Dincolo de aparențe. Marile mize din spatele conflictului Turcia-Grecia din Mediterană - Hotnews Mobile
1 € 1 USD sâmbătă 19 sep 2020
​ANALIZĂ

Dincolo de aparențe. Marile mize din spatele conflictului Turcia-Grecia din Mediterană

de Cătălin Gomboș Miercuri, 16 septembrie 2020, 9:56
- a A+
Imagine
​Zona Mediteranei a devenit în ultimul deceniu una dintre cele mai complicate regiuni ale planetei, vitală pentru traficul naval global, bogată în resurse, vizată de super-puteri externe ca Rusia, China și Statele Unite, dar și de puteri regionale, marcată de conflicte în partea sa sudică și cu un nord bogat al NATO și UE, care caută să își exercite influența în întregul bazin.


Primăvara Arabă a marcat începutul perioadei de instabilitate în regiunea Mediteranei. Revoltele populare s-au transformat în războaie civile sângeroase în Libia și în Siria. Căderea lui Gadhafi și colapsul autorității centrale în Libia a transformat țara în punct de plecare pentru valuri de refugiați ajunși acolo din Africa Subsahariană (iar fenomenul a fost favorizat și de conflictul din Mali, care a fost alimentat și el, parțial, de ce s-a întâmplat în Libia).

Războiul civil sirian a generat propriul val de refugiați, iar milioane dintre aceștia au căutat, împreună cu alții, veniți de mai departe, să ajungă în Europa dinspre Turcia; așa a luat naștere o a doua mare rută prin Mediterană. Doar începând cu 2014, peste nouăsprezece mii de oameni au murit în naufragii, încercând să treacă marea, iar mai mult de două milioane au ajuns în Europa ; sosirea lor a avut un impact puternic, mai ales în anul de vârf al crizei, 2015, iar politicieni populiști și de extremă dreaptă au câștigat teren cu discursuri alarmiste despre pericole imaginare.

Criza refugiaților a pus serios la încercare UE – la un moment dat chiar s-a pus problema dacă, în urma alegerilor europene și naționale, rezultatul nu va fi o reorientare generală către euro-scepticism și o Uniune mai slabă.

Următoarele două crize majore, care în mare măsură s-au suprapus – disputele pentru resurse în Mediterana de Est și implicarea unor actori externi în conflictul din Libia , care a ajuns într-o nouă etapă a războiului civil, reprezintă o provocare pentru NATO, întrucât a dus la tensiuni între forțele unor membri ai Alianței: pe de-o parte Turcia și Grecia, pe de altă parte Turcia și Franța.

Aceste crize succesive s-au declanșat în ciuda faptului că, teoretic, regiunea Mediteranei ar trebui să fie una dintre cele mai stabile din lume: prezența puternică a UE și NATO, dar și parteneriatele dintre acestea (sau membrii lor) și celelalte țări riverane ar trebui să asigure atât securitate cât și dezvoltarea economică.

UE și NATO la Mediterană



Nave de război turcești escortează o navă de prospecțiuni maritime în Marea Mediterană. FOTO via Profimedia Images

Opt din statele riverane sau insulare sunt membre UE, iar restul fie își doresc să adere la rândul lor, fie sunt vizate de programele destinate vecinătății. Anul acesta s-au împlinit 25 de ani de când a fost lansat Procesul de la Barcelona, care urmărea, printre altele, crearea unui spațiu comun de prosperitate și stabilitate prin parteneriatul dintre UE și statele de pe litoralul sudic al Mediteranei.

Prima structură importantă a fost EUROMED, un parteneriat cu UE în care au fost incluse statele de pe litoralul sudic, mai puțin Libia, devenită eligibilă doar în 2012; Siria a fost suspendată începând cu 2011. În plus, în EUROMED au fost incluse Iordania și Palestina – ultima nu în calitate de stat.

Ulterior a fost formată Uniunea pentru Mediterană , o organizație din care, pe lângă membrii EUROMED, mai fac parte Marea Britanie (prezentă în regiune prin teritoriul Gibraltarului), Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegrul, Turcia și Mauritania. Nouă țări riverane fac parte din NATO – zece, dacă ținem cont și de Marea Britanie. În plus, există și o prezență militară americană, celebra Flota a 6-a, aflată aici încă de la începutul Războiului Rece; chiar dacă dimensiunea acesteia a scăzut mult în ultimii 15 ani, în unele perioade efectivele sale sunt suplimentate în mod semnificativ – în primăvara anului trecut, de pildă, americanii au avut 10 nave de război, între care două portavioane, și 130 de avioane de luptă – o forță aeriană mai puternică decât cele cumulate ale statelor aflate pe flancul estic al Alianței.

Mai mult, există și o serie de parteneriate și colaborări în domeniul securității cu țări riverane care nu sunt membre NATO, cele mai semnificative fiind acelea dintre Statele Unite și Israel, Egipt și, într-o măsură mai mică, Maroc. NATO are o prezență activă în Mediterană, prin operațiunea Sea Guardian , iar în 2011 a pus umărul la răsturnarea regimului Gadhafi.

Și UE desfășoară în Mediterană trei operațiuni navale , nu lipsite de controverse, pentru a asigura granița și a elimina rețele de traficanți de persoane, și una, IRINI, pentru a impune embargoul ONU pe armament pentru Libia. Există și o colaborare între IRINI și Sea Guardian, mai ales că asigurarea embargoului este și printre misiunile acesteia din urmă.

De altfel, tensiunile turco-franceze menționate mai sus au izbucnit atunci când o fregată franceză a încercat să inspecteze încărcătura unui vas cargo sub pavilion tazmanian care era suspectat că transportă armament către Libia. Cargoul era escortat de trei nave ale marinei militare turce, iar una dintre acestea chiar și-a activat – potrivit părții franceze – radarul în direcția fregatei, ceea ce reprezintă o formă de agresiune. Turcia afirmă, nu prea convingător, că francezii ar fi fost vinovați de incident și că nava-cargo escortată de marina sa ar fi transportat ajutoare umanitare.

Incidentul arată, însă, pretențiile – și agresivitatea – în creștere ale Ankarei la distanțe tot mai mari de țărmurile sale.

Mavi Vatan ("Patria Albastră"): ambițiile Turciei



Amiralul turc în rezervă Cem Gürdeniz. FOTO via Profimedia Images

Sfârșitul Primului Război Mondial a însemnat și colapsul Imperiului Otoman. Tratatul de la Sevres, din 1920, a consfințit, practic, ruperea Imperiului în bucăți care le-au fost împărțite Aliaților și foștilor supuși ai Istanbulului. Strâmtorile și Constantinopole/Istanbul au fost pierdute, arabii (nu toți) și-au câștigat o formă de independență, francezii și britanicii au înființat protectorate, Armenia a primit un teritoriu semnificativ, Grecia a obținut Tracia și o parte importantă din litoralul de la Egee al Asiei Mici, ambele fiind regiuni în care, de mii de ani, exista o populație grecească destul de numeroasă și în care, înainte de otomani, prosperaseră și se dezvoltaseră atât civilizația clasică a grecilor cât și Imperiul Bizantin.

Această re-configurare a hărții a fost, însă, de scurtă durată datorită unui ofițer otoman, Mustafa Kemal, care împreună cu aliații săi a creat în inima Anatoliei un pol de naționalism turcesc și a lansat un război de eliberare în urma căruia, câțiva ani mai târziu, puterile străine prezente în Asia Mică au fost împinse înapoi și a rezultat actuala Turcie, recunoscută prin tratatul de la Lausanne.

Sfârșitul războiului a fost marcat și de un schimb de populații între Turcia și Grecia, care a dus la o cvasi-omogenizare religioasă și etnică în regiunile în care, până atunci, se găsiseră importante comunități de ortodocși (greci). Atatürk a creat o patrie turcă, însă aceasta se oprea la țărmurile Anatoliei și Traciei: noua republică abandona, cel puțin pentru moment, ambițiile Imperiului Otoman în Mediterană și, prin tratatul de la Lausanne, îi ceda Marii Britanii Ciprul și Italiei insulele Dodecaneze, între care Rhodos, Kos și Kastellorizo.

Egeea era dominată de Grecia, care controla inclusiv insule (mult) mai apropiate de coasta turcă decât de cea elenă.

În timp, Turcia a devenit din ce în ce mai activă în Mediterană și Egee, iar pretențiile sale au crescut. Un moment-cheie l-a reprezentat invazia Ciprului, în 1974, o invazie care a reprezentat, practic, încălcarea tratatului de la Lausanne. Ankara nu a anexat nordul Ciprului, dar a forțat înființarea unui stat al ciprioților turci și este singura țară care recunoaște respectivul stat.

În 2006, Cem Gürdeniz, în prezent amiral în rezervă dar la vremea respectivă director al Diviziei de Planificare și Politici a Comandamentului Forțelor Navale Turcești, a propus așa-numita doctrină a “patriei albastre", “Mavi Vatan", care se referea la ceea ce Gürdeniz a numit “zonele noastre de jurisdicție – declarate și nedeclarate" , mai exact Marea Neagră, Marea Egee și Mediterana de Est.

Dacă la Marea Neagră, delimitarea zonelor de interes stabilită cu fosta URSS este clară, situația este mult mai complicată în celelalte regiuni; de altfel, amiralul Gürdeniz afirma încă din 2006 că acolo vor lua naștere în secolul 21 disputele majore între Turcia și alte puteri. În esență, Turcia este nemulțumită de actuala delimitare, recunoscută internațional și asumată prin tratate, a platoului continental și a zonelor economice exclusive.

Zonele economice exclusive se întind până la 200 de mile nautice de țărm (dar numai primele 12 mile sunt ape naționale, restul fiind considerate internaționale pentru navigație), sau până la linia mediană în cazul în care distanța până la țărmul opus este mai mică de 400 de mile. Un stat are dreptul de a exploata toate resursele din subsol și din apă existente în zona economică exclusivă; platoul continental poate ajunge și mai departe, în funcție de particularitățile terenului, însă statul de care țin poate exploata doar resursele subsolului dincolo de primele 200 de mile.

Ankara consideră că zona economică exclusivă a fiecărei țări trebuie calculată pornind de la țărmul continental – Grecia, pe de altă parte, susține că trebuie să se țină cont și de insule. În centrul disputei se află insulele Dodecaneze și mai ales Kastellarizo , situată la doar doi kilometri de coasta turcă: Ankarei nu-i convine ca, din cauza acestei insulițe grecești izolate, să piardă zeci de mii de kilometri pătrați aflați în largul coastelor sale.

Turcia începe să se comporte, tot mai insistent, ca și cum problema cu zona economică exclusivă e tranșată cum vrea ea – dar s-a abținut, oficial, de la revendicări teritoriale. Kemal Kiliçdaroğlu, lider al Partidului Republican al Poporului (CHP) – cel mai vechi din Turcia și, în prezent, principala formațiune de opoziție – a mers însă mai departe în 2019, când a amenințat că dacă va veni la putere Turcia va “lua înapoi" insule ocupate de Grecia . Tot anul trecut, cele mai mari exerciții militare navale organizate până la acel moment de Turcia au fost denumite “Mavi Vatan".

Doctrina propusă de amiralul Gürdeniz a fost preluată de regimul Erdogan și se află la baza mișcărilor făcute în ultima perioadă de Turcia în Mediterană.

Marea miză a disputelor maritime: resursele naturale




În Mediterana de Est există rezerve substanțiale de hidrocarburi – în principal gaze naturale, dar și petrol – care le-ar permite mai multor state din regiune, dependente de importuri, nu doar să își obțină independența, dar și să exporte. Israelul s-a mișcat cel mai repede și a început deja, la sfârșitul anului trecut, exploatarea enormului câmp Leviathan, care îi asigură necesarul de gaze naturale în următoarele decenii și îl transformă și în exportator, mai întâi către Egipt și Iordania (însă în cazul celei de-a doua a existat o opoziție puternică la nivelul străzii și al legislativului față de importurile de gaze din Israel), iar ulterior prin Cipru și Grecia, către Europa: cele trei țări au semnat deja un acord de construire a conductei EasteMed, care ar urma să transporte gaze naturale din două câmpuri israeliene, Leviathan și Tamar, și unul cipriot, Afrodita.

Se crede că resursele de gaze naturale din Mediterana de Est ar putea chiar să asigure o alternativă pentru Europa de Sud-Est, care în prezent depinde de gazul rusesc.

Cele trei țări nu sunt singurele interesate de rezervele regiunii – Egiptul are propriile exploatări, Libanul revendică o parte din Leviathan, Autoritatea Palestiniană speră că și viitorul stat palestinian va avea acces la o parte din aceste resurse etc. Evident că hidrocarburile din Mediterană interesează și Turcia, care importă cea mai mare parte din necesarul său de petrol și gaze naturale.

Problema este că Ankara nu are relații tocmai prietenești cu statele din regiune. Tensiunile cu Grecia sunt cele mai vechi, dar relațiile sunt încordate și cu Israelul (pe vremuri un aliat apropiat) de când Turcia și-a asumat cauza Fâșiei Gaza – controlată de Hamas și aflată sub o blocadă israeliano-egipteană – și cu Egiptul, unde Ankara a avut legături apropiate cu fostul guvern al Fraților Musulmani și a denunțat în repetate rânduri lovitura de stat care l-a adus la putere, în 2013, pe Abdel Fattah al-Sisi.

Fiind exclusă din înțelegerile care vizează Mediterana de Est, Turcia a apelat la două argumente pentru a-și justifica eforturile de a ajunge la resurse. În primul rând, Ankara pretinde că reprezintă interesele Ciprului de Nord, în ciuda faptului că în ochii comunității internaționale această țară nu există, iar singurul îndreptățit la resursele din largul coastelor acestuia este Ciprul, stat care, fiind membru UE, beneficiază și de puternica susținere a Bruxelles-ului.

Al doilea argument este cel legat de Mavi Vatan, iar în baza acestuia din urmă Ankara a semnat cu guvernul libian de la Tripoli un acord de delimitare a zonelor economice exclusive care, practic, împarte în două regiunea din Mediterană aflată între Turcia și Libia; Grecia și Egiptul au răspuns prin propriul acord maritim care vizează și o parte semnificativă a zonei pe care Turcia și Libia și-au împărțit-o.

Puterile care stau în calea ambițiilor neo-otomane ale Turciei



Insula Kastellarizo, aflată la 2 kilometri de coasta Turciei. FOTO via Profimedia Images


Acordul maritim turco-libian e rezultatul sprijinului militar pe care Ankara i-l dă guvernului de la Tripoli (dominat de islamiști moderați din rețeaua internațională a Fraților Musulmani) în războiul său cu mareșalul auto-intitulat Khalifa Haftar, care controlează estul Libiei și e sprijinit de Egipt, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Rusia.

Relația dintre Turcia și guvernul libian este atât de apropiată, încât vara aceasta a fost evocată perspectiva construirii a două baze turcești în Libia, una navală și una aeriană, ceea ce ar da și mai multă greutate ambițiilor Ankarei în regiune. De altfel, acestea nu se limitează la fuga după resurse și la doctrina Mavi Vatan, ci avem de-a face și cu o formă de neo-otomanism, prin care Turcia urmărește să domine/influențeze teritoriul controlat pe vremuri de Imperiul Otoman.

Inițial, în primii ani în care islamiștii AKP s-au aflat la putere, neo-otomanismul ținea de instrumente de soft-power, oferirea unui model islamist și democratic de succes, relații economice și diplomatice bune, exporturi culturale etc., iar în plan intern, de o re-evaluare (și reabilitare) a valorilor și istoriei otomane.

În ultimii ani, însă, Ankara a apelat la hard-power, cum se vede în implicarea sa militară în conflictele din Siria și Libia și chiar și din agresivitatea forțelor sale în Mediterană. Problema Turciei este că de la intenții până la posibilitatea de a pune în practică respectivele intenții este o cale destul de lungă. În Siria, avansul forțelor sale a fost oprit prin intervenția Rusiei . În Libia, aliații lui Haftar au avertizat că sunt gata să intervină cu forțe considerabile în sprijinul acestuia.

La Mediterană există numeroase puteri navale superioare sau egale Turciei și capabile, fiecare, să-i taie avântul. În Mediterană nu sunt prezente, însă, doar puteri riverane sau organizații ca NATO și UE, iar asta complică și mai mult lucrurile. Am menționat, mai sus, sprijinul pe care Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită i-l oferă lui Khalifa Haftar. Aceste state din Golf au fost extrem de interesate și de căderea Fraților Musulmani în Egipt, au sprijinit financiar grupări rebele din Siria, iar saudiții au căutat să își exercite influența în Liban prin intermediul populației sunnite și al familiei de oameni de afaceri/politicieni și premieri Hariri.

Tot din zona Golfului, Qatarul a fost un important finanțator al Fraților Musulmani din diferite țări, ceea ce, de altfel, l-a și adus în conflict cu vecinii săi din Golf, care l-au taxat cu un embargo. Eforturile Iranului de a construi o sferă de influență, așa-numita semilună iraniană care trece prin Irak și Siria, au în spate dorința unei legături terestre cu proxy-ul său de la granița cu Israelul – dar și de la Mediterană – Hezbollahul, iar implicarea Teheranului în războiul civil sirian trebuie văzută în această cheie.

Rusia, puterea care a întors războiul din Siria în favoarea lui Bashar al-Assad, a intervenit în conflictul din Siria tocmai pentru a se asigura că își păstrează facilitățile navale de la Tartus – singurele pe care le are în Mediterană. Moscova mai deține și o bază aeriană în Siria, la Hmeimim, iar militarii săi sunt prezenți și în alte părți ale țării.

În sfârșit, trebuie amintite și interesele Chinei, care vizează zona Mediteranei ca parte a inițiativei sale “Centura și Drumul". Beijingul nu are o prezență militară în regiune, dar a investit masiv în infrastructura portuară din mai multe țări, de la un capăt la altul al Mediteranei .

Transporturile sunt, și ele, o miză extrem de importantă în Mediterană, în condițiile în care o parte importantă din mărfurile transportate la nivel global trec pe acolo, cu o pondere semnificativă pentru cele din și înspre UE.

Din Mediterană la Marea Chinei de Sud



Mediterana este, așadar, una dintre cele mai complicate regiuni ale planetei, vitală pentru traficul naval global, bogată în resurse, vizată de super-puteri externe ca Rusia, China și Statele Unite, dar și de puteri regionale, marcată de conflicte în partea sa sudică și cu un nord bogat al NATO și UE, care caută să își exercite influența în întregul bazin.

Pe undeva amintește de o altă regiune maritimă disputată de mai multe state, traversată de importante rute navale și bogată în resurse: Marea Chinei de Sud, unde Beijingul, la fel ca și Turcia în Mediterană, caută să își impună punctul de vedere intimidând prin forța sa militară.

Evident că există diferențe importante între cele două regiuni, însă acestea sunt, într-un fel, și legate: problemele de la Mediterană s-au amplificat odată ce Statele Unite au decis să își reducă prezența în regiune și în Europa, în perioada administrației Obama. Iar decizia americană de a face acest lucru a fost luată pentru a răspunde unei noi provocări de securitate, care se putea vedea cel mai bine în Marea Chinei de Sud și în strâmtoarea Taiwanului: aceea a Beijingului.


10620 de afisari



....
sentenced [utilizator], Miercuri, 16 septembrie 2020, 13:48
+17/25
Mi-am zis "in sfarsit un articol interesant".

A trebuit sa ma opresc din citit la "pericole imaginare." Ca si cum importul de populatii straine poate fi considerat un pericol imaginar.

Oare cat de "imaginar" este ce se intampla in Suedia, cu o rata a violurilor de 63.5 / 100K (a treia tara din lume dupa Africa de Sud si Botswana)?

Sau cat de imaginare sunt "no go zone"-urile din Franta, Suedia, Belgia? Cat de imaginare sunt atentatele teroriste si atacurile asupra nativilor europeni?
Am trait pe propria piele
alunescu [utilizator], Miercuri, 16 septembrie 2020, 14:30
+17/19
In sudul Frantei. Sau mai bine spus Noul Magreb.
inca 9 comentarii comenteaza
Cookie Settings