Auziţi tema muzicală din (filmul) "Marea evadare" şi zumzăitul surescitaţilor? Acesta este fondul sonor care îi înconjoară pe mulţi susţinători ai Brexitului care par să fi uitat relativ recentul conflict pe tema Irlandei de Nord. Semnele de întrebare mai plutesc încă în privinţa modului prin care vom ajunge la alegeri generale, dar unele aspecte ale unei apropiate campanii par sigure, scrie Guardian, citat de Rador.
Dacă, în vreun fel sau altul, Boris Johnson ajunge la un acord cu UE şi reuşeşte să îl şi treacă prin parlament, probabil că el va continua să vorbească despre o ţară al cărei destin este să rămână separată de Europa şi va da lumii un exemplu de îndrăzneală, îl va pomeni în continuare pe Winston Churchill şi va apela la multe metafore sforăitoare.
Dacă totul se năruie şi el va trebui să ceară blestemata amânare, acest lucru va fi urmat fără îndoială de o retorică legată de parlamentarii susţinători ai rămânerii şi de judecători, de francezii şi germanii încăpăţânaţi şi pe care nu te poţi baza şi de imaginea Irlandei ca ţară ale cărei idei îi depăşesc posibilităţile.
Cu acord sau fără, e de aşteptat ca toate aceste lucruri să fie susţinute de Nigel Farage şi de partidul Brexit, care, la fel ca şi "colegii" lor pro-Brexit din cadrul Partidului Conservator, promovează viziunea unei Mari Britanii libere, care se întoarce la vremurile imperiului, precum şi obsesia despre rolul Marii Britanii în cel de-Al Doilea Război Mondial sau versiunea lor imaginară în această privinţă./.../
Şi totuşi, vechile iluzii refuză să piară. În mod evident, o bună parte a vinei pentru tot acest amestec de orgoliu, nostalgie şi eurofobie poate fi atribuită tabloidelor. Ele sunt cele care consideră că totul - de la meciurile de fotbal dintre Germania şi Anglia până la opoziţia lui Jacques Chirac faţă de războiul din Irak, văzută drept o socoteală neîncheiată din anii 1939-45, şi la ideea că multe ţări europene trebuie să ne arate o recunoştinţă niciodată exprimată.
Dar mai sunt şi alte influenţe în cauză, mai insidioase. Când oameni ca Farage vorbesc despre război, nu aud ecoul autentic al luptelor şi victoriilor din perioada 1939-45, ci văd benzile desenate idioate şi de succes pe care obişnuiam să le cumpăr în copilărie, prin anii '70.
Pentru orice om sub 40 de ani, cu siguranţă că asemenea lucruri par mai mult decât ciudate, ceea ce ar trebui să ne ofere o speranţă.
La fel ar putea sta situaţia şi în cazul Brexitului: comica fantasmagorie a unui Regat Unit belicos care îşi croieşte propriul drum e deja testată de realitate. Rezultatul alegerilor - sau, poate, un al doilea referendum - ne va putea oferi tot felul de răspunsuri: e unul dintre motivele pentru care următoarele câteva luni vor hotărî nu doar cine se află la putere, ci şi cum va arăta locul pe care această ţară contradictorie şi irascibilă îl va ocupa.
0
0
