Blandiana, Dinescu, Liiceanu - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,1120sâmbătă 17 apr 2021
PERSPEKTIVA​

Blandiana, Dinescu, Liiceanu

de Eugen Istodor Sâmbătă, 13 martie 2021, 11:46
- a A+
Imagine
Ultimii ani ai lui Ceaușescu. Fără căldură în casă, fără mâncare în stomac, fără hârtie igienică la toaletă, cu telefoane ascultate, cu părinți - prieteni care te turnau la Securitate pentru orice cuvânt rebel. Existau trei nume esențiale ale vieții mele de atunci. Cei trei gândeau la fel: "Jos Ceaușescu!" Toți trei acționează, poate, în grade diferite de rezistență culturală. La 30 de ani de la acele momente, se ceartă "ca chiorii". Cei trei: Blandiana, Dinescu, Liiceanu.


Ana Blandiana este meditativă, poetă importantă a generației sale. Spre finalul lui Ceaușescu, a publicat versuri în care se poate citi clar felul în care poporul n-avea nicio reacție sub călcâiul dictaturii. Versurile sunt excepționale, au devenit "virale", fiind interzise, citite pe ascuns. Poeta este urmărită de organe să nu mai miște în front.

Mircea Dinescu avea verb și nerv. Îl citeam și îl urlam de plăcere. Poetul se satură de lașitățile de fiecare zi, se radicalizează și bine ne face tuturor. Versurile, protestele lui devin celebre. Securitatea îl obligă la domiciliu forțat.

Gabriel Liiceanu a scris “Jurnalul de la Păltiniș", o carte care ne-a fanatizat. Vroiam să gândim, să respirăm ca grupul lui Liiceanu-Noica. Eu începusem să citesc cărțile pe care le discutau Noica, Liiceanu, Pleșu, Vieru. Era dizidență doar ideea unui grup care gândește, trăiește, citește altfel decât după modelul activismului comunist.

Oameni curajoși, modele puternice cu toții îmi erau. Și în jurul meu mai pot enumera câțiva. Eu eram tânăr, destul de laș. Copleșit de sistem, de ce nu, chiar dornic să mă integrez.

În 1989 decembrie, însă eu am fost în stradă.
Și ei, cu toții. La Piața Universității, normal, ca student. Eram alături de idolii mei. Nu-i știam, că ei nu aveau chip. Pur și simplu nu le știam chipul, comunismul nu cultiva chipul celorlalți, afară de cel al lui Ceaușescu. Dar știam că sunt acolo. Altfel nici nu credeam. Și chiar au fost pe străzile Revoluției.

Primul ivit era Dinescu. Șoc. Pe TVR și strigătul eliberator: “Am învins!".







Pe Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu îi voi vedea în Piața Universității odată cu revolta anticomunistă. Rebeliunea generației mele. În fapt, rebeliunea mea mică, de băiat de cartier n-ar fi reușit fără ei. Fiecare în felul lui m-a stârnit, m-a pus pe gânduri.



M-a scos în Piață. Da, Dinescu n-a fost în Piață. N-a avut organ pentru revolta noastră atunci. Dar a fost de-al meu un an-doi mai încolo. S-a dezmeticit mai tărziu, a vrut altceva? Nu știu, nici nu-mi pasă.

Am rămas legat până astăzi de toți trei.

Da, Ana Blandiana a rămas, după o scurtă implicare politică, în lumea civică. A avut amara experiență cu "regimul" Emil Constantinescu. Dar apoi "Memorialul Sighet" este doar unul dintre marile semne ale acțiunii sale. Pe măsura vocii și idealurilor proprii. Ana Blandiana trăiește discret conform sieși. Anul trecut scrie o carte în care-și amintește ce-a spus Dinescu la o petrecere demult, demult de tot. Un cuvânt de acum treizeci de ani îl scoate pe Dinescu din minți.

Mircea Dinescu sare ca ars. Ori, Mircea e Mircea. Dinescu a rămas un copil teribil al lumii noastre. Își duce ideile la capăt indiferent de compromisuri. El are combinațiile sale fanteziste, vehemențele sale fabuloase, plictisurile lui magnifice. Vrea ceva? Nu-l oprești. Trăiește românește, cu pile, relații, portocale în sarmale. Vrea Conac la Dunăre? Face orice ORICE pentru el. Chiar politic. Vrea restaurant în buricul târgului? Rupe pereții pentru el. Orice om politic l-a vrut pe Dinescu lângă el. Dinescu este irezistibil. Când este atacat te face terci, te mănâncă pe pâine. N-are pudori, n-are Dumnezeu. Verbul său e diavolesc. Nu se mulțumește cu puțin, vrea totul. Vrea moșii, vrea nume, vrea recunoaștere. Vrea, vrea și are. "A fost" cu Iliescu, cu Peneliștii, cu Dragnea.

Gabriel Liiceanu a rămas Conștiința. Intransigența lui n-are nimic circăresc. Chiar enervează intransigența lui. Cartea sa în care adună farsele-glumele la care a fost parte cu un surâs trebuie citită alături de cea despre peratologie. Omul își simte limita și și-o păstrează cu toată argumentația sa intelectuală.





De treizeci de ani are o editură care ține steagul sus. A format o generație-două cu cărțile Humanitas. Și să-l acuzi că "a ciordit" Editura este o aberație. N-a furat nimic. Humanitas ține steagul sus, sigur pentru cine își ține capul pe umeri. Cum face Liiceanu? Uite așa. Când a simțit compromisul la Facultatea de Filosofie acum vreun an-doi a dărâmat facultatea și “i-a ucis" profesorii, chiar dacă unii îi erau ucenici. În sfârșit, a făcut jocul lui Băsescu. Nu-i nimic de condamnat aici. Fascinația pentru Băsescu a creat monștrii. Liiceanu nu s-a transformat în monstru.
Văzând că Ana Blandiana este atacată de Dinescu, Liiceanu îi face un portret vitrolant lui Dinescu pe Contributors.

Culmea este că nu mă pot despărți de vreunul. În grade diferite au protestat pe vremea lui Ceaușescu, iar fără ei nu s-ar fi întâmplat Revoluția mea. Apoi, după Revoluție, în grade diferite, mi-au arătat care-i culoarea compromisului, până unde merge și până unde nu. Trăiesc “prin experiențele" lor.

Culmea este că toți au dreptate. Dinescu dă replici aiurea, șocante, disprețuitoare. Blandiana și Liiceanu sunt cu mult mai rezervați, dar când dau “o palmă" se simte până-n Giurgiu. Diferențele iată sunt majore. Și modelele acestea merg mai departe. În paralel, în intersecție. Împreună. Greu de deslipit unul de altul.

Modelul Dinescu arată cum e România astăzi. Teribilistă, dar cu poftă de portocală și de viață.
Modelul Blandiana arată nivelul nostru civic, diminuat , dar ascuțit vigilent.
Și modelul Liiceanu ne amintește mereu, prin intervențiile sale, despre lipsa noastră de conștiință, de toate felurile.

Nu se suportă între ei cei trei? “Se bălăcăresc"? Foarte bine. Dar cred că istoria care ne leagă de ei de atâția ani, ca modele, ar fi bună să-i împace. Bălăcăreala care s-a stârnit peste tot în social media arată că noi am uitat istoriile astea.
Că am uitat cine suntem fără ei.

Nici ei n-au dreptate mereu, nici ei n-au fost perfecți. Dar noi care-i știm de-o viață, cum suntem?
Ne înjurăm mai urât ca ei, triumfăm că suntem imaculați.
Le belim Dumnezeii. Suntem partizani, să moară mama! Din hoți, ticăloși nu-i scoatem.


19532 de afisari



Problema e cu partea nevăzută a lucrurilor
c.radu [utilizator], Sâmbătă, 13 martie 2021, 12:48
+22/36
Nu pot contesta că Dinescu a avut curaj atunci, să-l înfrunte pe Ceaușescu. Dar probabil nu a fost chiar fără spate, într-o vreme în care agenții KGB începuseră să mișune prin București cu scopul de a răsturna regimul, ceea ce ulterior s-a și produs, iar asta s-a făcut cu ajutorul unor oameni concreți, pregătiți din vreme.
Pe de altă parte, dincolo de curajul și de talentul său, ambele mari, rămâne problema caracterului, aceea pusă în discuție de Liiceanu. Problemă care a devenit acută odată cu răspunsul josnic al lui Dinescu adresat Anei Blandiana.
Dinescu?
Nonidem [utilizator], Sâmbătă, 13 martie 2021, 14:45
+21/31
Dinescu?Probabil cea mai groaznica imagine a ceea ce a ajuns un participant important-din grupul central al personajelor anului 1989.Un oportunist sadea, un profitor ordinar,o lichea: a convietuit-profitabil-cu criminalul Iliescu, apoi a cotit-o spre liberali,spre Dragnea si PSD-ul lui;afiseaza un nationalism primitiv, o retorica xenofoba cu un limbaj de mahala.Este exemplul perfect al individului lipsit de orice moralitate in atingerea scopurilor de imbogatire!O jigodie, pacat de talentul lui.
inca 48 de comentarii comenteaza