Calitatea aerului este un subiect de actualitate în București, în contextul în care Comisia Europeană a lansat în urmă cu câțiva ani procedura de infringement împotriva României, din cauza poluării cu particule fine (praf, PM 10), cauzate și de insuficiența spațiilor verzi.
În același timp însă, lupta împotriva insuficienței spațiilor verzi a dat naștere unei alte crize: cea a proprietarilor de terenuri încadrate în zona spațiilor verzi, care se găsesc în imposibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate garantat de Constituție și de CEDO.
Ab initio menționăm că discuția poartă doar asupra terenurilor situate în intravilanul Municipiului București, având destinația de curți-construcții, fără a atinge problematica terenurilor forestiere sau a parcurilor naturale.
Astfel, problema pe care ne-am propus să o analizăm își are originile în anul 2000, când a fost aprobat Planul Urbanistic General (PUG) al Municipiului București, cu o valabilitate de 10 ani. Atunci, o serie de terenuri aflate în proprietatea privată a unor particulari au fost incluse în zona spațiilor verzi, fie pentru că elaboratorii PUG nu cunoșteau că aceste terenuri se aflau în proprietatea privată a unor particulari, fie pentru că respectivele terenuri erau pur și simplu acoperite cu vegetație la acel moment.
La acea epocă, încadrarea terenurilor în zona spațiilor verzi putea fi modificată în anumite condiții, prin aprobarea unui Plan Urbanistic Zonal (PUZ), ceea ce s-a și întâmplat în cazuri punctuale.
Însă în anul 2007, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 114/2007, sub sancțiunea nulității absolute, s-a stabilit că este interzisă schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul juridic al acestora.
Șapte ani mai târziu, prin Legea nr. 135/2014, s-a prevăzut că terenurile în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, înscrise în Cartea funciară ca fiind în categoria curţi - construcții, nu pot fi inventariate sau declarate ca spaţii verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere, conform legislaţiei în domeniu, cu o justă și prealabilă despăgubire.
Prin urmare, la nivelul anului 2007, aveam terenuri ce se aflau în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice incluse în zona spațiilor verzi, destinație care nu mai putea fi modificată (spre exemplu prin PUZ), sub sancțiunea nulității absolute. Soluția firească ar fi fost ca, la expirarea PUG-ului adoptat în anul 2000, noul PUG să țină cont de aceste schimbări legislative și să încadreze în zona spațiilor verzi doar acele terenuri aflate în proprietatea statului sau a unităților administrative teritoriale.
Spunem că această soluție ar fi fost firească deoarece încadrarea unui teren în zona spatiilor verzi suprimă, practic, exercitarea dreptului de folosință, întrucât proprietarul nu își poate exercita dreptul legitim de a construi, fiind astfel împiedicat să utilizeze terenul. În mod alternativ, statul sau unitatea administrativ teritorială ar fi putut să exproprieze terenurile încadrate în zona spațiilor verzi pentru a le menține această destinație.
În fapt, nu s-a întâmplat nici una, nici alta, PUG-ul nu a fost niciodată reînnoit, ci doar prelungit succesiv în 2011, 2012 și 2015, fără vreo rezolvare pentru persoanele fizice sau juridice ale căror terenuri cu destinația de curți-construcții au fost, practic, menținute în zona spațiilor verzi.
În opinia noastră și a unei jurisprudențe conturate în acest sens, includerea și menținerea terenurilor proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice constituie o ingerință nejustificată în dreptul de folosință al proprietarilor acestor terenuri, care echivalează, practic, cu o expropriere de fapt, fără a fi asociată cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.
În concluzie, insuficiența spațiilor verzi din București este o problemă reală care trebuie fără dubiu rezolvată, însă soluțiile nu pot veni cu încălcarea dreptului de proprietate privată al particularilor, un drept fundamental într-un stat de drept, de o valoarea egală cu dreptul cetățenilor la un mediu sănătos.
În concret, menținerea și creșterea spațiilor verzi ar trebui să se realizeze pe terenurile proprietatea statului și/sau a Municipiului București, nu sacrificând proprietarii particulari.
Un articol semnat de Laura Elena Radu, Senior Partner (lradu@stoica-asociatii.ro) și Marius Chelaru, Managing Associate (mchelaru@stoica-asociatii.ro), STOICA & Asociații.
9
3
