Europa este răvășită de pandemia coronavirusului. În Italia, s-au înregistrat peste 10.000 de decese. Un tablou și mai sumbru arată că Spania a ajuns pe locul al doilea. Viața normală a fost întreruptă pe întregul continent, iar prejudiciile aduse economiei sunt imense, potrivit The Guardian, citat de Rador.

Parlamentul EuropeanFoto: HotNews.ro / Victor Cozmei

În Franța, producția a ajuns la două treimi din cea de anul trecut. Alăturându-se celorlalate țări, Germania a renunțat la disciplina bugetară, adoptând politica lui “orice va fi necesar”.

La frontiere s-au instituit controale menite să oprească fluxul oamenilor chiar dacă asta contravine unuia dintre principiile fundamentale ale pieței unice. Controlul vizând ajutorul de stat acordat companiilor cu probleme a fost relaxat. Banca Centrală Europeană a inițiat un program-gigant de cumpărare a activelor din dorința de a face ca fluxul economiei din zona euro să fie mai puțin costisitor.

Jean Monnet, motorul care a pornit ceea ce urma să devină Uniunea Europeană, a devenit celebru prin anii ’50 atunci când a spus că crizele vor fi cele care vor modela Europa și este evident că Covid-19 întrunește aceste criterii. Urgența comună din sănătate și economie reprezintă de departe cea mai gravă criză cu care se confruntă Europa după semnarea Tratatului de la Roma din 1957: mai gravă decât șocul petrolier de pe la mijlocul anilor ’70 și mai gravă decât criza bancară din 2008.

Și totuși, Monnet nu s-a oprit aici cu observațiile sale. El a mai spus că felul în care va fi modelată Europa va depinde de “soluțiile adoptate pentru acele crize”. Or, în această privință, semnalele nu erau bune.

Dacă a fost vreodată momentul ca UE să acționeze ca un tot unitar și ca țările bogate să se arate solidare cu cele mai puțin norocoase, atunci, acum e acel moment. Și totuși, atunci când Italia a rugat alte țări să-i trimită echipament medical, precum măștile, Franța și Germania nu numai că nu au răspuns, dar au impus şi niște interdicții (ulterior ridicate) în privința kiturilor de care spitalele italiene aveau atâta nevoie.

În cele din urmă, China a fost cea care a arătat Uniunii Europene cum se răspunde unei țări aflate în nevoie. Pentru Italia, o altă problemă o reprezintă și faptul că, din cauza lentului ritm economic și din cauza marilor datorii publice, țara trebuie să plătească dobânzi mai mari pentru banii împrumutați de guvern, oricum mai mari decât în cazul Germaniei, iar atunci când spitalele din Lombardia au fost invadate de bolnavii infectați cu Covid-19, această prăpastie a început să se adâncească.

În consecință, declarația lui Christine Lagarde, președinta BCE, potrivit căreia instituția sa nu are datoria “să blocheze difuzarea obligațiunilor“, nu a fost deloc binevenită. Spe meritul său, Lagarde a revenit rapid asupra declarației, iar acum BCE face tot ce poate ca să ajute Italia și spații mai largi ale economiei din zona euro. Dar criza a scos în evidență slăbiciunile zonei euro: lipsa unei coordonări între politica monetară a BCE de la Frankfurt și politica bugetară aflată sub controlul statelor membre, lipsa unui buget unic substanţial, absența unor instrumente financiare care ar ușura abordarea la nivel colectiv.

Săptămâna trecută, o reuniune în spațiul virtual a liderilor din UE ar fi trebuit să ducă la o abordare comună a crizei, dar ea s-a dovedit un ambuteiaj total. Un grup de țări – Italia, Spania, Franța – voiau crearea unor corona-bonduri, care să fie emise în comun de toate țările din zona euro. Motivul propunerii este simplu. Sporindu-se riscul, țările grav afectate, precum Italia și Spania, ar avea de profitat de pe urma probității financiare a unor țări precum Germania și Olanda.

Din banii strânși, partea leului ar reveni țărilor cu cele mai mari nevoi și cu dobânzi mai mici decât cele pe care le-ar fi plătit dacă ele emiteau propriile lor titluri. Și totuși, chiar și în asemenea momente, bondurile s-au dovedit de neconceput. Germania a estimat că Italia ar trebui să ceară asistență prin intermediul Mecanismului European de Stabilitate, de unde banii sunt oferiți cu anumite condiții. Premierul olandez, Mark Rutte, a declarat că el nu va fi de acord în niciun caz cu un asemenea gen de bonduri.

Pentru Germania, Olanda și alte câteva țări membre din nordul Europei, problema e de ordin moral: tările cu mari deficite bugetare nu-și vor schimba obiceiul dacă ele vor crede că pot face mereu împrumuturi ieftine. Italienii și spaniolii au pus și ei piciorul în prag, preferând ca reuniunea să se încheie mai degrabă fără acord decât cu impunerea unor condiții. Așadar, conform obiceiului, “tinicheaua“ a rămas în mijlocul drumului, iar miniștrilor de finanțe din zona euro li s-au acordat încă două săptămâni ca să apară cât de cât cu ceva.

O posibilă soluție ar fi să se ocolească problemele de ordin moral și să se emită niște boduri destinate crizei coronavirusului ca primă soluție la o criză îndeajuns de excepțională. Dacă, după cum ar putea fi posibil, urgența nu va avea viață lungă, germanii și olandezii ar trebui să accepte ideea că bondurile pentru coronavirus vizează numai anul 2020. Ne putem închipui totuși care dintre părți s-ar bucura de sprijinul lui Monnet.

Nu este vorba doar de a oferi Italiei un mod de supraviețuire, oricât de important ar fi acest lucru. După cum nu va fi ușor să se poată ocoli problemele cu care se confruntă deja fragilele bănci italiene. Problema care se pune este legată de legitimitatea politică și dacă UE merge înainte sau înapoi. La sfârșitul acestei săptămâni, premierul Italiei, Giuseppe Conte, a declarat: “Dacă Europa nu se ridică la gravitatea acestei crize fără precedent, atunci, în fața oamenilor, întreaga structură europeană îşi pierde rațiunea de a fi.

Ne aflăm într-un punct crucial al istoriei europene“. În concluzie, mesajul transmis este acela că Europa e un proiect pentru vremuri bune și că, dacă lucrurile se înrăutăţesc, oamenii nu se pot baza decât pe propriul guvern și pe statul lor național. (The Guardian-preluare Rador)