Când de la Cannes la Satu Mare ajungi în 2 minute!!! - Cronica Festivalului Național de Teatru, ediția 29/2019 - Hotnews Mobile
1 € 4,7808 1 USD 4,3160vineri 22 nov 2019

Când de la Cannes la Satu Mare ajungi în 2 minute!!! - Cronica Festivalului Național de Teatru, ediția 29/2019

de Dana Cristescu Joi, 31 octombrie 2019, 8:11
- a A+
Imagine
Sună bine, dar în realitate, paradoxal, nu e bine (vorbim de Cinema Pro și Teatrul Odeon). După ce că, e o secetă continuă de momente culturale reale, acum, la sfârșit de octombrie, două dintre cele mai prestigioase evenimente se suprapun. Festivalul Național de Teatru (FNT) și Les Films de Cannes a Bucarest (FCB). În primul weekend s-au suprapus și cu Fest(in) pe bulevard și bine că, Astra Film Festival (AFF) e la Sibiu, așa ca ne-am luat de-o grijă. Nici nu știi ce să zici. Un prim imbold ar fi să susții inițiativele private, FCB și AFF, ei depind de bănuții de pe fiecare bilet vândut, în plus, cele cu fonduri de la stat au și multe obligații. Oricum, poate organizatorii vor găsi o soluție pentru anul viitor, chiar dacă vor fi voci care vor susține că mulțimile nu se intersectează.



Sigur, nu ăsta e scopul unui festival, să hrănești doar pe cei care sunt fideli, ci, să aduci experiența cât mai aproape de cei care nu au altfel cum s-o trăiască. Singurul avantaj e că, sunt filme care vor intra și pe ecrane. Așa că am stat mai mult în live.

Ajuns la a 29-a ediție, FNT a pregătit pe lângă clasica selecție oficială (premiere din stagiunea 2018/2019) și spectacole invitate din străinătate, chiar un răsfăț în materie de dans contemporan, dar și foarte multe întâlniri cu realizatori, conferințe, expoziții. Absolut fabuloasă agenda.

Selecția oficială FNT în cifre

42 de producții (62 de reprezentații). 17 dintre spectacole sunt de la teatre din București, restul din țară. 5 dintre companiile prezente sunt independente. 8 dintre spectacole au fost în limba maghiară, unul în germană și unul în idiș și română. Regiile au fost semnate de 27 de regizori români (regia colectivă numărată ca una singură), 2 invitați, dintre care doar 4 sunt doamne (să mă scuze domnii). Dramaturgia românească a fost reprezentată în 13 din spectacole, 5 clasici și 8 contemporani (inclusiv autori în limba maghiară). Unii, alții, mai întreabă pe ce criterii se face selecția. Un criteriu e sigur, cel al datei premierei, restul ține de directoratul artistic. Dar știm că, teatrele independente vor avea întotdeauna reprezentare scăzută pentru că bugetele nu le permit să facă multe premiere. Nu știm nici dacă e vreo zbatere ca teatrele de stat să fie în festival pentru că, oricum, prezența e una punctuală și e greu de crezut că cineva va deveni star peste noapte doar pentru că a rupt gura celor din sală, uneori, nici aia plină. Ca la orice line up de festival, există câteva spectacole-vedetă (prin prisma realizatorilor/actorilor), pentru care e bătaia peștelui pe bilete și invitații iar restul se mulțumesc cu ce primesc. Poate că un program mai eficient construit le-ar și ar ajuta pe toată lumea, fiind vorba, în principal, de intervalul dintre spectacole vs locul de desfășurare. Până și la Festival Enescu, deși de la Ateneu la Sala Palatului traversezi doar o stradă, tot era o oră diferență între concerte. Dilema mea, nu știu dacă și a altora, e folosirea sălilor de la TNB. Când s-a terminat renovarea Naționalului, era de așteptat ca festivalul să se desfășoare majoritar, evident, provincia, în TNB, fie și numai datorită faptului că au același finanțator. Apoi, după ce că sunt puține reprezentații (maxim 2), cumpărătorii de bilete au mai avut două teste de trecut. Biletele au tarif de festival, uneori diferit de cel obișnuit, la care s-a adăugat, cel mai mare comision de ticketing de pe piață, bani pe care, atenție, nu-i pierde numai cumpărătorul, îi pierde și teatrul, e o lungă poveste cu teoria bugetului (dar cum cultura are un consum atât de mic, conform ultimelor date, probabil, nu interesează pe nimeni). Problema se putea rezolva elegant, în spiritul festivalului, cred, ceva de genul "lăsați cultura să ajungă la oameni", folosindu-se, de exemplu, sistemul de ticketing al teatrului Odeon care are comision Zero.

Deci, ce-a fost pe unde am fost (grupajele îmi aparțin)
Nu înainte de a menționa că, una dintre expoziții, "Doina Levintza – Experiment teatral", dacă tot nu mai e ținută să fie savurată de cât mai multă lume, trebuie musai să ajungă la EUROPALIA, expusă lângă sau împreună cu cea a lui Brâncuși, asta dacă cei care se ocupă de această acțiune au habar ceva de artă. Așa, expoziție Brâncuși și să se cânte Enescu putea spune orice portar să se facă. Mă gândesc că și retrospectiva de afișe teatrale s-ar fi potrivit, dar nu am apucat să o văd, e doar o intuiție.

Dramaturgie românească:
"Salba Dracului" ("Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului") de Vasile Alecsandri, regizor Alexandru Dabija , Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galați. Apetența lui Dabija pentru textele românești este deja proverbială. Ceea ce impresionează de fiecare dată este ușurința cu care le redă prospețimea, pe de-o parte, din scenografie, jocuri de lumini, pe de-altă parte, din angajamentul actorilor, coagularea energiei acestora și mișcarea scenică. Este, de fiecare dată, o uimire cum din fiecare actor, reușește să scoată jocul perfect. Pur și simplu, spectacolele sale sunt bijuterii la care redescoperi cât de spiritual, cu o puternică simbolistică, scriau marile noastre nume. Istorie, istorie antropologică, un minunat prilej de a ne autodescoperi și de a ne convinge că problemele de azi, nu diferă cu nimic de cele de ieri, doar că și-au schimbat forma. Trupa de la "Fani Tardini" a fost excepțională, ar fi nedrept să dau doar câteva nume, mai ales că ele ar constitui doar o alegere subiectivă. În general, greu de descris întregul pentru că nu poate fi redată savoarea interpretării moldovenești, umorul spumos de care beneficiază textul, privirile acelea sclipinde.

"Moș Nichifor" pe textul Moş Nichifor Coţcariul de Ion Creangă, regizor Alexandru Dabija, Teatrul Act.
Da, tot Dabija, cine altul? În acel spațiu mic de la Act, se joacă ceva foarte mare (nu e prima dată). Marcel Iureș și Ruxandra Maniu îți umplu mintea. În aceeași notă de viața e frumoasă, într-un "road theater", cum s-ar parafraza din cinematografie, asistăm la viziunile și abordările a două generații asupra vieții. Ce mai, filosofie for free.

Dramaturgie universală:
"Janna" de Iaroslava Pulinovici, regizor Dumitru Acriș, Teatrul de Nord, Satu Mare – Compania "Mihai Raicu". Este o piesă inspirată din actualitate. "Să nu mă întrebi cum am făcut primul milion", nu aparține numai americanilor, se aplică peste tot în lume. Janna e femeia/omul de afaceri care face avere nu dintr-o idee genială/invenție/inovație, ci, ca orice muritor, din comerț, și ăla cu cântec. Pentru asta trebuie să fi făcut. Și ea ne spune cum trebuie să fi făcut, evident, nu neapărat lucruri plăcute. Iaroslava răstoarnă situațiile de vreo două ori, cu puțin suspans, agonizând puțin situația Jannei, dar destul de neconvingător. Este montarea și jocul actorilor care dinamizează textul. Dragostea sau lipsa acesteia este laitmotivul scenic al regizorului, plasând o pereche de îndrăgostiți în fundalul scenei care se îmbrățișează și se sărută pe tot parcursul piesei, în antiteză cu ce se desfășoară în scenă. Pe scena goală, încadrată de microfoane, se construiesc din obiecte în continuă mișcare, diverse locuri unde se desfășoară momentele piesei. Probabil, cel mai expresiv moment este interacțiunea celor 3 Janna, copilul ingenuu, tânăra trădată și adulta abrutizată. Adriana Vaida în rolul Jannei, o compoziție reușită.

"In a Forest Dark And Deep" de Neil LaBute, regizor Iarina Demian, Coproducție Fundația artEST și unteatru, Bucureşti.
Neil LaBute are fani și hateri. Nu prea sunt categorii de mijloc. Cunoscut în lumea teatrului și sub numele de "brutal philosopher" pentru că, între două înjurături sau crime, te pocnește cu cele mai mari adevăruri despre viață, punctează ca nimeni altul cât de ingrată e condiția umană, cât de ușor putem fi răniți și putem claca. Nici nu are nevoie de multe personaje pentru asta. Bobby, Tudor Chirilă, și Betty, Mihaela Sîrbu, îți spun tot. Interpretări de excepție, 90 de minute în care ajungi să reacționezi odată cu personajele. Genială montarea și scenografia. Folosind un spațiu de la unteatru, piesa nu se mai joacă în fața/lângă/printre spectatori, ci, între spectatori, ceea ce, nu m-ar mira ca, uneori, cei mai implicați de felul lor să intervină.

"True West" de Sam Shepard, regizor Vlad Cristache, Teatrul "Maria Filotti", Brăila.
Regretatul Sam Shepard a fost nu numai un celebru actor, dar și un cunoscut dramaturg. Unul din subiectele preferate a fost familia, relațiile dintre membrii acesteia și cum se reflectă acestea în comportamentul individual. Dacă textul este oricum generos, nici regizorul și nici actorii nu se lasă mai prejos. Vlad Cristache își materializează conceptul prin tăierea planurilor, realitate și visuri, capacitate și recunoaștere, normal și anormal. Interpretările celor doi frați excepționale, Emilian Oprea și Silviu Debu.

"Neguțătorul din Veneția" de William Shakespeare, regizor Gábor Tompa, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca.
În sala mare a TNB, într-un decor ce ar ridiculiza ca buget orice teatru independent, am avut parte de o montare Shakespeare 2.0, care cu tot devotamentul actorilor, excelența textului, dezvoltarea jocului și planurilor, pentru mine s-a terminat la 0.0. O colecție de clișee și glume de autobază, pornind, să zicem, de la cântecul "Hey Jude", redenumit Hey Jew, care, desigur, pot fi interpretate ca, fiind exact ceea ce caracterizează parvenitismul, egoismul, lăcomia, lumea sclipicioasă a șmecherilor de stil vechi și nou, dar nu, la teatru vreau mai mult de-atât. Și multă gălăgie.

"Un tramvai numit Dorință" de Tennessee Williams, regizor Claudiu Goga, Teatrul Tineretului Metropolis, Bucureşti. Un must have al oricărui teatru de repertoriu. Intriga se construiește în jurul lui Blanche DuBois, inadaptata lui Williams. Personificarea omului învins de viață, Blanche renunță la tot și încearcă să își reclădească prezentul alături de sora ei și soțul acesteia. Dar trecutul o ajunge din urmă și nici măcar dragostea surorii nu o mai poate apăra de durii și duritatea vieții. Iar eșecul total e doar o chestiune de timp. Emilia Popescu este o actriță foarte bună, cu multe roluri memorabile la activ, dar aici, în rolul lui Blanche, se întrece pe sine, face rolul vieții, are și cu ce ar zice cârcotașii (text), dar nu, genialitatea sa este cea care ridică ștacheta.

"Navigatorul" de Conor McPherson, regizor Cristian Juncu, Compania "Liviu Rebreanu", Teatrul Național Târgu-Mureș. Regizorul e în relații mai vechi și foarte bune cu scriitorii irlandezi ("Vestul Singuratic" de Martin McDonagh), prin urmare toată lumea se aștepta la ceva excepțional. Ce-a urmat, însă, a fost ireal. Practic, a fost, ceea ce se numește în muzica pop când o piesă ajunge direct pe locul întâi, un instant hit. Conceptul regizoral și scenografic, acel miros de teatru pur până la ultima scândură, inclusiv felul în care a dat volum montării, textul spumos și relevant, toate au creat caroseria în care actorii, evident, necunoscuți bucureștenilor, au născut acea interpretare care te lasă fără aer și îți umple creierul de serotonină. Senzațional. Trebuie să-i numim pe toți: Theo Marton, Nicu Mihoc, Dan Rădulescu, Costin Gavază, Richard Balint (monologul său, o realizare rară), Ale Ţifrea. Cel puțin pentru mine, cât am văzut (unele producții le văzusem înainte de festival), aceasta a fost revelația festivalului.

"Dansul Delhi" de Ivan Vîrîpaev, regizor Radu Afrim, Teatrul Național "Vasile Alecsandri" Iași.
După "Măcelăria lui Iov", teatrul din Iași cu Afrim era așteptat cu sufletul la gură. Textele lui Vîrîpaev sunt prin natura lor foarte încărcate, te cocoșează doar dacă le citești. Dar când doi metafizicieni se alătură, nu înseamnă neapărat o sumă. Cele șapte acte/povești încearcă să ne ducă într-o călătorie de descoperiri interioare, plecând de la o dansatoare pe care dansul creat de ea o înalță pentru a o distruge. O scenografie ce ne aduce aminte de interioarele de spital din filmele americane, o imensă inimă care funcționează cumva ca un portal între cele două lumi, un echivalent al telefonului din Matrix, proiecții de mandale, probabil, cu trimitere la karme, electrocardiograme etc. În fine, una peste alta, starea de hipnoză a cam eșuat în cazul meu, făcând chiar ca textul să fie greu de urmărit, noroc cu puținul umor. Și alegerea melodiei "Don t Stop Dance", nu că Bryan Ferry nu ne place, nu era din gama care ar fi trebuit să dea o stare, cum a fost la final "Reincarnation". Ada Lupu a avut un rol foarte greu, a luptat cu el pe scenă și va fi, pentru mine, cam tot cu ce voi rămâne din această montare.

Spectacole invitate:
“Ceea ce ziua datorează nopții" de de Hervé Koubi, muzica : Hamza El Din (Kronos Quartet), Johann Sebastian Bach ("Patimile după Ioan"), Maxime Bodson, muzică sufită
. A fost spectacolul de deschidere. All men. Pentru a explica titlul împrumutat de la Yasminei Khadra (roman omonim) prin tema coregrafică, l-aș redenumi - lungul și dramaticul drum până la împlinirea visurilor. Așa cum prezenta chiar Hervé, este povestea lui și a “fraților" plecați din Algeria să “cucerească" lumea largă. Un show spectacular, de un dinamism sufocant (breakdance, hip-hop, gimnastică), chiar mă întreb cum or fi rezistat cei mai în vârstă dintre cei prezenți. Emoțiile, un fel de-a zice, sunt obținute din virilitate și vivacitate, împărtășind lupta, suferința, revolta acestor oameni. Un simbolic sentiment de întrajutorare și energie răzbate din construcțiile de duet și cele statuare. Din păcate, fără respirații și momente de reflecție, e greu să rămâi prea mult în minte cu un astfel de spectacol, mai ales când efectul adrenalinei se stinge.

MAY B. Inspirat de Samuel Beckett, coregrafie Maguy Marin, Compania Maguy Marin, în coproducție cu Maison des Arts et de la Culture de Créteil, Franța . După părerea mea, acesta este spectacolul cu care ar fi trebuit deschis festivalul. Nu numai datorită longevității sale (aproape 40 de ani), sunt multe altele, dar pentru că este un summum arte, o adevărată definiție a ceea ce ar trebui să fie un spectacol de teatru sau de dans. Personajele lui Beckett pe muzica lui Schubert “Winterreise", 'Death and the Maiden''. Optimismul din interiorul pesimismului. Un tur de forță, având drept scop autodescoperirea. Conexiuni sufletești, sperante, temeri, permanentă luptă pentru supraviețuire. Construcții statuare, imagini unice, zguduitoare. Maguy Marin își descria creația: «May B» este o bucățică de umanitate: un cor arhaic de personaje modelate parcă din argilă, martori atemporali ai unei infinite rătăciri."

"Evgheni Oneghin" de Boris Eifman, muzica: Piotr Ilici Ceaikovski, Alexander Sitkovetski, Eifman Ballet, Sankt Petersburg, Rusia.
Chiar dacă baletul rusesc nu mai e ce-a fost, nu înseamnă că ei s-au oprit. Ba, din contră, încearcă cu creații noi să recucerească lumea baletomanilor. Eifman păstrează povestea lui Pușkin și o aduce în zilele noastre, coregrafic și scenografic. Și îi reușește foarte bine. Pas de deux-urile și variațiunile sunt sublime și pline de substanță. Există și două momente de grup memorabile, visul lui Tatiana și coșmarul lui Oneghin. Chiar și o reușită scenă la țară (acel dans al țînțarilor), amintind de Ashton. O Tatiană care devine, pe rând, din ingenua de la țară, socialite, Cenușăreasă. Din păcate, coregrafiile de corp de balet, cu miza pe muzica lui Sitkoevetski (cu ecouri de Michael Jackson), încercând să se ridice la un standard lansat de Jerome Robbins, sau mai încoace la dimensiunile date de un Wheeldon sau Dean pentru corpurile de balet cu coregrafii de sine stătătoare, au eșuat. Nu cred că ar fi ceva nou dacă aș spune că, introducerea ariei scrisorii (scrisoarea a fost citită în voice over) și celebra "Kuda, kuda vï udalilis", aria lui Lenski, ar fi adus mai multă dramă și ar mai fi estompat din viteza cu care curgeau tablourile, poate de teamă să nu se plictisească presupusa audiență tânără pentru care a fost imaginat.

Cam asta a fost.
Poate alții au fost mai agili, bănuiesc că, în final, cine dorește, găsește toate comentariile despre toate prezențele din festival. Bine, acum, pe zona culturală se scrie mai mult, așa, și pentru auto-auzire. N-o spun eu, o spun cifrele. Dacă de mâine nu s-ar mai scrie nimic, niciodată, despre teatru, lumea, 33% (cică în scădere), zice un sondaj, ar merge la teatru pentru că ele n-ar dispărea, cel puțin cele finanțate de stat. Iar cei care finanțează nu citesc articole culturale, nici nu-i interesează ce se face cu banii respectivi. Dacă se montează dramaturgie de calitate sau piese bulevardiere, sau dacă există măcar o premieră pe an a unui clasic autohton (dacă tot îi obligăm pe străini să cânte câte o lucrare Enescu în Festival), sau de ce a crescut prețul biletelor, sau de ce unii își fac ticketing propriu, alții nu, etc Totuși, exclusiv pentru FNT, cred că obiectivul principal ar trebui să fie, ca la festivalurile de film-distribuția, intinerarea producțiilor prezentate, altfel, e stupid să credem că aici e ceva pentru publicul larg pe care oamenii de artă dorește să-l deștepte.


1625 de afisari


Niciun comentariu
comenteaza
Cookie Settings