De ce simțim nevoia să umilim oamenii pe internet și cum am ajuns troll fără să-mi dau seama - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,1874luni 28 sep 2020

De ce simțim nevoia să umilim oamenii pe internet și cum am ajuns troll fără să-mi dau seama

de Iulia Hau Vineri, 28 august 2020, 10:53
- a A+
Imagine
​Umilirea oamenilor pe internetul românesc este o realitate cât se poate de actuală, o molimă care se lăfăie pe pagini și în mințile noastre.


"Nu am niciun drept să spun sau să fac ceva care să-l denigreze pe un om în propriii ochi. Nu contează ce cred eu despre el, ci ce crede el despre sine însuși. Să rănești un om în propria demnitate este o crimă", scrie Antoine de Saint Exupéry.

Am pățit-o de curând, în repetate rânduri, și a avut un gust al naibii de amar. Prima dată se întâmpla pe la începutul verii când, dintr-un patriotism lipsit de precauție, am publicat într-un grup de călătorii un articol în care arătam motivele pentru care în vara asta ar fi mai înțelept să călătorim în România decât în străinătate.

Între cele șapte argumente am strecurat și un timid "poate fi infinit mai ieftin decât să călătorești în afară". Am publicat articolul așteptând cuminte, în naivitatea mea, laude, voie bună și povești reușite de vacanță. Ce am primit în schimb au fost sute de comentarii, care mai de care mai furioase, mai ofensatoare, injurii dintre cele mai năstrușnice și o părere unanimă că m-am dedat josniciei de a accepta bani în schimbul vorbirii patriei de bine.

Ceva similar s-a petrecut la distanță de câteva săptămâni, în sudul paginii unui articol pe care l-am publicat aici, pe Hotnews : un comentariu pe cât de lung, pe-atât de disprețuitor al unui cititor deranjat de limbajul meu "parcă scos din filme SF", de lipsa lui de etică (a limbajului), de modul absurd de elaborare a sintaxei, încheindu-și pledoaria cu speranța că scrierile mele nu vor încăpea pe mâna fiului său.

După toate-acestea, în loc să fac stânga-mprejur și să dau uitării încercările de a deveni jurnalistă, mi-am mai încercat norocul o dată– am publicat povestea călătoriei mele în Venezuela din 2018. Printre munții de comentarii care criticau politica României, își exprimau opinia față de situația Venezuelei sau mă felicitau pentru text și poveste, mai existau unele care, până în momentul de față, m-au împiedicat să mai public ceva controversat, personal, despre ce am trăit pe pământuri latine (și nu-i nevoie de-un cine știe ce efort de imaginație ca să intuiești tonul acestor comentarii).

Problema mea este nesemnificativă și aș exagera dacă m-aș victimiza, dar de la aceasta mi-a plecat întrebarea: de ce suntem atât de agresivi în online? Umilirea pe internetul românesc este o realitate cât se poate de actuală, o molimă care se lăfăie și dospește pe pagini și în mințile noastre.

De ce ne comportăm pe internet mai infam decât am face-o vreodată în viața reală



Destul de rar se întâmplă în viața de zi cu zi să fim părtași, în viața reală, la scandaluri de proporții pe teme morale. Deschide, însă, Facebook-ul, accesează un ziar sau o revistă controversată, pagina unei persoane publice sau citește comentariile oricărui video Youtube, cât de cât popular, și-o să vezi partea cea mai întunecată a umanității.

Dar de ce? De ce nici măcar nu ne punem problema de a ne abține de la comentarii defăimătoare la vederea unei postări cu care nu suntem de acord? De unde scoatem cele mai ofensatoare cuvinte din repertoriu pentru oameni care nu ne-au greșit cu nimic în viața reală sau de ce aruncăm cu atâta ură în minorități etnice, sexuale sau (ne)religioase?

Sociologul american Elizabeth Bernstein susține într-un articol publicat pe Wall Street Journal că (așa cum ne stă în firea de oameni) nu ne dăm înapoi de a prezenta online cea mai bună versiune a noastră.

Ce facem după publicarea unui comentariu defăimător? Ne lăsăm frumușel pe spate în așteptarea feedback-ul instantaneu sub formă de like-uri sau comentarii favorabile, convinși fiind că am făcut ce se cerea făcut: dreptate. (Și iată cum stima de sine personală atinge altitudini halucinante, în vreme ce stima de sine a celuilalt își vede încă un cui bătut între ochi.)

Cu alte cuvinte, suntem convinși că facem un lucru bun atunci când publicăm comentarii ofensatoare, fără să ne dăm seama, însă, că nu facem decât să perpetuăm un șir nesfârșit de umiliri care nu lasă loc unei căi de mijloc și nici unui spațiu pentru discuții.

Așa cum scrie jurnalistul Jon Ronson în cartea sa, "Umilirea publică în epoca internetului", "[…] ideologii sunt cei care câștigă și creează o scenă constantă pentru drame artificiale și stridente, în care toți sunt, fie eroi magnifici, fie răufăcători dezgustători".

Aceeași carte îl citează pe documentaristul Adam Curtis vorbind despre falsa impresie de democrație pe care ne-o conferă rețelele sociale, blocându-ne de fapt în bula acelorași idei. Adam Curtis susține că nu partajăm decât aceeași informație (sau comentarii) despre care avem certitudinea că va fi acceptată în cercul nostru social, "periindu-ne unii pe alții" și îngreunând pătrunderea unor puncte de vedere care nu corespund normelor sociale acceptate.

Cât rău putem face? Ce înseamnă rușinea pentru un om?



Disonanța cognitivă este conflictul mintal apărut atunci când avem două opinii care, în loc să se susțină și să-i dea înainte cu armonia, sunt contrare, se exclud. Și pentru că asta nu-i nici pe departe o stare dezirabilă, obișnuim să mergem până în pânzele albe pentru a o evita, recurgând la tot felul de tertipuri inconștiente.

Așadar, pentru că nu am putea susține despre noi ideea că suntem niște oameni corecți dar că în același timp tocmai am desființat o altă ființă umană, contribuind, poate, la distrugerea vieții acesteia, alegem, fie să nu ne gândim la răul pe care l-am făcut, fie dezumanizăm persoana respectivă, lipsind-o de orice dimensiune în afara celei în care țintește ura noastră.

Cazul Monicăi Lewinski este unul din simbolurile umilinței și ale disprețului mondial dus până la cele mai îndepărtate extreme ale sale. În 1998, la 22 de ani, această femeie și-a pierdut reputația și demnitatea, iar de atunci nu a existat nici măcar o zi în care să nu îi fie adusă aminte greșeala pe care a făcut-o la o vârstă prea fragedă.

Mass-media a obținut în acea perioadă 20 de ore de conversații private dintre Monica și o presupusă prietenă, difuzându-le la televizor și împânzind apoi întreg internetul; nu-i nevoie decât de puțin efort de imaginație pentru a empatiza cu umilința și neputința pe care trebuie să le simți când viața îți ia o asemenea turnură. "Viața era aproape insuportabilă", spune Monica Lewinsky în cadrul unei conferințe Ted .

"[...] Ce a însemnat pentru mine, personal, a fost că, peste noapte, m-am transformat dintr-o persoană privată într-una umilită public la nivel mondial. Această grabă de a judeca, susținută de tehnologie, a scos în față o mulțime virtuală de "aruncători cu pietre". Deși totul s-a întâmplat anterior rețelelor sociale, oamenii puteau să comenteze online, să trimită e-mailuri și, bineînțeles, să trimită glume răutăcioase."

Imaginea aruncătorilor cu pietre este mai relevantă decât ar părea la prima vedere. Jon Ronson a comparat în cartea sa fenomenul actual de umilire online cu evenimentele de ostracizare a delicvenților care până nu demult aveau loc în piețele publice, menționând și sentimentul de frenezie care ne cuprinde când supunem la această tortură pe cineva despre care considerăm că a greșit.

"O umilire poate fi ca o oglindă care distorsionează, din cele pe care le putem găsi la bâlciuri, care fac ca natura umană să arate monstruos." (Umilirea publică în epoca internetului, pag. 251)

Radu Umbreș, despre ostracizarea virală



Antropologul român Radu Umbreș a dezbătut pe larg fenomenul ostracizare socială (reflecție a englezescului cancel culture sau, așa cum metaforic l-a numit autorul, cruciadă morală) pentru a vorbi despre punerea la zid a celor mari și puternici de către cei mulți și mici (deși pot fi ușor exemplificate persoane obișnuite, neaflate într-o poziție de putere, care au fost victimele acestei pierderi violente de reputație).

În articolul dedicat acestui subiect , antropologul subliniază complexitatea vieții și a omului într-o societate deschisă, vorbind despre multiplele fațete și dimensiuni ale individului (pe care, prin simplificare, le reducem la bine sau rău). Vorbește despre faptul că nevoia umană de asociere cu valori morale– sau considerate corecte la un anumit moment în societate sau în grupul căruia aparținem– este veche de când lumea și pământul. Cu toate acestea, principiile lumii contemporane obligă la analize plurivalente, îndeamnă la contestarea valorilor anterior bătute în cuie, înfruntă teme controversate, declară război dogmatismului și încurajează "concilierea unor puncte de vedere diferite".

Radu Umbreș: "Umilirea publica este, de obicei, folosită pentru a sancționa comportamente pe care publicul (sau o parte a acestuia) le consideră reprobabile. Ea apare pentru că, deseori, oamenii nu au alte instrumente la dispoziție decât distrugerea reputației unui individ. Asta permite și sancționarea unor personalități publice cu prestigiu și putere socială de către indivizi lipsiți de alte mijloace decât cele ale unui oprobriu viral. Ostracizarea există de când lumea, diferența pe care o aduce Internetul este viteza de coordonare a celor care ostracizează și capacitatea de a organiza în mod descentralizat o coaliție a justitiei publice."

Am fost apoi curioasă să aflu ce părere are antropologul Radu Umbreș despre o gândirea unei legislații care ar limita daunele cauzate de de acest fenomen.

"Nu, nu cred că este nevoie de o legislație specială, și nici nu cred că aceasta ar putea rezolva vreuna dintre problemele apărute în formele acestea virale de ostracizare. Așa cum apare umilirea publică, așa pot apărea și contra reacții atunci când aceasta este nejustificată sau exagerată. Opinia publică se poate autoregla pe termen lung fără intervenția statului ce ar presupune alte probleme (cum evaluăm umilirea și justețea acesteia, ce este legitim și ce nu, limitarea dreptului la exprimare etc.)"

Fenomenul de trolling și cum fiecare dintre noi poate să devină un troll



În mitologia scandinavă, trollii erau personaje furioase, antisociale, izolate, folosite adesea ca simbol al instinctului distructiv. Astăzi, termenul vorbește mai degrabă despre oamenii care lasă mesaje sau comentarii ofensatoare, ostile, menite să cauzeze conflict într-o comunitate online sau, pur și simplu, să jignească.

Cercetătorul român Cristian Danescu-Niculescu-Mizil, împreună cu colegii săi de la Universitate Cornwell au realizat un studiu prin care a reieșit faptul că oricine poate să devină troll, în funcție de o serie de factori precum starea de spirit dintr-un anumit moment al zilei sau al săptămânii sau discuțiile/comentariile anterioare, deja publicate, pe un anume subiect.

"Ai putea crede că, ceea ce numim trolli este doar o minoritate online de sociopați care fac atâta rău. Ceea ce am aflat, însă, în cadrul studiului nostru, este că oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, se pot deda unui asemenea comportament antisocial. Te poți transforma într-un troll pentru o anumită perioadă de timp, iar acest lucru surprinde. ", declară Cristian Danescu-Niculescu-Mizil pentru BBC.

Arhitecta Oana Bogdan, într-un episod de indignare publică



În martie 2019, Oana Bogdan, unul dintre foștii membrii ai conducerii PLUS, arhitectă care a fondat în Bruxelles un birou de arhitectură și urbanism și expert UNESCO al orașului Bruges, a fost implicată într-un astfel de scandal online în urma publicării unui comentariu referitor la proprietatea privată.

"Episodul comentariului despre proprietate" m-a făcut mai conștientă de felul în care funcționează Internetul și politica, dar nu pot spune că m-a afectat în vreun fel. Eu știu foarte bine ce am scris în acel comentariu, știu foarte bine despre ce vorbesc în general, pentru că eu cu asta mă ocup împreună cu biroul meu de arhitectură BOGDAN & VAN BROECK la Bruxelles: cu dezvoltarea sustenabilă, cu organizarea teritorială, cu modul în care utilizăm pământul, cu formularea unei viziuni asupra viitorului omenirii.

În schimb, "episodul" mi-a dat de lucru în sânul partidului pe care-l co-fondasem, căci o mare parte din cei 20.000 de membri n-au înțeles că este vorba de un atac calculat. Să iei un comentariu făcut în 2018 la o postare a altui arhitect, să-l scoți din context și să-l ambalezi în rahat este ceea ce au făcut atunci adversarii noștri politici pe timp de campanie.

"Ostracizarea virală" a fost și ea făcută cu boți, cu conturi false, cu manipulare grosolană și cu oameni din presă, pe care eu nu-i pot numi jurnaliști. În fine, când cu "episodul", fiind membră de partid, nu m-am apucat să rezolv problema singură, așa cum am făcut-o la începutul lui 2020, când am scris despre "subscription economy" și "circular economy" și mi-a sărit iar Internetul în cap.

Doar că de data asta nu mai eram membră de partid și eram în vacanță, deci am avut timp să răspund la sute de comentarii și articole din presă, dar și să blochez conturile false. Ce nu s-a văzut a fost valul de mesaje de încurajare primite și oamenii excepționali pe care i-am cunoscut datorită comentariilor mele. Pentru că, în realitate, cei care se exprimă violent sunt o minoritate, doar că una foarte prezentă. Pe unii dintre ei i-am întâlnit în persoană, or atitudinea lor era total diferită.

E ușor să fii "curajos" în fața tastaturii, dar e mult mai greu atunci când cea pe care o împroști cu noroi (deseori fără că măcar să știi de ce) te privește în ochi. În cazul meu, faptul că sunt femeie i-a făcut pe unii să creadă că sunt o țintă ușor de lovit, doar că viața mea profesională se desfășoară într-o lume a bărbaților, în care am răzbit prin propriile forțe, așa că, atunci când sunt liberă s-o fac, știu cum să abordez orice remarcă sau atac fără nicio ezitare.

În concluzie, eu cred că astfel de incidente pot deveni oportunități pentru a porni acele dezbateri atât de necesare în România. Cu alte cuvinte, atunci când ai ceva de spus, continuă să spui ce ai de spus, nu te lăsa oprit(ă), mi-a spus Oana Bogdan.

Când am fost eu părtașă la o manifestare online a urii



S-a petrecut nu mai devreme de mai anul acesta când, în urma unei experiențe personale, m-am întors răzvrătită, însetată de răzbunare împotriva bisericii române. Mintea mea distorsionase oarecum realitatea, iar eu eram convinsă că, indirect, biserica mă nedreptățise. Sângele îmi clocotea, iar tensiunea îmi creștea cu câțiva milimetri coloană de mercur de fiecare dată când treceam pe lângă un lăcaș de cult.

Și exact ca în momentele în care ai impresia că lucrurile se întâmplă cu un scop, așa mi s-a înfățișat mie articolul perfect pentru răcorire: declarația unui tânăr gay care căutase sprijinul bisericii. Bineînțeles că nicio putere a universului nu-mi pusese articolul respectiv în brațe pentru ca eu să înșir acolo un comentariu cât o zi de sărbătoare, revărsându-mi frustrările, oarbă la faptul că mă alăturam unei coaliții împotriva unei instituții atât de ușor de pus la perete zilele astea.

Și măcar dacă m-aș fi oprit acolo. Nici vorbă. Ranchiuna mea se revărsa în valuri așa că nu am scăpat ocazia unui alt comentariu din conținutul căruia nici nu știi ce se aude mai tare: revolta mea împotriva bisericii sau nevoia de a face pe deșteapta:

"Dacă biserica, și creștinismul în general, nu ar fi atât de ușor de combătut, dacă nu ar aborda o poziție atât de ofensiv-defensivă, gata să se cutremure de indignare la cea mai mică urmă de sfidare, dacă ar putea răspunde și s-ar putea adapta provocărilor timpurilor și dacă ar adopta o postură demnă în fața criticilor, poate nu ar mai avea parte de atâtea [...]".

Dacă avea legătură cu tema articolului? Nici vorbă, iar eu nu am făcut decât să adâncesc tensiunea, nepăsătoare la sentimentele autorului, creștin practicant. Dacă regret? Oho, și-ncă cum.

Ce poți face împotriva urii online



Dacă te-am convins măcar pe-alocuri de faptul că ostracizarea virală, ura online, umilirea publică pe internet, trollatul și toate variantele acestora n-au nici în clin nici în mânecă cu o lume ce se vrea mai toleranță, curiozitatea impetuoasă în acest punct al lecturii ar trebui să fie: "Ce pot să fac eu întru diminuarea ei?"

Un studiu realizat pe Twitter în 2016 pentru a testa moduri de a combate comentariile rasiste, a arătat că, în funcție de cine era persoana care comenta, chiar și un mesaj atât de simplu precum "Hei, @[nume], amintește-ți că aici este vorba de oameni reali, care sunt răniți atunci când îi hărțuiești cu un asemenea limbaj" putea avea efect de diminuare a avalanșei.

În discursul ei pentru Ted, Monica Lewisky subliniază importanța empatiei într-o cultură a umilinței. Citând-o pe cercetătoarea Brené Brown ("Rușinea nu poate supraviețui empatiei"), Monica vorbește despre cum, în cea mai întunecată perioadă a vieții ei, empatia familiei, a prietenilor, a specialiștilor și chiar a străinilor au salvat-o. Afirmă că inclusiv comentariul încurajator al unei singure persoane sau raportarea unui limbaj violent contează și ajută la combaterea negativității.


12205 afisari



Cel mai bine a zis-o Mike Tyson
TurmentatuTheThird [utilizator], Vineri, 28 august 2020, 11:33
+17/29
Nu m-aș fi așteptat la un asemenea comentariu de la un boxer, ci mai degrabă de la un sociolog, dar omul a zis-o cât se poate de limpede și clar:
"Social media made you all way too comfortable with disrespecting people and not getting punched in the face for it.”
Va spune eu unde a gresit Iulia Hau:
bancher [utilizator], Vineri, 28 august 2020, 12:44
+16/24
a zis ca e infinit mai ieftin sa iti faci concediile in tara decat in strainatate.
Eu am fost anul acesta la Eforie Sud si am cheltuit 900 euro,. in conditiile in care am stat la pensiune si doar la pranz am mancat la restaurant (seara si dimineata mancam in vila in care eram cazati)., Nu mi-am cumparat nimic, si cu toate astea am lasat acolo 900 euro acolo.
Acum vreo 3 ani cu 750 euro am fost la mare la Sunny Beach la bulgari la demipensiune ( hotel de 4 stele plus), si a fost muult mai bine...Va spun sincer ca nu se compara (adica mult mai bine a fost la Sunny Beach)
Daca spuneti ca e mai ieftin la noi decat afara, nu ma mira ca starniti furia trolilor.
inca 60 de comentarii comenteaza
Cookie Settings