Am vorbit cu un biolog român care locuiește tocmai în Insulele Svalbard, la jumătatea distanței dintre Norvegia și Polul Nord, despre cum e să trăiești acolo și cum se văd schimbările climatice din extremitatea nordică a Terrei.
Adi Pop s-a hotărât să se mute în Insulele Svalbard după ce a ajuns acolo la un curs de specializare în microbiologie. Acum lucrează în cercetare în centrul universitar din Svalbard, cea mai nordică instituție de învățământ superior de pe planetă. L-am întrebat pe Adi cum se simt acolo schimbările climatice, un subiect aflat pe agenda internațională în acest moment, plus multe alte lucruri legate de viața oamenilor din mijlocul Oceanului Arctic. Iată ce mi-a răspuns.
Cum ajunge un român tocmai în Svalbard?
Păi cum să ajungă? Cu avionul! Lăsând gluma la o parte, mi-am dat licența și am terminat masteratul la Facultatea de Biologie din Cluj, și am avut oportunitatea să merg cu o bursă Erasmus în Suedia, unde m-am întors să mai fac un masterat. Într-un an aveam prea mult timp liber, colegii mei se întorseseră acasă în vacanță, așa că am găsit un curs de specializare în microbiologie pe perioada verii. Am ajuns acolo unde se ținea și instant mi-a plăcut, că era un mediu pe gustul meu, așa că am decis să mă mut acolo. În Svalbard.
Aurora boreală. FOTO din arhiva personală a lui Adi Pop
Cum este să trăiești în extremitatea nordică a planetei?
Primul lucru pe care îl faci când ajungi la universitate e să înveți să tragi cu arma, pentru că sunt foarte mulți urși polari aici. Ei îs un pic mai agresivi decât cei bruni, așa că atunci când te deplasezi în afara orașului, trebuie să fii mereu înarmat. Asta nu înseamnă că îi împușcăm, extrem de rar se recurge la asta, urșii polari fiind și specie protejată.
Dar în primele zile ai training de tras cu arma, de montat cortul, de acordat primul ajutor, de cum să supraviețuiești în mare, dacă ți se scufundă barca, șamd. Fiind la jumătatea distanței dintre Norvegia și Polul Nord, temperaturile medii în timpul iernii ajung către -20°C, iar vara în jur de 7-10 grade, în iulie.
Din cauza permafrostului nicio clădire nu e construită direct pe sol, ci pe piloni ancorați în gheața aflată dedesubt. Anotimpurile sunt chiar diferite, avem noaptea și ziua polară, și anotimpuri de trecere. Nu e chiar ca la Polul Nord, unde toată lumea crede că sunt șase luni de noapte și șase de zi. La noi noaptea polară începe din 14 noiembrie și se termină pe 29 ianuarie.
Avem și unele reguli interesante. Nimeni nu are voie să moară și nici nu se naște aici. Nu e tocmai „Finding Neverland” din Peter Pann, dar nimeni nu poate fi îngropat în Svalbard din cauza permafrostului care previne descompunerea cadavrelor. Iar nașteri nu au loc fiindcă spitalul pe care îl avem nu e atât de bine echipat, așa că femeile însărcinate pleacă cu două-trei săptămâni înainte de termen pe continent.
Fotografie din arhiva personală a lui Adi Pop
Cum își ocupă oamenii timpul liber, mai ales când e noaptea polară?
În timpul verii lumea e foarte activă. E și greu să te duci la somn când ai soarele tot timpul pe cer. Se încălzește, se mai topește din zăpadă, mediul e mai permisiv. Oamenii fac caiac, merg cu barca, cu bicicleta, la pescuit, alții aleargă (avem și un maraton), se face hiking pe munte și altele. Iarna se mai schimbă puțin lucrurile, dar asta nu înseamnă că pe perioada nopții polare noi înțepenim, că nici urșii polari nu hibernează.
Lumea rămâne destul de activă și sociabilă. Pentru a evita depresia, consiliul local organizează tot felul de activități și avem concerte odată la două săptămâni. Oamenii se întâlnesc să socializeze, avem și vreo 10-11 baruri la o populație de 2 300 de locuitori (e totuși o comunitate de scandinavi), vineri și sâmbătă e deschis un club de noapte, avem și propriul cinematograf.
Unii se plimbă noaptea că-i fain, mai iau aparatul foto să prindă aurorele boreale. Alții schiază și e chiar o experiență unică să faci asta sub aurore. Un alt lucru inedit față de alte locuri ale planetei, unde lumea se uită înspre nord să vadă aurorele boreale: Svalbardul e la o latitudine atât de ridicată încât noi ne uităm înspre sud.
„Din 1993 există un centru universitar în Svalbard, fiind și cea cea mai nordică instituție de învățământ superior de pe planetă”
Din ce trăiesc oamenii acolo?
În orașul în care locuiesc, Longyearbyen, capitala arhipelagului, avem trei domenii de activitate importante. Istoric, mineritul a fost industria de vârf pe insulă, angajând peste 800 de oameni până în 2017, când s-a închis cea mai mare mină. Acum avem o singură exploatare activă în partea norvegiană, cu 40 de angajați, care extrag și necesarul nostru, pentru centrala care furnizează energie și căldură orașului.
Al doilea domeniu e cercetarea științifică. Din 1993 există un centru universitar aici, el fiind și cea cea mai nordică instituție de învățământ superior de pe planetă. Inițial a început ca o cabană, care apoi s-a tot extins, iar acum e cea mai mare structură din oraș. Sunt studenți din până la 50 de țări, cu profesori din toate colțurile lumii. Majoritatea sunt din Norvegia, dar sunt și cadre didactice temporare de la Cambridge, KTH Stockholm sau British Antarctic Survey.
Cea mai nouă activitate este turismul. Deși primele nave turistice au apărut în Svalbard la sfârșitul sec. XIX (în 1896 exista deja un hotel pe insulă), turismul de masă a luat amploare de abia din 2012. Ca trend, industria de cărbune o ia tot mai mult în jos, știința joacă un rol din ce în ce mai important, iar turismul se dezvoltă destul de exploziv.
Fotografie din arhiva personală a lui Adi Pop
Turism? În Svalbard?
Zonele arctice au devenit un fel de „Holy Grail” al turismului, fiind puțin explorate și considerate exclusiviste. Turismul se împarte în diferite timpuri ale anului. Primăvara se face mai mult turism de aventură. Predomină activitățile pe bază de snowmobil, schi, explorare de grote înghețate, safariuri.
De la 1 mai gheața se topește și începe turismul de masă, cu vase de croazieră de la o mie până la cele cu cinci-șapte mii de pasageri. În timpul verii activitățile sunt diferite, de la mers în expediții cu rucsacul în spate la văzut balene, delfini. Legea norvegiană nu permite să te apropii de urși, dar balenele Beluga vin până lângă caiac, sunt foarte prietenoase. La noi nu sunt vânate, tot teritoriul e parc și rezervație naturală.
Pe insulă avem și un „oraș-fantomă”, Pyramiden, abandonat de ruși în 1998 și devenit atracție turistică. Avem și vase de expediție, mai mici, de până în 200 de persoane. Ele pot merge până la 82-83 grade nord, să înconjoare arhipelagul când gheața le permite. Apoi începe sezonul de aurore boreale, mers cu săniile, se apropie încet noaptea polară.
„Ce observăm noi trăind în Svalbard e că solul se încălzește tot mai mult”
Cum se văd schimbările climatice acolo?
Svalbardul e un loc care se încălzește foarte rapid, temperatura crescând de șase ori mai repede decât pe restul planetei. În ultimul deceniu temperatura medie anuală în timpul verii a crescut de la 5,9°C la 7,2°C. Ultimele modele de la Universitatea din Trondheim arată că până în 2100 temperatura medie anuală în timpul verii ar putea fi de 17 grade. În momentul ăla Arctica nu prea mai există.
Până în 2050 între 50 și 70% din gheața de deasupra Polului Nord din timpul verii se va topi. Deocamdată ce observăm noi trăind aici e că solul se încălzește tot mai mult. Încălzirea afectează și permafrostul de dedesubt iar clădirile noastre, fiind ancorate în gheață, au început să se scufunde puțin în fiecare an.
Dar marea problemă cu fenomenul acesta e că duce la eliberarea de metan. Toată lumea e speriată acum de dioxidul de carbon, ceea ce e bine, dar metanul e un gaz de 21 de ori mai potent în ceea ce privește efectul de seră. Instrumentele noastre care măsoară concentrațiile în aer arată că nivelul de metan începe să crească tot mai mult, de la an la an.
Pe lângă eliberarea sa din pământ, o grămadă de hidrați de metan se află în mare, în jurul insulei. Aceștia sunt eliberați odată cu creșterea temperaturii apei, lucru favorizat și de curentul Golfului, care ajunge până la noi. Au fost semnalate cazuri când oceanul „fierbe” și am filmat bulele de metan de deasupra apei.
Fotografie din arhiva personală a lui Adi Pop
Cum e afectată biosfera?
Mamifere nu sunt prea multe în Svalbard. Există, bineînțeles, urșii polari, dar avem și reni, care sunt mai speciali. Ei au un mecanism adaptat la frig, în timpul iernii polare își reduc metabolismul destul de mult, pentru că nu au atâta acces la mâncare. În ultimii ani acoperirea cu zăpadă a scăzut și iarba se poate vedea peste tot, deci le e mai ușor să ajungă la hrană și au început să iasă mai devreme din starea respectivă.
Însă recent s-a mai întâmplat un lucru. În anotimpul de tranziție am început să avem tot mai multă ploaie, urmată de îngheț, după aia iar ploaie, ninsoare, îngheț, ciclu care se repetă și duce la un formarea unui strat consistent de gheață care acoperă vegetația. Renii nu mai pot ajunge la ea și aceștia, chiar dacă au un metabolism redus, trebuie să mănânce tot timpul, ca să își mențină vii bacteriile care degradează celuloza.
Dacă nu se hrănesc continuu, când vine sezonul următor și reapare „belșugul” mor pentru că nu pot absorbi nutrienții din hrană. Asta s-a întâmplat anul trecut, când peste 200 de reni au murit din această cauză. Numărul e relativ mic raportat la populație, dar fenomenul e îngrijorător. În schimb avem foarte multe păsări. De obicei acestea ajungeau la noi spre final de aprilie, dar odată cu încălzirea vin din ce în ce mai repede, pentru că e tot mai puțină gheață și zăpadă inclusiv pe lacurile noastre.
Iar numărul lor a crescut tot mai mult și se mărește de la an la an, iar asta e și o problemă pentru că păsările sunt vectori care aduc tot felul de specii invazive de la plante la bacterii și virusuri care n-au fost înainte pe insulă. În ecosistemul marin se vede tot mai mult o migrare a speciilor din sudul Norvegiei care mai nou ajung până la noi.
Au apărut tot felul de meduze care nu au fost prezente în Arctica până în urmă cu vreo zece ani, iar acum sunt tot mai prezente. Au apărut midiile și stridiile, care nu le aveam înainte.
În domeniul meu, eu lucrând mai mult cu alge microscopice și fitoplancton, se schimbă comunitățile, apar tot felul de alge din sudul Norvegiei la noi în nord, ceea ce e destul de îngrijorător. În schimb, cel mai arctic element al ecosistemului pe care îl avem, codul arctic, care trăiește în gheața marină, se deplasează mai la nord, odată cu topirea gheții.
Sursa foto Wikimedia Commons
Cum rămâne cu urșii polari?
Ursul polar a fost folosit drept mascotă pentru a atrage atenția cu privire la problemele din Arctica. Și e un model bun, pentru că lumea nu se înghesuie să salveze Arctica pentru un limax, o specie de zooplancton sau alge microscopice fotosintetizante, care au un rol important în ecosistem, dar nu suscită atâta emoție.
Un lucru interesant, ce se vede în Alaska, e că urșii polari au ajuns să trăiască în același habitat cu urșii grizzly. Cei polari se deplasează înspre sud, în căutarea hranei, iar cei grizzly înspre nord, din cauza defrișărilor. Ce s-a descoperit recent e că cele două specii se reproduc între ele. Hibridul rezultat, numit „grolar bear”, e fertil, adică doi hibrizi se pot reproduce și avea urmași. Undeva către 25% din urmașii lor pot fi urși polari.
Acesta ar fi un mecanism de supraviețuire de lungă durată. În plus, urșii polari sunt foarte rezistenți la boli și au început să se adapteze retragerii gheții, de care au nevoie să vâneze foci. La noi pe insulă au început să prindă păsări acvatice sau să le mănânce ouăle. Mai sunt balene care eșuează și au început să mănânce și reni din când în când, deși de obicei nu îi atacă.
Au început și să pescuiască iar în Canada, de exemplu, au fost observate grupuri de câte doi-trei urși polari care au atacat morse, deși ursul e un animal solitar. Dar încet, încet se adaptează.
Amenințările cele mai mari pentru urșii polari sunt braconajul și poluarea, dar directorul Institutului Polar Norvegian e destul de optimist în ceea ce îi privește. El crede că noi avem șanse mai mari, ca specie, să dispărem înaintea lor, fiindcă topirea permafrostului din perioada următoare o să dezmorțească o grămadă de virusuri și bacterii stocate în gheață de-a lungul ultimelor sute de mii de ani. Iar omul, ca specie modernă, nu ar putea avea sistemul imunitar adaptat sau nu am avut contact cu unele tulpini de virusuri care pot ieși la iveală odată cu topirea permafrostului.
25
6
