Reformiștii din Republica Moldova ar putea avea, din nou, șansa de a încerca să traseze direcția țării, dacă Maia Sandu reușește să câștige turul al doilea al alegerilor prezidențiale de duminică. Victoria ei nu e nici pe departe sigură și chiar dacă o va obține, greul abia atunci începe. Nu ar fi prima oară când bunele intenții și speranțele unei părți din populație ar fi insuficiente pentru a schimba ceva. S-a mai întâmplat, chiar și când circumstanțele erau mult, mult mai favorabile.
Eterna problemă geopolitică: vectorul european vs. vectorul estic
Electoratul Maiei Sandu reprezintă așa-numitul “vector european”, acea parte a populației care se uită către Vest și consideră că viitorul țării se află acolo; aici intră atât cei atrași de prosperitatea societăților occidentale și de statul de drept care se află la baza acestora, cât și o bună parte dintre moldovenii care și-ar dori unirea cu România.
În contrapondere este vectorul estic, în care sunt filo-ruși, sovieto-nostalgici, stânga post-comunistă și așa-numiții stataliști care cred în miturile sovietice privind un popor și o limbă moldovenească; evident că, uneori, categoriile se amestecă – un moldovenist poate fi un filo-rus care are nostalgia URSS-ului și votează descendenții politici ai Partidului Comunist (și am întâlnit și moldoveniști românofobi, dar pro-europeni și de dreapta).
Republica Moldova a oscilat întotdeauna între aceste două mari curente, primul încurajat de UE, Statele Unite și România, al doilea de Federația Rusă. Aceasta din urmă privește Moldova ca pe o fostă provincie aflată ferm în orbita sa și deține suficiente instrumente pentru a face extrem de dificilă o ruptură completă: Transnistria, unde pe lângă regimul separatist pe care îl controlează are și un contingent militar, Găgăuzia, Mitropolia Moldovei aflată în subordinea Patriarhiei de la Moscova, partide de stânga și o parte semnificativă a populației, mai ales cea concentrată în zona orașului Bălți.
În plus, e foarte plauzibil ca Moscova să aibă oameni infiltrați peste tot, de la aparatul administrativ și structurile de forță la exponenții vectorului european, gata să fie activați atunci când e cazul – în fond există precedente în Moldova, începând cu conflictul din Transnistria, iar ce s-a întâmplat în Ucraina atunci când rușii au decis să invadeze Crimeea arată destul de clar cam cât de departe s-ar putea ajunge.
Faptul că Rusia are niște pârghii nu înseamnă însă că o să le folosească simultan pe toate mâine; pentru a se ajunge atât de departe ar fi probabil nevoie de un cumul de factori și o criză majoră ca unirea cu România sau integrarea Moldovei în NATO – ambele excluse în viitorul previzibil. Dacă adăugăm la reținerea relativă a Moscovei și sprijinul pe care îl poate oferi Occidentul, există premizele adoptării unei agende reformiste.
E nevoie însă de mobilizare la urne și de formarea unei echipe care să aibă capacitatea de a mișca lucrurile și forța de a evita compromisurile și tentanțiile inerente într-o țară săracă și mâncată de corupție.
Fracționarea stângii, mobilizarea diasporei și improbabila victorie din primul tur
Maia Sandu a câștigat primul tur al alegerilor, cu peste 36% din voturi, fiind urmată de Igor Dodon, cu 32,6%. Plasarea Maiei Sandu pe primul loc a fost, cumva, neașteptată. Dodon a avut de partea sa pârghiile administrației, ceea ce în Republica Moldova asigură, de obicei, niște voturi, pentru el a lucrat un partid mai disciplinat și mai bine organizat decât PAS-ul Maiei Sandu, iar o bună parte din presă l-a favorizat.
Există însă câteva explicații pentru acest semi-eșec al lui Dodon. În primul rând, imaginea sa este afectată de modul dezastruos în care autoritățile au abordat pandemia de coronavirus și de criza economică prin care trece țara, dar și de o serie de dezvăluiri privind legăturile președintelui cu oligarhul-fugar Vladimir Plahotniuc care, oficial, îi este adversar.
În al doilea rând, votul pe partea stângă a eșicherului a fost fracționat – aproape 17% dintre sufragii s-au dus la primarul populist al orașului Bălți, Renato Usatîi, iar 6,5% la candidata Partidului Șor, Violeta Ivanov. Aceste procente arată, de altfel, cât de bizar poate fi comportamentul electoratului din Republica Moldova, dat fiind că în ambele cazuri avem de-a face cu personaje controversate – de numele lui Usatîi se leagă probleme penale, o posibilă tentativă de asasinat și chiar și legături cu FSB-ul, în timp ce Ilan Șor, în prezent fugit din țară, ar fi fost implicat în furtul unui miliard de dolari din sistemul bancar.
În favoarea Maiei Sandu au lucrat și o aparentă maturizare a electoratului de dreapta, care nu și-a mai risipit voturile ca în alți ani și a ignorat în mare măsură ceilalți candidați declarați pro-europeni sau unioniști (toți 4 au obținut, împreună, mai puțin de 8% din voturi), precum și o mobilizare fără precedent a diasporei din Occident, care a votat masiv pentru candidata PAS – voturile din diasporă sunt cele care i-au permis să termine cu un avans de aproape 50 de mii de sufragii față de Dodon.
Incertitudinile turului doi
Diaspora occidentală este văzută ca marele atu al Maiei Sandu: dacă se menține sau se îmbunătățește prezența la urne din primul tur, acest lucru s-ar putea traduce prin 7 – 10% din numărul total de voturi pentru candidata PAS, care se adaugă la cele din țară. Nu este de mirare, în aceste condiții, că diaspora a fost atacată de Igor Dodon imediat după primul tur – actualul președinte chiar a venit cu un concept nou de “electorat paralel”, care amintește de “statul paralel” cu care populiști de prin alte părți caută să-și mobilizeze susținătorii și să-i denigreze, în același timp, pe cei care li se opun.
O confirmare în plus a faptului că diaspora este văzută ca o amenințare a venit și dinspre Moscova: ministerul de externe rus a denunțat transportarea în masă a alegătorilor la secțiile de votare din Vest. Este un caz tipic de propagandă rusească, în care situația este prezentată exact invers decât este în realitate, cam ca în bancurile cu Radio Erevan.
De fapt, tentativele de transportare în masă a alegătorilor s-au înregistrat pe 1 noiembrie cu cei din Transnistria, care votează cu Dodon, iar autoritățile de la Tiraspol au anunțat că vor suspenda carantina din regiune și pe 15 noiembrie, ceea ce alimentează temerile că se va încerca aducerea unui număr și mai mare de alegători din stânga Nistrului.
Voturile din diasporă sau cele din Transnistria pot înclina balanța, însă totul depinde de cum se va vota în Republica Moldova, unde se află grosul electoratului – iar acolo Dodon este cel care a câștigat primul tur. Situația, în ansamblul său, este destul de complicată. În primul tur exponenții vectorului estic au obținut 56% din voturi, față de 44% Maia Sandu și cei patru candidați pro-români și pro-unioniști, așa că dacă s-ar porni doar de la acest rezultat, Dodon este favorit. Totuși, Renato Usatîi și-a îndemnat alegătorii să o voteze pe Maia Sandu – iar dacă îl vor asculta chiar și jumătate din ei, votul lor ar putea fi decisiv.
Pe de altă parte, nu e sigur că toți votanții unioniștilor și ai lui Andrei Năstase vor ieși la urne pentru Maia Sandu, ceea ce, din nou, complică situația. Alegerile prezidențiale reprezintă, oricum, doar un prim pas care, în sine, este insuficient: degeaba promite Maia Sandu marea cu sarea, pentru că nu va putea să facă nimic fără sprijinul Parlamentului și al guvernului numit de acesta.
S-a văzut, de altfel, în perioada în care legislativul era controlat de oligarhul Plahotniuc și îl suspenda pe Igor Dodon de fiecare dată când acesta se arăta necooperant și refuza să semneze vreun document de care era nevoie; o făcea președintele Parlamentului, care îi lua locul, după care Dodon revenea în funcția de șef decorativ al statului.
Acum majoritatea în legislativ o deține o alianță dominată de socialiști, astfel încât o eventuală victorie a Maiei Sandu ar trebui să fie urmată de alegeri anticipate pentru ca respectiva victorie să aibă vreo relevanță. Chiar și într-un scenariu ideal pentru forțele pro-europene – Maia Sandu câștigă, reușește să convoace alegeri legislative în care partida de stânga și filo-rusă pierde majoritatea în legislativ – nimic nu garantează că lucrurile se vor schimba – sau că vor putea fi schimbate.
Lecțiile unei revoluții ratate
În aprilie, 2009, în Republica Moldova au avut loc alegeri legislative, pe care le-a câștigat Partidul Comuniștilor, condus cu o mână de fier de președintele de atunci, Vladimir Voronin. Comuniștii erau la putere de 8 ani, iar Republica Moldova părea încremenită, incapabilă să țină pasul cu restul lumii, să se reformeze sau să îi ofere perspective reale populației – era cea mai săracă țară a Europei.
În aceste condiții, rezultatele au părut neverosimile, mai ales că societatea civilă trăsese un semnal de alarmă cu privire la corectitudinea scrutinului, așa că tinerii au ieșit în stradă, mobilizându-se cu ajutorul rețelelor de socializare; a fost așa-numita Revoluție Twitter.
Pe 7 aprilie, manifestația începută pașnic a degenerat, iar sediile Parlamentului și Președinției au fost devastate. Opoziția a afirmat că violențele au fost declanșate de provocatori aflați în solda regimului, în timp ce Voronin a acuzat o tentativă de lovitură de stat și a arătat cu degetul în direcția României, acuzată că ar fi incitat-o.
Forțele de ordine au intervenit brutal și au arestat sute de persoane, multe dintre acestea fiind bătute cu bestialitate cât timp s-au aflat în detenție (vinovații nu au plătit nici până în ziua de astăzi), granița cu România a fost închisă, fiind permis doar accesul celor care aveau pașapoarte diplomatice sau de serviciu.
Cu un astfel de pașaport (de serviciu) am reușit să intru în țară, unde fusesem trimis corespondent, la câteva săptămâni după evenimentele din aprilie. Nu mai fusesem până atunci în Republica Moldova, cu excepția câtorva ore pe care le petrecusem în aeroport, cu câteva săptămâni mai devreme, când încercasem să intru prima oară, cu un pașaport normal, și ofițeri din poliția de frontieră, la care m-au frapat uriașele caschete sovietice și un gen de atitudine despre care doar citisem în cărți, mă împiedicaseră, fără a justifica în vreun fel decizia, și mă forțaseră să iau un alt avion.
Când am reușit, în sfârșit, să ajung în Moldova, mă așteptam la tot ce a mai rău – mergeam într-un loc în care comuniștii erau la putere și România era inamic, nu cunoșteam pe nimeni acolo și știam că nu o să dau peste alți jurnaliști români, iar un prieten mă mai și prevenise să fiu atent pentru că e posibil fie să mă trezesc cu ceva turnat prin băutură, fie cu vreo înscenare; ambele se mai întâmplaseră.
Având toate acestea în minte, prima impresie pe care mi-a dat-o Chișinăul a fost cea a unui oraș apăsător și deprimant, cu un picior încă înfipt zdravăn în URSS. Însă ceva plutea în aer, o dorință de schimbare aproape palpabilă, care făcea controlul lui Voronin asupra puterii mult mai fragil decât părea la prima vedere.
În acea perioadă, președintele Republicii Moldova era ales prin votul Parlamentului, nu direct, ca acum, iar Voronin mai avea nevoie de un singur deputat pentru a avea majoritatea necesară ca să își impună succesorul. Presiunea publică era, însă, așa de mare, încât niciunul dintre deputații opoziției nu a îndrăznit să voteze alături de comuniști, astfel încât la sfârșitul lui iulie a trebuit să fie organizate alegeri anticipate, pentru a putea fi depășit blocajul.
De data aceasta pro-europenii au obținut majoritatea și au putut să numească un guvern – însă nu și un președinte, pentru care nu ajungea majoritatea simplă. Echipele propuse de partidele pro-europene atunci dădeau motive de optimism: mulți oameni tineri, carismatici și, mai ales, bine pregătiți. În pofida blocajului legat de președinte – în noiembrie, 2010, au fost organizate din nou alegeri – pro-europenii au reușit să adopte suficiente reforme ca după numai 4 ani Republica Moldova să poată semna un Acord de asociere la UE și să beneficieze de regim liberalizat de vize.
Dar chiar în timp ce se făceau aceste progrese, situația la Chișinău se deteriora. Alianța pro-europeană era marcată de lupte intestine, trădări, scandaluri de corupție, așa că “povestea de succes” care îi încântase atât de mult pe europeni și îi convinsese că Parteneriatul estic poate funcționa, s-a încheiat lamentabil, cu elitele pro-europene risipite sau compromise, partidele care îi ținuseră piept lui Voronin – ajunse irelevante – și Moldova în postura de stat captiv al unui regim cvasi-mafiot controlat de Plahotniuc (și sprijinit într-un mod total neinspirat de România).
Sub semnul Zilei Cârtiței: înapoi de unde s-a plecat
La 11 ani de la Revoluția Twitter, Republica Moldova pare să fi ajuns cam în același punct ca și atunci. Încă este cea mai săracă țară din Europa, cu așa o lipsă de perspective încât cine poate pleacă afară. Corupția este endemică. O bună parte din electorat îi este captiv unui partid filo-rus de stânga. Igor Dodon, pe atunci vicepremier, este acum președinte; Zinaida Greceanîi, poreclită Zina Carabina pentru rolul său la 7 aprilie, când era premier și om de paie al lui Voronin, este azi președinte al Parlamentului și om de paie al lui Dodon.
Și ca nimeni să nu uite că pentru mulți politicieni de peste Prut principiile sunt relative, unul dintre liderii de acum 11 ani ai opoziției, Serafim Urechean, și-a exprimat sprijinul pentru Igor Dodon în turul doi al alegerilor prezidențiale. Spre deosebire de 2009, opoziția pare incapabilă să prezinte un front comun credibil.
Cea pro-europeană este marcată de ceva timp de tensiuni și neîncredere între principalii lideri – Maia Sandu și Andrei Năstase. Unioniștii, compromiși parțial de colaborarea dintre liberalii lui Mihai Ghimpu și Vladimir Plahotniuc, parțial de luptele intestine și de fracționarea în tot mai multe partide și partidulețe, au devenit irelevanți și dacă ar avea loc acum alegeri parlamentare ar fi incapabili să treacă pragul de intrare în Parlament.
Victoria lui Dodon și Kaliningradul de la Prut
Cu toate minusurile opoziției, alternativa – o victorie a lui Igor Dodon și consolidarea controlului socialiștilor – ar putea să fie catastrofală pentru viitorul pe termen lung al Republicii Moldova. În varianta cea mai optimistă, țara ar rămâne captivă în zona gri de la marginea Europei, cu ochii întorși către Moscova și fără mari perspective de dezvoltare economică – pentru că Rusia cere loialitate, dar nu este dispusă (sau nu are forța financiară) și să investească masiv pentru a le arăta vasalilor săi că această loialitate poate aduce beneficii palpabile.
Se poate, însă, și mai rău decât atât: Rusia să își vadă realizat planul său de a federaliza Republica Moldova, cu Transnistria ca subiect cu drepturi egale. A mai încercat acest lucru și în anii 2000, cu celebrul Memorandum Kozak. Atunci Voronin s-a răzgândit în ultimul moment, iar Putin, care era așteptat să participe la semnare, a trebuit să își anuleze zborul la Chișinău.
Cu legitimitatea dată de câștigarea alegerilor și un control consolidat asupra statului, Dodon poate forța adoptarea unui plan similar. Deja s-a pronunțat public pentru federalizare în 2016, iar anul trecut a apărut și o înregistrare în care o făcea într-un cadru privat. Anul acesta, încălcând o normă pe care toți politicienii moldoveni de rang înalt au respectat-o în ultimii 30 de ani, l-a numit “președinte” pe liderul regiunii separatiste transnistrene.
În sfârșit, chiar și în această campanie electorală a căutat să se prezinte ca un lider unificator, pe care transnistrenii îl acceptă ca partener de dialog. Votul masiv al cetățenilor din stânga Nistrului – în ochii Chișinăului aceștia sunt tot cetățeni ai Republicii Moldova, așa că au exact aceleași drepturi – poate fi prezentat tot ca un argument în acest sens.
Dacă Republica Moldova devine stat federal, orice tentativă de a-și găsi un loc în spațiul geo-politic european va putea fi blocată prin veto de Tiraspol. Moldova se va afla ferm, atât timp cât va dori Moscova, în subordinea acesteia. Un Kalinigrad la Prut.
4
13
