Fără "Lacul Lebedelor"? Fără Ceaikovski? - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,1335marţi 13 apr 2021
CRISTESCU

Fără "Lacul Lebedelor"? Fără Ceaikovski?

de Dana Cristescu Marţi, 15 decembrie 2020, 19:51
- a A+
Imagine
Nu-mi imaginez. Lumea ar mai fi fost la fel? S-ar putea crede că ce mare brânză schimbă în lume o lucrare muzicală, fie ea și "Lacul Lebedelor"? Tot au fost războaie, crize, foamete, boli… Cred că așa gândesc politicienii (ai noștri sigur).


Era cât pe ce să fim condamnați să trăim fără acest opus 20. Cum? E deja cunoscut momentul. Ceaikovski, el însuși, putea să ne taie acest privilegiu. Ne-a salvat doar lipsa tehnologiei. Viva 1875!

"Mi s-a făcut rușine, dacă aș fi cunoscut muzica aceasta atunci, n-aș mai fi scris "Lacul lebedelor".
Mi-l și imaginez pe Ceaikovski demolându-și capodopera, muzica baletului, probabil, cel mai dansat în întreaga lume de peste un secol și aproape jumătate, după ce a ascultat muzica compozitorului Leo Delibes, baletul "Silvia". "Ce încântare, câtă eleganță, ce melodicitate, cât ritm și armonie", descria Maestro muzica colegului. Deci, bijuteria muzicală pe care puțini au mai rămas pe planetă să n-o recunoască, mai ales, de când fragmente sunt auzite permanent în spoturile de promovare ale Ligii Campionilor, nu e perfectă. Așa zicea Creatorul. E perfectă pentru noi.

Dar jobul artistului este să fie nemulțumit, să persiste în găsirea perfecțiunii, să atingă absolutul, catharsisul. În această călătorie apar însă nenumărate obstacole, unele de netrecut, începând cu însingurarea, nebunia, automutilarea și, nu de puține ori, sinuciderea (Van Gogh, Petre Iorgulescu-Yor, Munch, Plath, O’Keeffe, Goya etc). Așa arată partea întunecată a procesului de creație, pe care, de multe ori, admiratorii produsului artistic n-o cunosc. Te și întrebi dacă, cumva, prea multă perfecțiune nu dăunează?! Dar nu despre o cercetare științifică sau un istoric negru al creației e vorba, ci despre o aniversare.







După ce fusese prezentat la numeroase festivaluri (deschidere Veneția, 2010), în această lună, acum zece ani, filmul "Lebăda Neagră", regia Darren Aronofosky, a făcut cunoștință cu publicul. Tot anul acesta s-au împlinit 20 de ani de "Requiem for a Dream" (ecranizarea romanului omonim scris de Hubert Selby Jr.). Alt film cult, altă bornă cinematografică. Probabil că Aronofsky a ținut-o tot într-o beție! "Lebăda neagră" (LN) este fără dubiu un film cu o istorie interesantă și cu câteva repere care au marcat creația cinematografică de după. Este exact genul de film – te prinde definitiv sau îl detești. Pentru mine, arta trebuie să fie locul unde găsești: mister, mistic, magie, visare, inspirație, emoție, evadare, uitare de sine, stimulent pentru simțuri, dependență, amintiri de referință. Mie asta mi-a oferit acest film, evident, nu singurul. Deși aflat în TOP10 filme de artă ale deceniului (chiar no. 1 all time filme despre dans), a fost unul dintre cele mai controversate cu, paradoxal, un succes comercial de invidiat.

Vehemența criticilor încerc să o dau și pe seama comentariilor răutăcioase spuse de cei din interiorul lumii baletului. Totuși!? Interpretările au fost de la cele mai năstrușnice până la cele mai insidioase și chiar penibile. "Balerinele se autodistrug pentru artă" (Financial Times! – un fel de "look who s talking" dacă ne gândim la bani); "în afara scenei, "Lebăda neagră" rămâne, totuși, incoerent și fără valoare. Aronofsky, cu toate darurile sale, este un maestro(!?) de prost gust, oportunist și nesigur."(The New Yorker-revista mea favorită!); "Eu am două păreri despre un film care vrea să fie un thriller, înfiorâdu-te când asiști la ruperea unghiilor, și o declarație despre comuniunea nesfântă a unui artist cu rolul lui. Amintește de filme mai vechi, dar mai bune." (TIME); " Joc de păsări: Lebăda neagră este o rățușcă urâtă supraestimată" (Observer); "Într-adevăr, dinamica Lebedei albe / Lebedei negre aproape funcționează, dar prostia filmului de groază trage totul în gaura absurdității." (The Hollywood Reporter); "…..nu orice fel de coș de gunoi, este un coș de gunoi de înaltă artă, un fel de "Tutu Psycho" care acordă atât de multă atenție isteriei în defavoarea sănătății mintale, încât e greu să precizezi când personajele au halucinații și când nu." (Los Angeles Times). Normal, sunt și cronici, poate, exagerat de favorabile, dar ce farmec are să le citezi pe acelea?

Oricum, filmul a intrat în programa mai multor academii de film.



La noi, filmul s-a lansat, ca în restul lumii, mai târziu (o lună cred). Aproape la unison, presa noastră, clar influențată de "gurus" din SUA, a susținut aceleași inepții. Argumentația însă a mers de la rudimentar la miștocar. Spre deosebire de cronicile din afară, la noi s-au conturat câteva puncte comune: nimeni nu vorbește despre muzică, evident toți amintesc de Ceaikovski, numai că nu e lucrarea lui, e alta; nu cunosc baletul (povestea), mergând până la a spune că filmul e varianta postmodernistă a acestuia!?; toți rostogolesc aceleași informații false (care ar fi putut proveni din materialul de presă al distribuitorului); toți reiau (nu chiar copiate) idei din materialele apărute afară, alții mai sinceri au citat fără să-și mai spună părerea. Să și exemplificăm: "Astfel, acest film din lumea baletului devine un horror de prima mâna iar în interpretarea plăpândei Natalie Portman, Nina devine unul dintre cei mai fioroși cyborgi din istoria cinema-ului." (Cultura-FABuzura); "În cazul filmului lui Aronofsky, dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, preţul plătit e finalul: fie scenariştilor li s-au terminat ideile (deşi mă îndoiesc), fie s-au gândit că drumul cel mai scurt spre Oscar e o scenă de zguduit gospodinele – aşa, ca în Titanic." (n.a. se știau nominalizările la Oscar) (Daily Cotcodac); "Film scris și regizat de bărbați, cu și despre femei. Deci: erotism, masturbare, lesbi și ceva sânge. Plus Ceaikovski, evident, că doar e Lacul lebedelor..." (Dollo zice bine); "…Mai ales că singurele elemente originale al filmului nu țin de stil și de viziune cât de faptul că și-a plasat acțiunea în culisele unei companii de balet și care interpretează în cheie psihologică, modernă subiectul baletului "Lacul lebedelor." (Hotnews); "După ce-am fost supusă unei adevărate terapii a barosului, am ieşit din cinema într-o stare vecină cu greaţa, din cauza asaltului neîntrerupt cu imagini ţipătoare şi a bombardamentului continuu cu muzici ceaikovskiene. Subtilitatea n-a fost niciodată punctul forte al lui Aronofsky…" (Adevărul).

Și la noi au existat excepții. Din partea celor implicați în fenomen, nu sunt greu de dedus protestele. De la faptul că s-au folosit doar de clișeele din lumea lor (vorba scriitorului Selby jr "se numesc clișee tocmai pentru că se dovedește că sunt mai tot timpul adevărate"), până la "să nu ne spună nouă cineva că putea ea (n.a.Natalie Portman) executa atât de bine mișcările, doar cu un an de pregătire, când noi muncim cu deceniile. Poate dacă aduceau o balerină consacrată, era mai veridic!" etc. Bine că n-a făcut-o. Eu iubesc baletul, dar fiecare cu meseria lui. Nu mai departe de "Corbul alb", regizat de Ralph Fiennes, care descrie episodul fugii din Rusia a inegalabilului Rudolf Nureev, a devenit eșecul perfect (cartea, Julie Kavanagh, e foarte bună), ratându-se încă o ocazie de a-l prezenta pe Rudolf publicului tânăr. De ce? Pentru că Fiennes s-a încăpățânat să pună în rolul principal un balerin, de altfel foarte bun, dar care n-are nimic de-a face cu actoria.

Peste această decepție, din istoria foarte recentă, este dezastrul "Cats"- Musical - filmul din 2019. Folosirea balerinilor de profesie alături de cântăreți a dus la un fiasco răsunător, ce spun, un film epic de prost. Păcat, "Cats" e cel mai de succes musical pe Broadway și West End. Până aici, am văzut cum au scris criticii de film și specialiștii istorie (lol).

N-a inventat compactorul de asfalt, dar a netezit drumul pentru alții
Chiar și cei care nu i-au văzut filmul/ele, citind mai sus că este ridicat la stele de câțiva și de cei mai mulți e băgat în corzi, subțire și cu premiile, de-abia o nominalizare la Oscar, și, deși are deja filme în top100-all time, pot deduce că omul e subapreciat. N-are nicio problemă, pare că se simte bine în pielea lui. Pentru LN a avut un budget inițial de 25 mil. de dolari, tăiat la 15 în final (criza). Surpriza a venit la încasări. Distribuit în puține cinematografe din SUA (se practică pentru filmele de artă) și, în general, având o distribuție restrânsă a avut, totuși, încasări de peste 330 de milioane de dolari. Un adevărat blockbuster. A avut 5 nominalizări la Oscar, dar a luat doar o statuetă, Natalie Portman pentru rolul principal.

În 2014, apar pe piață două filme cu exact aceeași temă. Scenarii la fel de solide. "Whiplash", regia Damien Chazelle și "Birdman", regia Alejandro G. Iñárritu. Practic trei filme legate de aceleași cuvinte cheie: Vis. Muncă. Catharsis.



Dacă în primul este vorba despre un tânăr, la fel ca în LN, care aspiră la perfecțiune trudind non stop, în al doilea este vorba despre un actor care a cunoscut succesul comercial, popularitatea, dar aleargă după legitimitatea artistică, după adevăratul prestigiu. În al 2lea film e prezentat un fenomen larg întâlnit la Hollywood, actori lansați în blockbustere (d.e. Kristen Stewart, Jennifer Lawrence) caută să scape de acest statut căutând roluri în filme "serioase" sau teatru. Și chiar dacă primul film își leagă acțiunea de o zonă mai vastă, un baterist în lumea jazz-ului, iar al doilea are o abordare Marvel-isch, succesul lor de casă este minor în comparație cu LN.

Dar, și aici se face diferența, critica a fost foarte darnică cu cele două filme și realizatorii lor. Din cele cinci nominalizări la Oscar, "Whiplash" a câștigat 3 statuete. Chazelle ca regizor n-a câștigat, dar, după părerea mea, ar fi meritat Oscarul mai degrabă pentru acest film decât pentru "La La Land". Birdman a luat 4 Oscaruri din 9 nominalizări. Total dezechilibrate și nedrepte și nominalizările, și premiile obținute. Așa se scrie istoria. Mă gândesc și pentru că abordând o zonă de nișă, criticilor le-a fost frică să meargă într-o sferă atât de profesionalizată ca baletul. Cine își aduce aminte, a fost un episod și la NBC care spune multe.

Lara Spencer, prezentatoare de știri, a găsit că e de râs că prințului George îi place și practică baletul. Dacă era cu operă, poate că mai auziseră de o Callas, un Pavarotti. Sau, pur și simplu, tema și realizarea i-au lovit în figură. Mai târziu, pășeau deja pe o cale bătută. Că tot vorbim de clișee, nimeni nu e profet în țara lui.

Mai repede faci copii decât filme
Nu e un caz izolat. Mi-aduc aminte că Sergio Leone s-a plimbat cu scenariul "A fost odată în America" vreo 13 ani. Aronofsky doar nouă. Totul a început în anul 2000, la o cafea cu Portman în New York. Având în cap scenariul "The Understudy", ce îi fusese oferit, dar pe care îl refuzase, îi prezintă acesteia, idea de bază, miezul mesajului. Relația artistului cu propriul eu prinsă în încâlcitul și nesigurul drum spre perfecțiune, labirint în care pândește narcisismul, nebunia, nemulțumirea, uitarea de sine etc, într-un cuvânt, iadul. Cum ieși de-acolo? Sănătos sau nebun, viu sau mort? Așa cum era scris, acțiunea scenariului se petrecea într-un teatru off-Broadway, era vorba de o studentă și avea la bază nuvela dostoievskiană "Dublul", în care personajul își întâlnește doppelgangerul și, încet-încet, acesta îl "împinge" spre nebunie.

Motorul noului scenariu aici a fost. Dar a luat ceva timp. Circula și gluma că dacă mai durează mult perioada de concepție, Portman n-o să mai poată face decât rolul mamei. Nu trebuie pornit de la premiza că regizorul e vreun ballet-freak, e adevărat sora lui a făcut balet. Dar el nici nu știa bine "Lacul lebedelor", nici nu avea nevoie pentru că el a luat de-acolo metafora. A urmat un an și ceva în care regizorul s-a familiarizat cu muzica, coregrafia și cu culisele baletului. Personaje, roluri și locații. În plus, bugetul foarte mic l-a obligat la o perioadă de filmare foarte scurtă cu o echipă suplă. Deci, era necesară o organizare impecabilă.

Lipsurile, efortul supraomenesc și stresul în care s-a filmat ar trebui să fie un exemplu pentru cei de pe la noi, pe care, unii dintre ei, i-am auzit plângându-se (de la înălțimea piedestalului lor) și înfierând condițiile precare oferite de producători. Spre deosebire de el, Portman a făcut balet până spre sfârșitul școlii generale. Odată anunțată intrarea în producție, ea s-a apucat, cu un an înainte, de pregătirea care a însemnat nu numai mișcări de balet și coregrafie, ci și întărirea musculaturii și dietă. Undeva la opt ore pe zi, în fiecare zi. Cu alte cuvinte, și-a asumat întregul stil de viață, aproape monastic, al unei balerine. Nu la aceeași intensitate, și Mila Kunis a urmat aceleași programe.

Vis. Muncă. Îndoială. Maturizare. Transformare. Perfecțiune. Catharsis. Cine verité. Gros-Plan. Doppelgänger. Oglinzi. a2a Distribuție. Fusion. Dark-Ghotic.
Dacă cineva nu s-a dus să vadă filmul că știa baletul, a fost informat greșit. Doar muzica și concepția poveștii și a personajelor au legătură cu baletul. Odette – Lebăda alba (Queen Swan)- și Odile- Lebăda neagră, în spectacol, sunt interpretate de o singură balerină. Jumătate lebădă, jumătate femeie, transformarea este cea care va mula personajul Ninei. Rothbart, maleficul vrăjitor, cel care încătușează iubirea Odettei, transformând-o mai întâi în lebădă, ca mai apoi să-l păcălescă pe prințul îndrăgostit de Odette dându-i fiicei sale înfățișarea prințesei, este cel răspunzător de metamorfoza Ninei și din el recunoaștem câte puțin, și la diverse intensități, în Thomas, Lily, Beth (Wynona Ryder) și chiar Erica (Barbara Hershey), mama Ninei. Pe scurt, acțiunea se desfășoară într-o companie de balet unde este anunțată, pentru noua stagiune, o nouă versiune a "Lacului lebedelor", coregrafia Thomas Leroy (Vincent Casel).

După audiții și propria insistență, Nina e aleasă pentru rolul principal. De aici începe calvarul. Nina, o balerina perfecționistă și talentată, foarte apreciată pentru tehnicitatea sa, predestinată rolului lebedei albe, trebuie să își deconstruiască stilul inocent și ireproșabil ca tehnicalitate pentru a putea intra în pielea (penele!) lebedei negre. Dar nu oricum, ci sub presiunea unei distribuții alternative (a doua distribuție există în toate artele spectacolului). Lily (Mila Kunis), noua colegă venită în companie pare că simte mai bine rolul lebedei negre și, prin urmare, este mult mai veridică. Începe un întreg proces în care Nina își descoperă partea întunecată, senzualitatea, sexualitatea. Odată descifrate necunoscutele, Ninei îi reușește rolul Perfect. Filmul este construit pe un scenariu solid, bogat stilistic, ritmat și nelipsit de replici memorabile. Deschiderea oferă simbolistica: Visul Ninei și Transformarea. Intrăm apoi în rutina zilnică a balerinilor. Pe măsură ce filmul curge, începem să vedem două Nine. La început reflexia banală a chipului, care treptat începe să sufere mici modificări. Este de fapt dublura, alter ego, new Nina - doppelgängerul - reflectat în oglinzi, geamuri ca obiecte și subiecte.

Este și trucul cu care Aronofsky începe să ne înfricoșeze, dând multora senzația că văd un thriller. De la fetița lui mama la tânăra sofisticată și până la dansatoarea care simte Perfecțiunea, filmul se țese tensionat. Rutina este prezentată în imagini șoc. Degetele însângerate de la picioare pentru balerine nu sunt chiar noutate, dar el insistă, merge mai departe cu o imagine în care vedem degetele Ninei lipite. Fiecare fotogramă se încarcă și șarjează spectatorul la maxim. Obsesiile se transformă în personaje, trădarea este pretutindeni și nicăieri, eșecul este aici și departe. Spectrul eșecului e amplificat și de fosta stea a companiei, Beth, proaspăt eliberată din rolurile principale și care dezvoltă simptome suicidare. Legendara dansatoare și coregrafă Martha Graham spunea că, spre deosebire de noi, toți ceilalți, "un dansator are o moarte în plus - când încetează să mai profeseze, iar această primă moarte este și cea mai dureroasă."

Acum, toți dorim să ne dezvoltăm, să evoluăm, dar ne trebuie și o cale sau pe cineva care să ne arate calea. Pentru Nina acest cineva e Thomas Leroy, șeful, coregraful, mentorul, modelul. Thomas știe ce îi lipsește Ninei și încearcă să-i stimuleze mentalul și simțurile. Metoda folosită pare a fi inspirată de legendarul Balanchine care miza pe ațâțarea senzualității și sexualității dansatoarelor. Da, probabil, în zilele noastre ar fi avut mari probleme. De asemenea, partea de repetiții în exces pare împrumutată de la altă legendă, Jerome Robbins, cunoscută ca exercise-freak. Cei doi sunt și fondatorii New York City Ballet unde se situează acțiunea filmului. Aparent, o mână de ajutor vine și din partea lui Lily. Ca un ucenic al maestrului, această îi continuă munca în afara orelor de program. La început totul este ok. Nina descoperă altă lume și se autodescoperă. Se eliberează. Apoi, presiunea, psihicul care îi joacă feste, dorințele, o transformă, o stimulează, pentru ca, apoteotic, la finalul filmului Nina să declare:"I felt it. Perfect. It was perfect". Acest film n-ar fi fost însă nici pe jumătate din ce este fără inegalabila coloană sonoră. La fel ca Shigeru Umebayashi pentru Wong Kar-wai (Sergio Leone-Ennio Moricone), Clint Mansell este compozitorul fetiș pentru Aronofsky, dar cui nu-i place "Lux aeterna" din "Requiem for a dream" să ridice mâna sus. Și de această dată, așteptările sunt surclasate de realizare.

Ceaikovski-Mansell Fusion urcă drama, nebunia, suspansul la nivelul următor. Un sound hipnotic ce te bîntuie mult timp după vizionare. E o nouă eră muzicală, neoclasic avant la lettre. Să ne reamintim, vorbim de lucrări întregi, Max Richter cu "Reimagining Vivaldi – Anotimpurile" și, mai ales, că tot e vorba despre balet, Vicenzo Lamagna cu geniala muzică compusă după Adolphe Adam pentru stelarul "Giselle" în coregrafia lui Akram Khan. Păcat că muzica n-a fost selecționată pentru Oscar, juriul considerând depășită proporția de 40% preluare din "Lacul lebedelor", deși nu mai are nimic în comun cu originalul. Mă gândesc că, dacă tot au umblat pe la regulamentele de eligibilitate (diversitate), ar putea să regândească regula de admitere și pentru "cea mai bună coloană sonoră", sau dacă nu vor să schimbe, să adauge o nouă categorie, n-ar fi nimic de pierdut din asta, doar ar admite că lumea e în mișcare, că accepți evoluția.



Dar ce-ar fi filmul fără imagine(lol)?!

Nominalizat la Oscar, Matthew Libatique este directorul de imagine, normal, alt fetiș aronofskian. Cu el a lucrat toate filmele, dar i-a făcut imaginea și lui Bradley Cooper pentru "A Star is Born". Probabil că e foarte simpatic și nu cere mulți bani pentru că, la bugetele de care a dispus Aronofsky nu s-ar găsi mulți să facă purici în echipa lui. Alegerile celor doi sunt geniale și nu numai că îți taie respirația, dar, cumva, reușesc să creeze acel tunel între sală și ecran prin care ești absorbit în set, pe urmele Ninei (încadraturile din spate sunt senzaționale). Cei doi au ales granulația - stil pictural- pentru mister și filmarea din mînă pentru naturalețe.

Nu există unghiuri ascuțite care taie cadrele, nu există rigiditatea traveling-ului, focusul nu este static și plictisitor. Mișcările camerei sunt curbe, pe traiectorii oculare, prin urmare, foarte veridice. Paleta cromatică funcționează în dark-ghotic cu contraste – roz, camera de fată a Ninei-, accente - luminile obsedante din club- și culori degasiene, ca în actul final. Superlativ. Totul vine pe un set impecabil lucrat până la ultimul colț de covor care intră în cadru. Folosind un alt clișeu, nu-l ratați până la sfârșitul vieții! N-am să trag concluzii pentru că acestea aparțin fiecăruia.

Spun doar că, deși s-a încercat să fie înghesuit în etichete de gen, să fie umilit, criticat că e prea visceral, prea infantil, prea grotesc, prea…. e un film bornă, un film după care cinematografia n-a mai fost la fel. Îți place, îți displace, asta e, a făcut jocurile. La o altă scară, efectul Madonna din pop music. A, să nu uit! Nu de alta, dar s-au făcut câțiva de râs dîndu-l exemplu la altă categorie. Jim Carrey a creat pentru Saturday Night Live, celebrul show tv, o mini parodie după film, dar care nu are nimic de-a face cu discreditarea sau bătaia de joc. Pur și simplu asta face Jim Carrey, asta e semnătura lui, așa își exprimă el interesul pentru un lucru, un fapt, o idee, oameni. Așa spune el, "hey, dude, mi-ai atras atenția!" Aronofsky, la acea vreme, uimise lumea filmului cu succesul unei pelicule căreia nu-i dăduse nimeni credit. Chiar și mica parodie a făcut o audiență istorică pentru emisiune. Și, vorbind de-a o face în stilul tău, mi-am mai adus aminte de o altă fază. Cei de la săptămânalul "Charlie Hebdo" și-au exprimat admirația pentru Simona Halep, la câștigarea trofeului Roland Garros, prezentând-o într-o caricatură din perspectiva stereotipurilor gândirii francezilor. Un fel de, "na, mă, ați zis că nu știu să strângă decât fiare vechi, ia, aud, ați dat cupa Suzanne-Lenglen la fiare vechi?" Receptarea a arătat multă ignoranță și de-o parte și de cealaltă. Adică, nu s-au prins nici mulți francezi, nici mulți români. Mai era puțin și începea un scandal diplomatic (lol). La mulți ani, Black Swan! Foto: FB și site official, PrintScreen


434 de afisari



Niciun comentariu
comenteaza