Fran Lebowitz în New York. Metropola e pubelă cu gunoi rânced. OraÈ™ul e circ, este curte a miracolelor. Dar, ăsta-i paradoxul, Fran își povesteÈ™te New Yorkul fără pic de ură È™i răzbunare. Pentru că Fran fără New York nu poate trăi. Și despre această Fran prinsă în propria capcană râde Scorsese. Lui Marty i se aude hohotul dezlănÈ›uit, în propriul film. Scorsese râde miÈ™to È™i râde ca prostul. Ca derbedeul. Ca înÈ›eleptul. ÃŽndrăgostit de acest dialog delicios. Film fermecător, precum “The Kominsky Method", “After Life". Fran turuie cinic despre demenÈ›ele-dependenÈ›ele locuirii în zbuciumata metropolă. Avem păreri despre trafic, vecini, metrou, jeg, mobilier urban, “verde", artă, boemie, locuire, înghesuire, distracÈ›ii vechi È™i noi, “iarbă", tutun. Pe scurt, avem păreri cinice despre forfotire È™i locuire în New York.
Puterea cuvântului. Cine vrea să vadă cum cuvintele transformă omul în ne-om trebuie să vadă turuiala asta a lui Fran. Cinismul și frenezia o fac pe Fran i-reală. E in-credibilă. Dintr-un simplu locuitor urâcios devine personajul interpretărilor proprii, eroul circului urban permanent, comentatorul care se eliberează prin ironii dintr-un oraș care alienează. Toate-s roadele cuvintelor rostite de Fran.
Nu-È›i vine să crezi cum numeÈ™te orice tragedie urbană. Da, Fran este o scriitoare È™i “public speaker" în New York de o viață. Are artă. ÃŽnvârteÈ™te vorbele cum rar vezi.
Dar este mai ales o pietoancă îndrăcită, ochelaristă, “È™oricioaică". N-are smart mobil, smarttv, n-are GPS, n-are nimic din fericirile tehnologice moderne. Știe să numească ceea ce trăieÈ™te. Pentru că vede È™i "pipăie" realitatea, bate străzile New Yorkului cu piciorul.
Este adultul mizantrop, intrând și ieșind din agoniile urbane. Cu o vorbă. Cu un zâmbet. Este puștiul vagabond, teribilist al orașului ce-și biciuiește amorul "cu ironii". Pentru că nu vrea ca orașul ei iubit să se scufunde doar în vicii.
AtenÈ›ie, Fran nu este omul implicat, responsabil, cum nimim astăzi cetățeanul. Nu, Fran este pur È™i simplu. Omul care reacÈ›ionează omeneÈ™te. Când îi ajunge răul la os, urlă. Se apără È™i iubeÈ™te. Este hoÈ›ită, lovită, jumulită în metropolă. Este clar, cum spune ea, că nu se pricepe nici la cetățenie, nici la apărare. Nu este omul violent care-È™i ia arme contra oraÈ™ului ostil. Urbanitatea anilor 2000 a creat responsabilitatea ca răspuns la o anumită indolență a generaÈ›iilor anterioare. “N-aÈ›i făcut destul, n-aÈ›i luptat destul", spun moraliÈ™tii anilor 2000. AceeaÈ™i urbanitate a creat omul cu bâta de baseball, care-È™i face dreptate.
Ori, Fran vine din anii hippie ai libertății sociale È™i responsabilitatea È™i ostilitatea astea cu orice preÈ›, te înrobesc, te orbesc. Fran trăieÈ™te fără "apăsarea faptelor din trecut", cade È™i recade în capcanele oraÈ™ului. Nu se astâmpără de câte ori oraÈ™ul o înÈ™eală. Și-o caută cu tot dinadinsul È™i "È™i-o cere" din nou.
Nu este acră sau vigilentă. ÃŽÈ™i trăieÈ™te viaÈ›a! Uite, sunt zeci de momente de povestit. Uite, unul miÈ™to. Este întrebată de faptul că apa-i pe sfârÈ™ite pe lumea asta. Și ea ce face? Stă spectator? Bine, spune Fran, asta înseamnă că vom rămâne fără apă în 2050. Păi, până atunci eu sunt oale È™i ulcele. E viaÈ›a voastră, nu a mea. E cam inconÈ™tientă? Nu. TrăieÈ™te clipa. Fără risipe inutile. TrăieÈ™te È™tiind că nu face rău, trăind voluptuos într-un loc care, cică, își zice oraÈ™.
Repet, marele erou este CUVÂNTUL. Fran îi È™tie patima È™i rostul. Și povestitul ăsta al lui Fran este ascultat. Și ascultătorul nu-i altul decât Scorsese. Și Martin Scorsese râde. Râde cum rar auzi un regizor. Râde ca un regizor care a pierdut frâiele. Ca un regizor care n-are chef să mai regizeze nimic în filmul ăsta. Păi, ce să regizezi? Fran este imprevizibilă. New York-ul e un haos.