Înainte de primăvara lui 2020 despre educație online se discuta fie ca o idee pentru viitor, fie ca un proiect care să fie încadrat într-un program pilot ca să fie analizat impactul. Doar că 2020 a venit cu o presiune fenomenală asupra muncii, educației și felului în care folosim internetul. Înainte de martie 2020, mai ales în România, școala online era un fel de proiect de undeva din viitor pentru care ne pregătim într-un fel sau altul. Întâi a fost discuția despre educație digitală pe laptopuri, apoi au intrat tabletele și păreau dispozitivul perfect între telefon și computer clasic. Și încă sunt așa ceva.
Ce-i drept, acum când vorbim de educație online e vorba de cea făcută la nivel de sistem, la nivel de țară. Că un fel de școală digitală există deja, în diverse forme, în special prin platforme online cu diverse cursuri la care elevi, tineri adulți sau chiar seniori au acces. Pe măsură ce internetul a devenit mai rapid, iar oamenii au avut acces la el, au apărut și astfel de resurse, iar acum putem chiar vorbi de universități regionale sau internaționale care există datorită digitalizării.
România stă și bine, și foarte prost. Pe de o parte vorbim de țara care are acces la internet fix de mare viteză, dar nu peste tot. Totuși, poate avea acces la internet mobil, prin 4G și în unele locuri prin 5G. Apoi, e vorba de acces la dispozitivul fizic de pe care un elev să-și facă lecțiile. Și acestea sunt elemente care țin de infrastructura fizică. A doua infrastructură, la fel de important, e cea dată de materie și pe aceasta se va lucra cel mai mult în următorii ani, pentru că ce există acum va trebui adaptat, interpretat și optimizat pentru o prezentare digitală.
2020 ne-a arătat că educația nu-i doar de-un fel
Pomeneam mai sus de trecerea educației online de la dorință la proiect realizabil și menționam că, într-o anumită formă, sunt deja „școli” online la care au acces cei care vor să le urmeze. În acest sens, o analiză publicată de World Economic Forum arată cum, în 2019, industria edtech (tehnologie pentru educație) a atras investiții de circa 18,66 miliarde de dolari cu o estimare pentru 2025 că piața aceasta va depăși valoarea de 350 miliarde de dolari. E posibil, dat fiind actualul context, să fie vorba de-o sumă și mai mare. Și aici nu intră doar ce aprobă un minister, ci intră aplicații de învățat o limbă străină, meditații online pe subiecte și teme specifice sau software dezvoltat fix pentru anumite sarcini de învățare, inclusiv pentru recalificare sau specializare pe o activitate apreciată de cursant. Altfel spus, oamenii vor să învețe, trebuie doar să aibă și mijloacele pentru a o face.
La o privire superficială asupra situației din România s-ar putea crede că așteptările n-ar trebui să fie prea mari, pentru că nu se pot face lucruri. O cercetare din aprilie 2021 arăta că 42,1% dintre elevi și 44,5% dintre părinți consideră conținuturile predate în școala clasică drept actuale și relevante - 63% dintre profesori cred același lucru. În cazul aprecierii orelor online, 47,3% dintre profesori și 24% dintre părinți le apreciază pozitiv. O realitate e și că 69,1% dintre profesori și 78,8% dintre părinți consideră orele online drept ineficiente și generatoare de rezultate slabe.
Procentele de mai sus arată un instantaneu al educației așa cum e făcută acum, cu elevi care n-au acces la toate instrumentele și resursele, cu profesori care au nevoie să se adapteze unui nou flux de lucru și cu părinți care judecă în funcție de propriul lor sistem de măsură și de cum consideră ei că ar fi util internetul. Există și reversul: educația online poate asigura incluziune.
În acest sens e relevantă o evaluare făcută de Teodora Simiona, directoarea Școlii Gimnaziale din Ciugud, școală românească digitalizată. Aceasta a explicat pentru HotNews cum un elev care nu voia să iasă la tablă, decât forțat, a ajuns să fie deschis interacțiunii prin instrumente digitale. „Am avut deschidere pentru copii, care prind din zbor utilizarea oricărui gadget nou și am fost deschisă să îi las să experimenteze, am avut de multe ori eu de învățat de la ei. Când se întâmplă învățarea din ambele părți, copiii devin și mai interesați”, a adăugat aceasta.
Situația asta duce însă la alt subiect: cât de pregătiți sunt profesorii pentru noul tip de educație? Realitatea e că nu sunt pregătiți, dar nicidecum asta n-ar trebui să însemne că nu se pot pregăti. Independent de inițiativele private de a pregăti profesori există și un proiect derulat de Ministerul Educației: „Curriculum relevant, educație deschisă pentru toți – CRED”. Din cei aproximativ 220.000 de profesori din sistemul de stat, până la finalul anului circa 55.000 ar trebui să finalizeze pregătirea formării pentru educație online. Până acum au fost formați peste 40.000, iar exclusiv online au fost formați, din martie 2020 până în anul școlar 2021-2022, circa 25.000 de profesori.
Momentul racordării la nevoile vremurilor
Schimbările nu se întâmplă peste noapte, dar acest moment al incertitudinilor și dificultăților poate fi unul bun pentru a face unele importante. Și mai e de reținut o situație: chiar și în momentul în care se va putea reveni la școală fizică tot anul școlar, nu înseamnă că ar trebui uitate deprinderile digitale. După cum a spus pentru HotNews profesoara Cristina Tunegaru, ar trebui folosite toate resursele pe care le avem. „Ceea ce aș vrea să văd chiar de anul viitor (2022 - n.r.) ar fi integrarea unor resurse digitale în învățământul clasic; să existe în continuare comunicare online profesori-elevi, să fie păstrate aceste comunități online”.
Cel puțin acesta ar fi și planul oficial. În Planul Național de Redresare și Reziliență, e prevăzută și școala online: „realizarea de conținut și instrumente educaționale digitale, prin încurajarea inovării pentru adoptarea unor soluții educaționale creative, interactive și prin elaborarea și implementarea de programe accesibile de alfabetizare digitală pentru elevii cu dizabilități, sportivi, elevi spitalizați”. În definitiv, „pandemia a fost declicul de care avea nevoie educația din România pentru a folosi aceste mecanisme digitale”, după cum a rezumat într-o dezbatere HotNews Silviu, acum elev în clasa a XII-a a Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța.
Dezvoltarea educației online și a unui hibrid între formula clasică și cea digitală trebuie să se facă însă în același timp cu asigurarea conexiunii la internet și a dispozitivelor. Cel puțin când vine vorba de primul subiect, în august 2021, 1.401 de clădiri în care sunt unități de învățământ (dintr-un total de 22.844) nu au internet. În egală măsură, un studiu IRES din mai 2020 a arătat că, la acel moment, 32% dintre copiii înscriși în învățământul preuniversitar din România nu aveau acces individual la un dispozitiv pentru educație online. Situația s-a mai schimbat până la finalul anului și începutul lui 2021, cu Ministerul Educației care a distribuit 250.000 de tablete. La acestea se adaugă și suportul oferit de inițiative independente statului.
În acest sens merită menționat demersul făcut de Huawei România încă din 2020, când a lansat un program de conectare la internet a școlilor din zonele rurale în colaborare cu parteneri furnizori de servicii. Scopul e sprijinirea educației copiilor din România și facilitarea predării online. Totodată, e vizată și dezvoltarea abilităților digitale ale profesorilor și elevilor. Acest proiect face parte din programul regional de responsibilitate 1.000 Dreams, dezvoltat de Huawei, care îşi propune să susţină educaţia copiilor şi a tinerilor.
Proiectul a debutat cu Școala Gimnazială Poboru, din județul Olt. Aceasta a devenit prima școală din proiectul Huawei de conectare a unităților de învățământ care nu au acces la internet. Compania a donat echipamentele necesare conectării, dar și tablete și laptopuri de ultimă generație pentru cadrele didactice ale școlii, astfel încât să susțină dezvoltarea abilităților digitale și continuarea predării online în perioada pandemiei.
Ironia momentului e că generația care va trăi într-o lume puternic digitalizată este, în primii ani de școală, pregătită de-o generație care până în 2020 n-ar fi vrut să audă, în mare parte, de educație online. Doar că școala de acest fel are un aport imens dincolo de materie și clasă: reducerea decalajului digital.
Alfabetizarea digitală nu mai este în zona „e bine să”, ci a trecut în zona „e nevoie să”, deoarece majoritatea locurilor de muncă implică cel puţin o componentă digitală. Este astfel o oportunitate atât pentru profesori, cât și pentru elevi și părinți să nu ignore această componentă critică a prezentului și viitorului.
Tehnologia nu trebuie să înlocuiască profesorul, ci îi poate augmenta munca și capacitatea. În acest sens este important și ce-a spus Sal Khan, fondatorul școlii online Khan Academy și unul dintre promotorii educației digitale încă dinainte ca aceasta să fie în atenția tuturor: „Cred că este interesant de văzut dacă putem estompa granițele dintre grădiniță, gimnaziu, liceu și facultate. De ce nu am putea obține acele aptitudini de care avem nevoie în viață mai devreme, economisind timp și bani? Totodată, va fi interesant să vedem evoluția modelelor bazate pe competențe. Companii din industria tehnologiei creează deja noi modalități prin care poți obține un job bun fie că treci, fie că nu treci prin facultate, atât timp cât demonstrezi că ai aptitudinile necesare”.
Articol susținut de Huawei România
1
2
