care au luat o decizie hiperreactivă, contrară binelui public, au fost politicienii „interni” sau „naționali” din administrația Merkel. Blocajul de nu puține zile a costat efectiv vieți omenești, ca să nu mai vorbim de efectele negative mai mari, pe termen lung, în materie de scepticism în vaccin. Știm bine cât s-a plimbat pe Facebook povestea cu AstraZeneca și trombozele în România, de pildă, și cum a contribuit la isteria conspiraționistă anti-vaccin, care a omorât mult mai mulți oameni decât diminuarea vaccinării din Germania. Curios, binele comun european a fost pe mâna unor funcționari dintr-o agenție, pe care în acest articol îi asimilez oarecum politicienilor desemnați, oricare-ar fi diferențele de încadrare la Bruxelles.
Bineînțeles că e doar un exemplu de rezultat pozitiv al unui proces care poate duce și la erori. Funcționarii și politicienii globali nu sunt nici genii, nici îngeri și pot face uneori ravagii, în lipsa unui control direct. Acest articol e doar despre paradoxul că uneori ei tind să ia decizii mai bune, pe termen lung, decât politicienii direct controlați.
Dar de ce s-ar comporta politicienii „interni”, aleși, așa? Oricât de răi ar fi, aceștia nu vor de regulă să-și ucidă propriul popor, fie și numai fiindcă nu ar mai avea cine să-i voteze. E clar că politica internă a statelor reacționează mult mai prompt la starea de spirit colectivă, iar COVID-ul e o afacere de spaime și anxietăți. Oprirea vaccinărilor a fost un exces de precauție pentru propriul electorat, iar acest exces a avut efecte negative. A fost vorba de un tip extrem de „accountability”, dacă e să folosim un cuvânt foarte în vogă în politica actuală, ceva între „a da seamă” sau „responsabilitate exercitată”.
Accountability și populism
Problema e că acest gen de „superaccountability” începe uneori să semene foarte tare, paradoxal, a populism, chiar dacă e unul reactiv și nu neapărat mincinos. Exact politicienii aleși, naționali, sunt cei care trebuie să țină seama de starea de spirit a electoratului mai tare. Problema e că electoratul crede uneori lucruri ca acela că Bill Gates ar implanta chipuri prin vaccin. Ca politician ales, reprezentativ, nu ai cum să nu ții seamă de ele într-un mod sau altul.
Dacă exemplul AstraZeneca nu e suficient, să ne gândim la gesturile de politică externă ale Uniunii Europene. În cazuri ca al disidentului rus Alexei Navalnîi sau bloggerului antisistem din Belarus Roman Protasevici, Bruxelles-ul a presat de fiecare dată pentru sancțiuni cât mai energice și poziții politice cât mai tranșante. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene, Josep Borell, a cerut de fiecare dată măsuri energice. A fost ironizat pentru aceste declarații, ca și pentru altele, iar UE nu are în momentul de față o politică externă prestigioasă. Declarațiile politice au fost corecte, deși ineficiente. Iar asta ne duce chiar într-un loc din sistemul politic european în care politicienii aleși se ciocnesc cu cei desemnați: Consiliul Uniunii Europene.
Exact acesta este locul în care inițiativele de sancțiuni la adresa Rusiei s-au poticnit de fiecare dată, iar Josep Borell a devenit „ironizabil”. La fel ca în nenumărate alte inițiative, mai greu de explicat. Compus, în linii mari, din șefi de state, nu totdeauna aleși direct, Consiliul are un grad înalt de reprezentativitate, legimitate sau accountability, chiar dacă include nu doar președinți, ci și premieri. E și normal să fie așa, fiindcă el reprezintă, în esență, interesele naționale. Dar acestea sunt adesea meschine, raportat la un bine mai larg, transnațional: în cazul atitudinii față de Rusia, ezitările Germaniei sunt bine cunoscute, la fel ca dependența ei de gazul rusesc.
Legitimitatea duce lucrurile în direcția bună. Dar se poate întemeia pe spaime
Prin contrast, în problema Rusiei, atitudinea României e mai tranșantă, lucru de apreciat, atât din punct de vedere moral, cât și al obiectivelor politice cu bătaie lungă. Dar nu putem nega faptul că ea se întemeiază pe o anumită spaimă colectivă a electoratului local și pe un trecut traumatizant. Deci tot pe un gen de „accountability”, care de data asta funcționează.
Probabil, cea mai răspândită idee conspiraționistă referitoare la Uniunea Europeană din România, e că UE face jocurile unei minorități (relative), fie că e vorba de mai multe state occidentale, fie că e vorba de Germania. E adevărat, Germania e extrem de influentă în Uniunea Europeană, uneori își impune punctele de vedere în detrimentul binelui comun european și așa mai departe. Dar, atunci când asta se întâmplă, se întâmplă mai degrabă în Consiliul Uniunii Europene, prin cancelar și alianțele lui politice. Mai puțin în Comisia Europeană, de exemplu, ca dovadă simplul fapt că de multe ori Consiliul stopează inițiative ale Comisiei, ca de pildă sancțiunile la adresa Rusiei.
În Eurobubble-ul bruxelez, faptul că inițiativele europene se poticnesc adesea în Consiliu, din cauza intereselor naționale, e aproape un truism. Premierii și președinții din Consiliu sunt numiți întotdeauna, cu deferență, „lideri europeni”, dar de fapt e un abuz de limbaj, fiindcă ei reprezintă interesele locale, uneori divergente, ale statelor-membre, adică opusul Uniunii.
Asta înseamnă că, în mod bizar, aparent visătoarele și cripticele instituții europene sunt nu numai redutabile, ci, în plus, reprezintă uneori mai bine raționalitatea și interesul comun, pe termen lung. Politicienii cu legitimitate locală tind uneori să se ocupe cu gratificația instantanee a electoratului.
Demersul către raționalitate se întâmplă și prin monumentala birocrație europeană, compusă mai ales din agenții și directorate. Ultimele sunt structurile tehnice de sub fiecare Comisar, care sunt instituțional desprinse de palierul politic la Comisie, spre deosebire de cazul ministerelor naționale. Zecile de mii de funcționari acced la acest statut prin concurs, mai curând decât desemnare, și fac politică cel mult în sensul de „policy”, nu de „politics”, adică de administrare tehnică a unei probleme. Și totuși, acest gen de policy răstoarnă lumea.
Problema e cum și dacă poate fi controlată această forță birocratică. Un exemplu în care lucrurile ar putea-o lua razna este Green Deal, Pactul Verde, o idee la origine politică și foarte generoasă, dar a cărei aplicare birocratică e foarte dificilă.
Desigur că nu putem accepta sub nicio formă faptul că legitimitatea politică e integral, sau măcar într-o proporție mare, rea, fiindcă asta ar exclude orice fel de intenție de democrație. Foarte adesea, votul și legitimitatea sunt garanția că lucrurile merg într-o direcție apropiată de binele comun – sau măcar nu împotriva lui. Dar acest articol urmărește să explice altceva: că în complicatele mecanisme politice europene, politicienii desemnați (și nu votați) și aparatul tehnic sunt orice altceva decât tăietori de frunză la câini. Sau, dimpotrivă, agenți ai ocultei.
