Pentru câteva ore, tot ce însemnase neliniște, resemnare, poate chiar frică, au dispărut. Unde? Forțe necunoscute le-au ridicat de pe umerii fiecăruia care s-a lăsat în voia acordurilor concertului de deschidere și le-au dus departe. Chiar dacă anul trecut, părea un demers imposibil de realizat, prin ambiția organizatorilor, medicinii și, de ce nu, a divinității, ediția jubiliară, 140 de ani de la nașterea compozitorului și a 25-a a festivalului, se întâmplă.
Cu mult efort și risipă de energie, cu multe incertitudini, sub o permanentă presiune, nu că toate acestea ar fi lipsit din organizările anterioare, dar acum au fost toate însutite ca nivel, seara mult așteptată a venit. Sînt destule materialele în care deja am statuat că acest eveniment este, de departe, singurul care prin calitate și anvergură ne situează în inima Europei. Mai exact, ziceam acum patru ani: Festivalul „George Enescu”, singura autostradă ce leagă România de restul lumii. Din păcate, rămâne cum am stabilit.
Edițiile postdecembriste au făcut cinste moștenirii construite în timp (festivalul și concursul își au originea în 1958), în timp, ele au adăugat plus valoare și au conectat publicul românesc cu actuala lume muzicală. S-au introdus serii noi, muzică simfonică contemporană, operă, unele lucrări chiar premiere absolute în România, în prezentări moderne cu proiecții video, au fost incluse noi destinații ale festivalului în țară. De altfel, ediția din 2019, pentru prima dată în istorie, a primit o nominalizare la „International Opera Awards 2020”, alături de festivaluri cu tradiție, dacă ar fi să spun doar festivalul de la Salzburg. M-aș fi așteptat ca vizualul festivalului din acest an să aibă cumva personalizată această nominalizare, așa cum se obișnuiește în cinematografie. Se pune pe afiș, film nominalizat la X, la Y etc. Este și ultima ediție la care Vladimir Jurowski a fost director artistic. Nu știm deocamdată cine îi va lua locul!?
Ne întoarcem în sală și, deși, nu mai e arhiplină ca pe vremuri, atmosfera este aceeași, încărcată de emoție, greu de apreciat, dar poate chiar mai mult ca altădată. Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” i-a revenit onoarea de a deschide festivalul din acest an.
Nu era greu de anticipat că programul, dacă nu va începe, cel puțin va conține una din Rapsodii. Dirijorul, Paavo Järvi, nu numai că este unul dintre cei mai buni dirijori ai generației sale, dar este și foarte simpatic. Multipremiat, invitat să dirijeze numeroase orchestre ale lumii, estonianul a înființat, alături de tatăl său, și un festival de mare succes, Festivalului de Muzică Pärnu. Actvitatea sa e atât de bogată că nu cred că biografii îi țin pasul. Pentru cine vrea să afle mai mult despre atmosfera din spatele muzicii clasice, îi poate urmări contul de Instagram. Din întreg programul, această lucrare suscita curiozitatea. Cum va dirija, ce va ieși din Rapsodia română în re major op.11 nr. 2 de George Enescu? Concert maistru a fost violonista de origine română Sarah Nemțanu, cu aceeași poziție și în Orchestra Națională a Franței.
Rapsodia a sunat minunat. Într-un fel normal, muzica este un limbaj internațional, dar și Paavo Järvi este și un dirijor foarte sensibil, atent la nuanțele pe care Enescu le-a adăugat lucrării sale. Un început mai mult decât promițător. A urmat Concertul în re minor pentru vioară și orchestră op. 47 de Jean Sibelius Prezentat în 1903, concertul transmite acea energie provenită parcă frumusețe nepământeană a nordului. La granița dintre clasic și modern. Straniu și natural. Trist și optimist. O provocare.
Hilary Hahn, este solista care ne-a încântat. Violonistă, americancă, mamă a două fete (Zelda și Nadia), promotoare, creatoare de proiecte și programe, multipremiată, cu un palmares concertistic mondial cu care îi reduce la tăcere pe Messi și pe Ronaldo, la un loc, cu peste 1594 concerte susținute. Concertul lui Sibelius face parte din repertoriul său, îl cântă de la 16 ani!!!, e, într-un fel, în catena ADNului său. Am mai auzit-o interpretându-l și cu alte orchestra/dirijori, dar, aseară, mi s-a părut peste așteptări. Toate umbrele, luminozitatea, energia, pasajele meditative, în contrast cu măsurile care îți schimbă abrupt starea, au pendulat frumos, nuanțat, purificator, între orchestră și vioara mânuită cu virtuozitate de Hilary Hahn. Generoasă, ca de obicei, a oferit și două biss-uri din creația lui Bach (din sonate și partite) Pentru cine vrea s-o urmărească în continuare, are un cont pe Instagram cu postări funny-smart, folosind, în general, rețelele de socializare pentru a promova altfel muzica clasică.
În ultima parte, Simfonia nr. 2 în mi minor op. 27 de Serghei Rahmaninov Scrisă în cheia emoțională post-romantică, cu pasaje instrumentale care smulg bucăți din tine, cu nuanțe pline de lirism și sacralitate, aducând aminte de Ceaikovski, personal mi s-a părut o alegere excelentă.
Și mai și a fost interpretarea. Filarmonica se poate lăuda cu crema muzicienilor din țară. Chiar și așa, de-a lungul timpului, au existat diferențe mari de interpretări funcție de dirijori. Cu Paavo Järvi, pare-se, și-au găsit o bună chimie. Dozajul și frazarea au asigurat calitatea interpretării, în timp ce fiecare compartiment în parte, solourile, au asigurat energia și emoția. S-a încheiat prima zi, ce mai facem în continuare? Cu ce vă poate prinde festivalul, am scris deja, dar mai las aici câte ceva, nu recomandări, programul e oricum la liber pe site, doar câteva posibile motive de ieșit din casă pentru ceva ce merită (în afară de ziua de muncă!).
Duminică seara, o mica gală cu London Symphony Orchestra, la pupitru Sir Simon Rattle, în program Enescu și Stravinski. Dar nu orice Stravinski, ci, Simfonia în 3 mișcări care e chiar o rara avis. Luni, la Ateneu, unica Maria João Pires, alături de Filarmonica Mării Baltice și dirijorul Kristjan Järvi, îi vor da cuvântul lui Mozart, Concertul nr. 9 în mi bemol major pentru pian și orchestră K. 271. Și tot luni, dacă pentru Ateneu e prea devreme, atunci sigur pentru Sala Palatului e perfect. Aceeași LSO și Sir Rattle, împreună cu mezzosoprana Magdalena Kožená, una dintre cele mai apreciate voci la această oră, vor prezenta, atenție!, în primă audiție, „Where are You?”, lucrare compusă de Ondřej Adámek special pentru Magdalena Kožená și Sir Simon Rattle. Marți și miercuri, 31 august și 1 sept, nu există decât un singur cuvânt de ordine: JUROWSKI. Sala Palatului.
Două seri la care participi doar dacă te iubești pe tine însuți. Doar dacă, te respecți și crezi că meriți tot ce e mai bun. Nu detaliez pentru că sînt mult prea multe amănunte de finețe. Doar atât, be there! Bănuiesc că, totuși, cine va ajunge pe pagina festivalului, cochetând cu vreunul din concertele sus numite, va vedea și singur restul săptămânii, Orchestra teatrului Scala, Philarmonia London etc. Iar sâmbătă și duminică, sala Radio, seria Muzica secolului XXI, pentru cei care se hrănesc din noi experiențe.
Secțiunea: întrebări fără răspuns Neașteptat, dar nu ieșit din tiparele mioritice, această ediție a avut parte de o uvertură, să zicem, foarte zgomotoasă. Și cu toate că, acolo în sală, era frumos, nu puteam trece fără să menționez nimic. În data de 19 august, chiar de ziua de naștere a compozitorului, s a anunțat mare licitație, mare cu documente și obiecte ce au aparținut lui George Enescu. N-a avut liniște în viață, n-are nici postum. Manuscrise, scrisori, o vioară etc. Nu precizarea tuturor e importantă, ci, cum ne raportăm la acest fapt. Dar trebuie precizat că Maestrul a lăsat totul moștenire statului român.
În țara în care din biblioteci s-au furat (cu explicația casării) fondurile de cărți și s-au vândut prin ”buchiniști” și anticariate, în final au dispărut și bibliotecile; în care sînt orașe/județe fără librării; în care s-au costruit zeci de stadioane de fotbal, dar nicio sală de concerte; în care ministerul culturii se ocupă prost sau nu se ocupă de patrimoniul cultural material, ba, mai nou, vrea să scape de tot de el; în care educația umanistă în școli e aproape trecută pe linie moartă etc etc evident că, apar și profitorii. N-ar fi de mirare ca în scurt timp, întâmplător, să constatăm că am rămas fără nimic. Să găsim la vânzare, prin talcioc, ba un tablou, ba o statuetă, ba un manuscris (nu întotdeauna cei care sustrag obiecte cunosc adevărata valoare) sau, mai modern, la licitații (cu proprietarii ținuți la secret).
Exact ceea ce se întâmplă acum. Una casă de licitație, bazându-se pe impasibilitatea, ignoranța, nesimțirea sau, poate, chiar rea voința, interesul material ale autorităților plătite să păzească patrimoniul, anunță această vânzare de efecte personale Enescu. De unde, cum? Nu-i întreabă nimeni de sănătate. Nicio o oficialitate n-a reacționat până când, societatea civilă și o parte a presei nu s-au sesizat și au început să tragă toate semnalele de alarmă, atâtea câte au la dispoziție. O petiție, un interviu, un editorial.
Doar Artexim, organizatorul festivalului, a făcut sesizare oficială. Nu e prima dată când se întâmplă, din perioada recentă, amintesc licitația fondului Eliade. Eu nu știu cum ar reacționa acești oficiali, dacă ar veni cineva să le vândă casele, mașinile sau, poate că, nici n-ar sesiza la cât de multe au. E greu de stabilit, totuși cu ce se ocupă Ministerul Culturii, bănuiesc că nu doar cu finanțarea instituțiilor culturale că, pentru asta, sunt suficienți niște contabili, nu un aparat ministerial. Cam aici sîntem.
0
3
