De vreo trei ani mă duc la Giurgiu toamna, la Festival. Și nu-mi vine să cred. Este teatru acolo cum nu vezi în București, nici la Național.Mi se relevă la Giurgiu adevăratul sens al Teatrului: băi, să te vezi om, cu defecte și calități și toate astea să ți le tolerezi. Am ieșit în fiecare an de la Festivalul de Teatru de la Giurgiu bine dispus și bine șifonat. Ca omul, nu? Așa am ajuns la acest interviu cu Cosmin Creţu, manager Teatrul Tudor Vianu și Călin Şabac, comunicare şi relaţii culturale.
Reporter: La Giurgiu? Teatru? Festival? De ce?
Cosmin Creţu, manager Teatrul Tudor Vianu: Un festival de teatru se organizează din mai multe motive. În funcție de specific, el poate avea ca argument consumarea unor fonduri bugetare, atașarea unei flori la butoniera instituției, bifarea unui punct din programul minimal al managerului, interesul acestuia pentru raportul de evaluare, socializarea trupei teatrului respectiv cu alți artiști. Sunt cazurile festivalurilor mai degrabă inutile, cu 20-30 de spectatori în sală și care mie îmi amintesc de cum se spune că sunt recunoscute clădirile în care stau românii în străinătate: cele în care mașina din față este mai scumpă decât cea obișnuită zonei rezidențiale. În Giurgiu, proiectul teatral festivalier datează de peste douăzeci de ani și nu vă ascund că, încă de când am revenit ca manager al Teatrului Tudor Vianu, acum patru ani, am spus că festivalul își va dovedi utilitatea sau va dispărea. Prin utilitate – și aici răspund întrebării dumneavoastră – înțeleg măsura în care el suscită interes în rândul locuitorilor comunității. Desigur, el implică un efort de organizare suplimentar, dar ceea ce ne mână în luptă este faptul că, de la an la an, numărul celor prezenți în sala de spectacole crește. Ceea ce, așa cum spuneam, rămâne singurul argument al existenței unui festival într-o instituție care, până la urmă, aparține unei comunități.
Reporter: Ce sens are teatrul în 2019?
Cosmin Crețu: Depinde cine pune întrebarea. Ca și de cine dă răspunsul. Pentru o persoană lipsită de fundația educațional-culturală, teatrul aste inutil. Asemenea poeziei, baletului, artelor plastice, spațiilor muzeale sau muzicii culte. În confuzia totală pe care societatea contemporană o face, considerând că notorietatea reprezintă o formă a valorii, doar filmul ar scăpa de sentința condamnării la inutilitate în opinia acestei categorii de ne-consumatori de produs cultural (și asta doar dacă filmul ar avea suficiente efecte speciale!). Sigur, este un drum pe care arta a intrat în clipa în care s-a despărțit – cu un radicalism poate mult prea agresiv – de divertisment. Dar teatrul înseamnă cultură. Cultură, adică educație. Spirituală. Astfel încât, pentru o societate amenințată de pericolul robotizării și, prin aceasta, de riscul plafonării și al lipsei de creativitate, artele spectacolului pot – și trebuie – să se plaseze pe baricada educațională. Este ceea ce îi poate oferi teatrului șansa ieșirii din istorie și a intrării în contemporaneitate. În special acceptând modificări care înseamnă adaptarea unor paradigme teatrale considerate încă sacrosancte.
Reporter: De unde scoți trupe/montări mișto în fiecare an? în fiecare an aveți cel puțin câte o chestie inedită (fă-mi o istorie a lor).
Călin Şabac, comunicare şi relaţii culturale: Am început stagiunea 2019-2020 cu o schimbare de concept al festivalului nostru. Nu e simplu, cand ai ajuns la a XXII-a Ediţie FITeD (Festivalul Intenaţional al Teatrelor Dunărene) să te hotărăşti să o transformi într-o Primă Ediţie a « Caravanei » (o întâlnire a Teatrelor Mijlocii şi Mici). Dar, sucind pe toate părţile ideea managentului teatrului, ea se dovedeşte a fi una bună : în loc de 6 zile la rând de festival, cu câte un spectacol care crează o senzaţie de « prea plin » unui public « captiv » dintr-un oraş cum este Giurgiu, au fost invitate trupe din ţară şi din străinătate, tot 6, dar câte una în fiecare lună! Foarte bună întrebarea « de unde… », fiindcă facem parte din teatrele judeţene cu buget mic, deci nu ne putem permite să trimitem un selector să vadă spectacolele şi nici nu am ajuns să alegem dintre multe trupe care se oferă. Aşa că ceea ce ştim şi aflăm este rezultatul relaţiile noastre personale, vorbesc de toată echipa care lucrează la organizare, al căutărilor în care implicăm Institute Culturale Internaţionale, Ambasade şi oameni de teatru şi ajungem să facem o ofertă unei trupe, care nu e zis că acceptă din prima. Suntem o echipă cu puţini oameni, dar care tragem împreună : Cosmin Creţu, manager, Elsa Joantă, director adjunct, Daniela Drăgan, contabil şef, eu care mă ocup de comunicare şi toată echipa de lumini, sunet, maşinişti, fiindcă atunci când vin, spectacolele din festival au nevoie şi de ajutorul nostru. Dacă îţi aduci aminte, ai scris în 2017 despre un spectacol fermecător, « Extravaganza », al «Teatrului de Degete» condus de BESO KUPREISHVILI din Tbilisi.
Pe ei, Cosmin şi cu mine i-am cunoscut într-un proiect European desfăşurat la Sarteano, Italia. Apoi, în 2018 a venit piesa aceea fabuloasă cu actori şi păpuşi « Kashtanka » după cunoscuta nuvelă a lui Cehov, o coproducţie croată a Teatrului din Virovitica şi Puppet Theatre Zadar, de un şarm irezistibil. Cu ei am intrat în contact prin Ambasada Croaţiei în România care a susţinut de la început la sfârşit colaborarea noastră prin E.S. Davor Vidis, ambasador şi doamna Dinka Franulic, Consilier.
Apoi a venit 2019. Am avut o lungă corespondenţă cu Cracovia, căutând un teatru al cărui repertoriu să reprezinte cultura şi civilizaţia veche şi creativitatea recunoscută a Poloniei. După luni de zile am reuşit să avem acordul de schimb cu Teatrul de Dansuri de Curte Cracovia Danza, condus de o mare personalitate a culturii poloneze, ROMANA AGNEL.
Şi aşa am adus publicului nostru un spectacol magic, ŞAH, cu muzici şi costume ale Renaşterii Tîrzii, cu o coregrafie scrisă şi regizată în jurul unui poem, « ŞAH », scris prin secolul XVI de un mare cărturar polon, Jan Ķochanowski.
Reporter: Povestește tu despre Șah!
Călin Șabac: Desigur nu epicul a contat (doi tineri îşi dispută mâna unei prinţese la o partidă de şah), ci feeria renascentistă de un profesionalism impecabil care ne-a minunat şi ne-a făcut să spunem că, de data aceasta, frumosul a fos totuna cu binele. Şi acum vine surpriza : sâmbătă 26.10. aducem publicului giurgiuvean, în special tinerilor, un spectacol care să nu aibă nevoie să spargă bariera limbii şi care să îi intereseze în cel mai mare grad, în care să se recunoască : « Fonk Legacy ».
O istorie dansată de un duo francez de profesionişti ai dansului urban, MOURAD EL MRINI şi NICOLAS BEAUNAY şi care urmărește geneza mișcării Funk și evidențiază cultura muzicală și dansul afro-american. Unul din ei, Mourad el Mnri a fost elevul lui Shabba Doo şi al lui Poppin Taco, la rîndul lor legende vii şi coregrafi ai lui Michael Jackson, Madona. De la trupa de jazz din Harlem din anii 30 la concertul lui Rufus Thomas din 1964, duo-ul de dansatori readuce la viață creaţia marilor artişti ai dansului de stradă care au contribuit la succesul acestui trend muzical; un curent care până acum evoca melancolie și suferința din trecut a dat un spectacol cu multă culoare sonoră şi cu ritmuri frenetice. Cum am dat de ei? Am cunoscut în România, demult, pe Pascal Larue, un talentat regizor şi director de teatru francez cu un nume simpatic: "Theatre de l’Enfumerai" care ne-a propus acum un an o istorie generală a dansului pe care o pusese în scenă cu 20 de dansatori ruşi din Siberia! Cum nimeni nu a putut să plătească artiştilor avionul Siberia-România şi cum între timp teatrul lor şi-a schimbat şi directorul şi numele în "Théâtre de Chaoué", am intrat în legătură cu noul management şi iată-ne pe ultima sută de metri, aştetându-i să vină.
FOTO: Teatrul Tudor Vianu GIURGIU
