Cosmin Dragomir, jurnalist si editor gastronomie: Eu mi-aș dori să scriu o carte despre mămăligă. Pentru că suntem văzuți ca mămăligari." / Interviul "cuprinde" rețeta de sarmale cu ghimbir, de pe vremea lui Brâncoveanu - Hotnews Mobile
1 € 4,7305 1 USD 4,2656miercuri 21 aug 2019

Cosmin Dragomir, jurnalist si editor gastronomie: Eu mi-aș dori să scriu o carte despre mămăligă. Pentru că suntem văzuți ca mămăligari." / Interviul "cuprinde" rețeta de sarmale cu ghimbir, de pe vremea lui Brâncoveanu

de Monica Stoica Joi, 27 iunie 2019, 8:47
- a A+
Imagine
Cosmin Dragomir a trecut prin tranșeele jurnalismului și s-a spetit până când s-a inventat freelancing-ul. Așa că Dragomir a trecut la ce-i plăcea cu adevărat. Haleala. De-ale gurii. Pentru gourmeți, pentru gurmanzi. Dar nu oricum. Și-a făcut revista online de gastronomie gastroart.ro, a buchisit tomuri de istoria ospitalității. Se ocupă de bucate, de istoria mentalităților culinare, resuscitată de cercetători. Acum editează cărți despre ce-avem de pus pe masă noi, românii, din cele mai vechi timpuri până azi. De pildă: “Cărticica meserie de bucătar. Cartea de bucate tipărită la Cluj în 1695". Sigla editurii lui e Gânditorul de la Hamangia care-așteaptă lângă un ceaun. O prejudecată tipică pe care n-o înghite Dragomir? “Românii n-au istorie gastonomică". Zice: “Avem, fraților, e-ntinsă pe sute de ani! Nu fiți idioți!"



Reporter: Cum ți-a venit ideea? Bucătăreală din cărți. De nivel academic.
Cosmin Dragomir: A fost dragostea față de gastronomie, Jamie Oliver, Gordon Ramsay, Sanda Marin, coroborată cu povestea mea cu jurnalismul, am văzut un trend, la televizor erau patru bucătari, cei trei de la MasterChef care sunt la “Chefi la cuțite" și Horia Vârlan. Pe Tănase, primul bucătar care apăruse la televizor, la ProTV, îl uitase deja lumea. Mi-am dat seama că sunt mii de bucătari în țară. Bucătari “trainuiți" în afară, majoritatea pe vasele de croazieră. M-am împrietenit cu ei, am făcut interviuri. Aveau o doză de frustrare, pentru că nu-i băga nimeni în seamă. Am început să mâncăm împreună, să bem, să ne facem revelioanele împreună. Pe urmă a fost site-ul Urbology.ro. Am scris despre gastronomie. De la un pasaj la altul, de la o carte la alta, am început să caut povești despre istoria ospitalității. Totul a început cu istoria Bucureștilor. Un exemplu: în cel de-al doilea hotel apărut în București, primul de pe Calea Victoriei, Hôtel Hugues, aflu că în 1840 se introduc trufele. Pentru mine trufele erau o chestie descoperită recent. Culmea, cresc multe în România, exportăm o groază de trufe, totuși, noi mâncăm trufe de 200 de ani. Până acum cinci ani nu existau nici în vocabularul meu, trebuia să caut în dexonline. Avem o istorie gastronomică solidă, consistența ei nu se duce în zona de dacopatie, nu am inventat lucruri în laboratoarele din Bucegi. Dar avem o istorie veche, întinsă pe niște sute de ani. (CLICK dovada)

Rep.: Cam de când începe?
C.D.: Cea mai veche carte de bucate de pe actualul teritoriu românesc, în manuscris, este datată 1550 – 1600, “Cartea de bucate a bucătarului șef al principelui Transilvaniei", pe care, dacă strâng banii o s-o și traduc pentru prima dată în limba română. Sunt 800 de rețete. Vorbim de scheme pentru torturi supraetajate, de finețuri, de gourmet, e o bucătărie princiară.

Rep.: Dacă o luăm în spate, în istorie, pentru că ai zis de manuscrisul de la 1550. Ai publicat “Cărticica meseriei de bucătar de la 1695", ce mâncau oamenii ăia? Ce mâncau dimineața, la prânz și seara?
C.D.: Nu mâncau de trei ori pe zi. În sine, o carte de bucate de la 1700 nu-ți va da trei mese pe zi. Îți va da hint-uri și rețete pentru o masă principală. Tocmai de asta ai nevoie de o rețetă, ca să ieși din apucăturile cotidiene, din automatisme. Există în această carte o rețetă de miel cu tarhon. Suntem în Ardeal, tarhonul e la putere, care spune “dacă nu-ți permiți, poți folosi și altă carne". E o carte atipică pentru anii 1700. Adresabilitatea era foarte mică, pentru oamenii care știau să citească, care-și permiteau să cumpere. Sunt câțiva, posibil chiar mai mulți cititor de cărți de bucate decât în 2019, doar o statistică la nivel de populație. Statistic, cred că citeau mai mulți atunci. Dar asta e, avansăm în negativ. Această carte conține mâncăruri comune, nu sunt de la curțile regale. Primele patru părți sunt scrise de Sofia Tofeus, următoarele sunt adăugate la ediții ulterioare. În capitolul “Bucate ca la curte" se vede clar un standard ridicat. E aproape pentru toți, pentru țăranul înstărit, nu cel sărac, care trăiește, subzistă, nici monarhul sau boierul care își permite să radă nucșoară sau trufe, el își permite, e cu fală. Nu există timpi sau temperaturi de gătire, dar să nu mi se reproșeze. Așa se gătea acum 300 de ani. Nu exista inducție. Zice: “pui făină cât cuprinde". (CLICK carte)

Rep.: Nu există reguli. Dar îți dă ghes să bagi în tine. Cu ștaif. Uite, rețetă veche de 300 de ani. În carte sunt cele mai vechi rețete de sarmale, de varză a la Cluj, de pâine.
C.D.: Cea mai veche rețetă de sarmale din România conține ghimbir. E o mirodenie exotică. Prin folosirea abundentă li se conferea oamenilor statutul social. Arătau că au bani să bage în mâncare chestii scumpe. Putem să o facem și acum, reformulăm autenticul. Putem să facem mâncare cu Iphone-ul lângă. Cartea începe cu această rețetă. E ușor de neînțeles. E o carte pentru clasa de mijloc. Culmea e că ghimbirul abundă în mâncăruri și sosuri. Și scorțișoara și nucșoara. Se întâmplă și la București, la curtea lui Brâncoveanu. E apanajul bucătăriei medievale, dar și antice, nu doar de la noi. Am prin odată, la un eveniment, sarmale în foi de viță, dar înăuntru era tartar de vită cu ghimbir. Uite, au plecat de la rețeta veche, dar le-au transpus într-o chestie nouă, aveau un story. Aveau vită, slănină de porc, doar pentru grăsime, nu era amestec de vită cu porc, l-au învelit în foaie de viță.


Rep.: Sarmale avem de la 1695. Ce altceva mai mâncau?
C.D.: Există patru categorii de mâncaruri. Mâncarea voievodală-domnească, cu fală, cu bucătar, cât mai inedit, diferit. Sub ea, bucătăria boierească, care încearcă s-o imite, preia trend-uri de sus, le scoate din palat și le duce în “pălățel". Apoi bucătăria de subzistență, a săracului lipit pământului, care n-are de niciunele. Și între ele, e bucătăria în al cărui mojar se definește bucătăria autentic românească. Bucătăria țăranului înstărit. El își permite să taie o găină și o oaie. Să nu vândă toate ouăle și laptele la târg. Le consumă. are acces, din când în când, la influențele din afară, dar care, după ce le-a încercat - vorbim de acum 200 de ani - pune și porc în sarmale. Modelează influențe din străinătate pe gustul lui. E țăranul înstărit, dar trendy. Așa au apărut sarmalele cu porc. Veneau dintr-o zonă în care nu aveau porc, dar el a vrut și porc. Acolo se naște bucătăria noastră. În cuhnia țăranului. Era tradițional și conservator, dar accepta inovația. Apare specificul local, regional, național. “Sunt bune sarmalele astea, dar pune și leuștean". Uite, leușteanul e un indicator al specificului românesc. A avut o aria de răspândire mare în Evul Mediu și s-a retrâns aici, în zona noastră. E un marker identitar.

Rep.: Gusturile țăranului înstărit?
C.D.: Zămurile. Sarmalele sunt o mâncare festivă, ritualică, ceremonială, de Paști, de Crăciun, la nuntă, la botez, la înmormântări, sau când ai un musafir, când îți vin copiii acasă. Nu faci sarmale pe 2 martie, la prânz, pentru că ți-e poftă de sarmale. Ciorba, în schimb, e mâncarea identitară a poporului român. Pe care noi o ignorăm. Spun o anecdotă. Un scriitor din Teleorman povestea că a citit prima dată Marin Preda când era adolescent și nu i s-a părut mare lucru. “Păi ce, e ca la mine, ce-mi povestești, ce era la mine-n curte?" Pe urmă, a recitit “Cel mai iubit dintre pământeni" la 40 de ani și a zis din nou. “Băi, e ca la mine, aia e frate, e adevăr!" Așa și cu ciorba. O bagatelizăm. Am vorbit cu un ghid în turism care duce români în afară. A trebuit să-și schimbe rutele. Au poposit la restaurantele cu specific românesc din Berlin, Madrid, Roma, pentru că turistul român, când coboară din autocar, întreabă inevitabil, unde mâncăm o ciorbă? Trebuie să subliniem, cuvântul ciorbă e turcesc, dar nu ne-au învățat turcii să fierbem, nu ne-au învățat slavii să acrim, dacă ne gândim că turcii fierbeau și slavii acreau, iar noi eram în zona-tampon, cine pe cine a învățat să facă ciorbă? Nu se poate ca unii pe alții să se fi învățat peste noi. Nu ne-ar fi putut ocoli, zicând: “pe ăștia nu-i învățăm să facă ciorbă". Eu am cules 400 de rețete de ciorbă cu vreo 1000 de variațiuni. De la ciorba de mațe de miel până la celebra – deși nu e destul de celebră – ciorbă cu salată, omletă și afumătură. Ciorbă cu franjuri de ou? Oul în ciorbă e versatil. Avem de la ouă fierte, poșate, până la oul zdrențe, gălbenușul pe care-l frecăm cu smântână ca să-l dregem, până la omletă. În orice formă, oul are loc în ciorbă. Să vorbim de ciorba de fasole cu afumătură. Uite un exemplu. În sud și în Moldova se face cu cimbru. În Ardeal se drege cu smântână și se pune tarhon. Omule, nu este aceeași ciorbă! Țin la particularitățile regionale. Mor când văd că oriunde m-aș duce, că sunt în Arad sau la Sfântu Gheorghe, că sunt la Voroneț sau în Alba Iulia, majoritatea covârșitoare a restaurantelor găsesc aceleași șase nenorocite de ciorbe. Hăi să ieșim din rețetarul acela din 1964, ciorbă de văcuță, ciorbă de burtă, ciorbă de fasole cu afumătură, à la grec, perișoare. Hai că în Banat mai găsim gulaș.

Rep.: Comunismul, cum a schimbat gastronomia?
C.D.: La 1600, adică pe vremea lui Mihai Viteazu – și repet, nu sunt dacopat – marea bucătărie franțuzească nu exista, era sub influență italienească. Avem și noi istorie. Comunismul ne-a șters-o. Ba mai mult, a reușit să ne implementeze faptul că nu avem. Existau Sanda Marin și Silvia Jurcovan. Se vindeau pe vremea comunismului. Prima ediție din Sanda Marin a apărut în 1935. Dacă comparăm cărțile Sandei Marin o să observăm exact cum a evoluat comunismul. În ediția princeps, la o rețetă, spune “iei o găină grasă și-o fierbi". Încep să apară celelalte ediții, Sanda Marin a avut enorm de multe ediții, comunismul între timp își face simțită prezența, așa că găina grasă devine un pui, “iei un pui și-l fierbi". Apoi ajungem la “iei o jumătate de pui și-l fierbi’. Totul culminează cu ediția din 1982. “Iei o pungă de tacâmuri și-o fierbi". Este aceeași rețetă. Este evoluția comunismului. În sine, în afară de cenzură și de adaptarea la ceea ce se comunica, era aceeași reteță. Dar comunismul, cu istoria lui sumbră, a adus și niște legume pe masă.

Rep.: Ce-a adus bun comunismul în gastronomie?
C.D.: Roșiile. Pătlăgelele roșii, tomatele, nu erau în obiceiurile noastre de consum. Existau, se cultivau, dar nu atât de intensiv și sub nicio formă să ajungem în povestea asta, “roșii cu brânză, mâncarea românului". Roșiile au intrat în cultura intensivă abia în 1947, pe o directivă de partid, “băi cultivăm roșii, din grădina proprie până la C.A.P.-uri". Rep.: Și de-ale gurii dispărute odată cu comunismul?
C.D.: Au dispărut plante cărora în momentul de față le spun pe cale de reapariție. Erau cultivate, dar existau și în flora spontană la noi de foarte mult timp. Există un manuscris, publicat în 1996, “O lume într-o carte de bucate", manuscris din epoca brâncovenească. Foloseau sparanghelul. Se mânca de 300 de ani. Eu sunt focșănean. În 2002 am ajuns în Germania și am dat de sparanaghel, dar nu auzisem în viața mea de sparanghel. În Timișoara, de pildă, șvabii cultivau sparanghel. Dar în Moldova nu a ajuns. Putea să fie orice sparanghelul, o conspirație a lui Soros. Nu știam ce e, nu știam cum arată. În Banat s-au mai păstrat rețete. În Almanahul literar-artistic din 1982 există între aceleași coperte, până la urmă, o supă cremă de sparanghel, dai apoi câteva pagini în spate sau în față și găsești ochiuri în parizer. Încap între aceleași coperte. Eu am acasă din 1943 suplimentul agricol al ziarului Universul, Ghid de cultivare a sparanghelului. Are o singură mențiune pe copertă. Ediția a treia. Înseamnă că oamenii cultivau, mâncau. După 1947, sparanghelul, anghinarea, bobul au fost considerate legume burgheze.

Rep.: Acum mai știm ce înseamnă să halești românește?
C.D.: E povestea aia. Am un prieten la Brașov. Îmi zice hai să mâncăm la un italienesc bun. Îi zic că nu vreau. Sunt atâtea restaurante italienești bune și la București. Ca riveran, da. Ai atâtea variante să mănânci italienesc, vietnamez, chinezesc, sushi, scandinav. Stau în Brașov și vreau să mănânc sushi. Dar cum te adresezi turiștilor, dacă le oferi burgeri și pizza, nu merge. Am avut anul ăsta o poveste cu "Sibiu – regiune gastronomică europeană" și, iarăși, statul a dovedit că este cel mai mare complice al mediocrității. Ceea ce se întâmplă este un exemplu de: “așa nu!" Fac sushi cu slană! Cât de apetisant sună să mănânci orez cu slănină? Suntem bolnavi la cap? Salam la frapieră, între sticle de vin și beri locale. Tot "Sibiu – regiune gastronomică" a comis-o la Târgul gastronomic de la Berlin. Cu asta ne promovăm?

Rep.: Suferim că n-avem bucătărie românească.
C.D.: Noi suferim foarte mult pe faza aia. Suntem periferia Europei. Excepționalismul negativ românesc. Bă, nimic nu-i al nostru. Uite, perioadele de foamete sunt un prilej de redescoperire a unor lucruri. Din flora spontană. Amicul Vlad Macri, care are o carte la Humanitas, "Stufat ori Estouffade sau Există gastronomie românească?" scrie un articol în Dilema veche despre frunzele de la o legătură de ridichi. Se duce la piață să cumpere o legătură de ridichi și vânzătoarea le rupe. El o oprește. "Păi da le dau la pui". "Doamnă, eu le mănânc". Doamna s-a uitat la el cu un gest. "Săracule!" Sunt ușor picante, ușor piperate, mâncați-le, puneți-le-n salată, nu vă sfiiți, aveam o groază de frunze pe care nu le folosiți! Cultivăm busuioc de sute de ani și-l dăm la preoți. Îl punem în ianuarie sub pernă să ne visăm ursitul. Eu vreau să mi-l pun sub mozzarella și să visez caprese. Busuiocul sub pernă e ca Zâna Măseluță, nu mai bine îl mâncăm? Măcrișul, iarași. A fost folosit extrem de mult în bucătăria românească, apoi a dispărut. Acum nu are parte de infuzia de trending pe care o are leurda. E pe super val. Toată lumea vrea leurdă. #hipsteri.

Rep.: Alte ierburi?
C.D.: Mai e ștevia. Se face ciorbă. Se face mâncare cu ștevie și carne. Se face pilaf cu ștevie. La Toflea, în Galați, în comunitatea de rromi se deshidratează ștevia, e împletită sub formă de cârnați, mai mulți și-o pun la poartă, pentru că de la depărtare par cârnați, e bunăstare. Dar ștevia e emblematică pentru bucătăria rromilor. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie s-o mâncăm. Vă rog eu nu fiți idioți! O rehidratează vara.

Rep.: Ce garnituri ar trebui să redescoperim? Știm una și bună. Cartoful. Nu mai avem imaginație?
C.D.: În afară de garnitură, ar trebui să adăugăm cărnii și un sos. Am avut tradiția asta a sosului. Dar nu poți să-i ceri țăranului să pună sos pe carne. Ia fleica, o mănâncă. E o diferență între mâncarea funcțională și mâncarea de fast. Una e să mănânci, alta să stai la masă. Prilej de hrănire și de socializare. Sos de orice. Din uleiul, untul în care ai făcut carnea. Simplu. Îl reduci, îi mai adaugi un pic de vin și-l pui. Chiar bere. Ți-ajută îngurgitarea. Alunecă. Face carnea molatecă. Nu trebuie să renunțăm la cartof. Dar nu toate garniturile să fie din cartofi. Prăjiți. Piure. La cuptor. Faceți niște fasole verde! E demențială! Eu nu am mâncat urzici până la 30 de ani. Sau să luăm fâșii de păstârnac. Le prăjim în uleiul în care am prăjit cartofii. Cu un praf de curry. Faceți chips-uri din legume! O zonă confortabilă ca gust și relaxare. Este extrem de simplu să gătim broccoli. Și eu ziceam că n-au gust. Aveam senzația că mănânc muci. Acela nu este broccoli. Trebuie fierte un minut și-un pic, le scoateți în apă cu gheață. Sau dacă nu aveți gheață, luați o pungă cu apă și băgați-o cu 30 de minute înainte de a găti broccoli la congelator. Apoi băgați cuțitul în pungă, puneți într-un castron. Scoateți broccoli cu o spumieră. Îl aruncați în castronul cu gheață. Va opri procesarea termică și va păstra și intensifica culoarea. Apoi 30 de secunde, un pic de unt, sare și piper, perpeliți în tigaie. Nu înghițiți în sec. Să învățăm să mâncăm al dente, altfel legumele pierd tot, vitamine, minerale. E exact ca povestea cu fresh-ul. Are vitamine, rămân acolo. Dar orice fruct are fructoză. E procesată de ficat în prezența fibrelor. Facem fresh și îi dăm organismului zahăr fără fibre. Când spunem că portocala e sănătoasă și trebuie s-o mâncăm, nu mai e niciun dar, nu mai e nicio indicație de dat. Exact ca la etichete. Cumpărați lucruri a căror etichetă știți s-o citiți. Când citiți ceva greu de silabisit nu cumpărați. Nu toate E-urile sunt rele. Aurul comestibil este un E. Nu e rău. E ca aghiasma. Nu schimbă cu nimic, nu face nici bine, nici rău. Sunt și E-uri bune. Aprobate de tot felul de instituții. Exact ca mutația genetică. Noi avem și aici o problemă. Una e să creezi o sămânță de grâu care rezistă doar dacă ai și pesticidele necesare. Alta este altoiul. E și el o mutație genetică. Morcovul nu a fost niciodată în mediul lui natural portocaliu. Este o mutație genetică. A fost alb, galben și violet. Are un surplus de caroten care e bun. Banana care ajunge la noi e tot mutată genetică. Sunt, așadar, bune și rele. Să diferențiem un pic mai aplicat.

Rep.: Cum e cu mămăliga, tot așa, mâncare românească, dar de săraci?
C.D.: Eu mi-aș dori să scriu o carte despre mămăligă. Și pentru disfemismul ăsta care ne caracterizează de “mămăligari ai Europei". Mămăliga care-a explodat în ‘89. Chiar dacă nu e atât de veche ca pâinea. Atenție, că mămăliga nu înseamnă doar porumb. E un produs antic, e un terci de spărtură de cereale. Mămăligă de mei. Se făcea înainte. Povestea că “polenta" e mai șmecheră e o prostie. Și noi și romanii făceam mămăligă din mei. Ulterior, pentru că porumbul era mai gustos, am înlocuit. Mămăliga se mânca cu ceapă și cu usturoi. Un pic de “prăjitură", adică prăjeală, un pic de slană, ceva grăsime să-i dai organismului. Există la Radu Anton Roman ode aduse mămăligii, mămăligi în șapte straturi, n-ai cum să îmbuci așa ceva. Poți să mănânci, dar nimeni nu poate zilnic. Radu Anton Roman a căutat rețete autentice, dar care nu au și nici nu trebuie să aibă un corespondent în prezent, pentru că la ora cinci dimineață mâncai acea “odă adusă grăsimii", beai și două-trei țoiuri de țuică sau pălincă, mai mergeai 500 de metri cu coasa-n spate, te uitai în zare, până unde arunca zmeul buzduganul, ziceai altuia “băi vezi dealul ăla, îl cosim pe tot". Acum te sui într-un Uber, urci cinci etaje cu liftul și mai cobori o dată la prânz. Nu putem compara.

Rep.: Nicio masă fără pâine. Ce-i cu pâinea asta? De unde atâta pâine?
C.D.: Există un debate mișto la nivel mondial acum. Dacă noi ca specie ne-am statornicit, dacă noi am devenit agricultori și-am domesticit grâul a.k.a cerealele pentru bere sau pentru pâine. Dar în sine, oricare ar fi fost prima, cealaltă urma. Despre asta vorbim când vorbim despre pâine. Eram o specie de culegători. Ne-am apucat de agricultură ca să facem pâine ori bere. E povestea pâinii. E în ADN-ul nostru de homo sapiens sapiens. Nu al nostru ca nație. Dacă înțelegem pâinea ne înțelegem pe noi ca specie. Uite, creștinismul ajunge în Europa de Sud, în bazinul mediteraneean, unde exista o trinitate culinară: pâinea dospită, vinul care înseamnă fermentație și uleiul de măsline. Creștinismul propovăduia o pâine nedospită, ierburi amare, iarăși vinul nefermentat, deși transformarea apei în vin la Nunta din Cana Galileei e prima minune a lui Iisus. Se adaptează, vorbesc pre limba celor care trebuiau convertiți. Pâinea nedospită devine pâine dospită, trupul lui Iisus, vinul fermentat, interzis la ebraici, devine sângele, iar uleiul de măsline devine mirul. Trinitatea eucharistiei. Dacă mergem mai sus, la sfântul Columbanus, care-i scoțian, care propovăduiește creștinismul în Nord, nu avea nevoie să “cloneze" minunea lui Iisus și să prefacă apa în vin în Nord, o preface în bere. E o formă de adaptare. Nu poți să-l convertești dacă nu vorbești pre limba lui.

Rep.: Mai e și bârfa în fața mâncării. La masă se bârfește, se socializează. La nuntă, de pildă.
C.D.: Aici aș aminti “platouașul". Nu este o mâncare românească. Este un concept românesc. Devenit platou pentru că #bârfă. Provine din tradiția bârfei. La nuntă, inviți rudele, pui platoul, care să abunde de mâncare, pentru că altfel ruda va spune, “bă, ce sărăcie, n-au avut trandafiraș din roșii". Se întâmplă și azi. Mirii zic că ar vrea mai minimalist, dar “dacă mă bârfește?"

Rep.: Nimeni nu mai poate sarmaua. Deci să fim mai minimaliști la nuntă. Cât poate omul să ducă?
C.D.: La nuntă este conceptul de “fine dining". Noi, românii, spunem că nu ne permitem. Dar noi avem o problemă cu “fine dining-ul". Spunem: “păi da mă, îmi aduce ăla trei bucățele minuscule". Stai puțin, băiatul ăla nu-ți aduce trei chestii mici. Îți aduce pe un “tasting menu" șapte farfurii a câte trei chestii mici și, în total, tu, pe alea șapte farfurii, care, într-adevăr, costă, vei avea carbohidrați, proteine, dar trebuie să le ai pe toate. Și se poate pe banii invitaților, că oricum dau dar. Nu le mai dai un kil de roșii umplute cu vinete, salam în formă de trandafir, doboșul ăla din șuncă de praga cu brânză topită. Nunta e un exemplu perfect de educație. Ar trebui să te doară-n cot ce spune mătușa de-a doua de la țară, care pleacă sătulă, doar că n-a avut morman în față, n-a aruncat mult. Le poți aduce cinci feluri de mâncare minimaliste, să radă tot, pe toate farfuriile. Ai toate caloriile, plus minus. Dacă-mi aduci atâta haleu în față, nici să dansez nu pot. Oamenii dansează și bagă horele alea doar cu gândul că trebuie să dea jos ce-au mâncat. Poa să-ți aducă la final nu șase sarmale, ci o sarma.


Rep. : Avem mania decorației? Să decorăm salata de boeuf?
C.D.: Proastă. Nu-i bună. Bine, decorația, ornamentarea vine din Antichitate și din Evul Mediu. Dar atunci se întâmplau lucruri mult mai hidoase. O jumătate de găină continuată cu o jumătate de porcușor de lapte, cusute.

Rep.: E mai bine la înmormântare?
C.D.: Eu nu cred în povestea aia cu “nu te pune cu un popor al cărui desert preferat e servit la înmormântări". Pentru că uită-te la noi, suntem la fel de pasivi. Mâncăm colivă la înmormântări, dar nu suntem ofensivi. Am luat patru fumigene-n bot de la jandarmi și asta a fost revolta. Nu pare că am fi ahtiați după colivă. Niște prieteni fac înghețată din colivă, așa da.
Rep.: Sigla de la editura ta, Gastroart, e foarte mișto.
C.D.: Da, e Gânditorul de la Hamangia care stă și-așteaptă pansiv lângă un ceaun.

CINE ESTE COSMIN DRAGOMIR

Cosmin Dragomir este jurnalist culinar, inițiatorul gastroart.ro – prima revistă online dedicată cercetării istoriei gastronomiei și a ospitalității românești. Este unul dintre coorganizatorii Congresului Național de Gastronomie și Vin și coinițiatorii legii – Ziua Națională a Gastronomiei și Vinului. A publicat sute de articole, interviuri, anchete de profil. În mai 2018 a lansat editura GastroArt specializată în gastronomie. În calitate de editor a publicat trei cărți: “Cărticica meseriei de bucătar – cartea de bucate de la Cluj tipărită în 1695", o traducere în premieră din maghiara medievală realizată de istoricul clujean József Lukács, cel care semnează și notele explicative și studiul introductiv; "Bucătăria română. Carte coprinzătoare de mai multe rețete de bucate și buffet 1865", Christ Ionnin, ediție adnotată și îngrijită de Simona Lazăr; “Pâinea, aliment și simbol. Experiența sacrului", a cercetătoarei Varvara Buzilă este primul volum din colecția dedicată studiilor de specialitate despre gastronomie. Scrie săptămânal pe mai multe site-uri cu profil gastronomic și umoristic. Bea mai mult decât mănâncă, dar asta îl ajută să filosofeze.


6103 afisari


mi-a placut :))
stupidu [utilizator], Joi, 27 iunie 2019, 10:05
+5/7
avem o istorie gastronomica romaneasca solida, ce se intinde pe sute de ani. cea mai veche carte de bucate e din 1550, oh, wait... trebuie tradusa ca e in maghiara :)) pai boss, daca e in maghiara... tine de istoria lor gastronomica, nu??
Din nefericire
Observatory [utilizator], Vineri, 28 iunie 2019, 1:45
+2/4
....am mâncat timp de 35 de ani , cea ce mânca romanul de rând :
Mămăliga cu B cu L , sarmale și froturw de porc cu cartofi prăjiți .....
Nu mi amintesc ca un restaurant mediu din București sa fi întins clientului un meniu !
Comandau cam atât : friptura de porc cu cartofi prăjiți și
Mititei !
Atât !
Asta pana când cel mai inteligent și iubit a realizat ca romanul mănâncă prea bine și a rămas doar castraveții in oțet de vânzare !
Ei, mâncam Dacia 1100 și 1300!!!
Din întâmplare am graduat la o Institut Gastronomic și ochii s-au deschis miraculos la adevarata fata a gastronomiei și stilului de gătit.....

Comunismul ma învățat sa apreciez mâncarea adevărata , prin suferința

Multumesc !
inca 7 comentarii comenteaza
Cookie Settings