Unul dintre principalele obiective ale OUG 19, care modifică celebra OUG 114, este de a impulsiona intermedierea financiară, așa cum precizează nota de fundamentare: “prin creșterea creditării companiilor nefinanciare de către sectorul bancar, de scădere a costului creditării populației și de încurajare a economisirii prin acordarea de dobânzi mai atractive”. Este firesc un astfel de deziderat al oricărui guvern având în vedere că, pe de o parte, după cum arată și literatura de specialitate, cel puțin până la un anumit nivel, intermedierea financiară poate determina creșterea economică, iar pe de alta nivelul intermedierii financiare din România este cel mai redus din UE (Mugur Isărescu, „Creşterea sectorului bancar – între dorinţă şi realitatea din business”).
Motivele care au condus de-a lungul timpului la această situație sunt complexe, însă recent o serie factori care afectează negativ acest proces au fost generați de reglementări legislative. Astfel, paradoxal, deși OUG 114, precum și alte acte normative au scopul declarat de a încuraja economisirea și creditarea, în practică, efectele sunt diferite sau chiar contrare, atâta timp cât majorează costul riscului care, bineînțeles, se translatează în costul creditului, suportat de debitor. Cel puțin trei categorii de prevederi de dată recentă, pe care le vom prezenta în continuare, nu sunt de natură să susțină dezvoltarea intermedierii financiare, nefiind nici aliniate tendințelor europene în domeniul legislației aplicabile sectorului financiar-bancar.
Taxa bancară din OUG 114
Ordonanța 114 a introdus o nouă taxă datorată de instituțiile de credit de 0,4%, respectiv 0,2% în funcție de cota de piață, aplicată la cuantumul activelor financiare (cu câteva excepții). În prezent, în Uniunea Europeană mai există doar două state care aplică taxa pe activele financiare ale băncilor – Ungaria (0,15% – 0,2% pe an) și Polonia (0,036% pe lună). Franța, după multiple încercări de ajustare a acestei taxe, a decis că impactul în economie este pronunțat negativ și a decis să o abroge.
Nealinierea legislației fiscale cu noile standarde contabile
Instituțiile de credit aplică standardul IFRS 9, începând din 2018. Exclusiv în baza acestui standard, băncile calculează provizioanele aferente creditelor acordate. Astfel, băncile nu mai înregistrează provizioane calculate conform reglementărilor prudențiale BNR. Totuși, alinierea legislației fiscale se lasă așteptată. Există divergențe de opinie cu privire la măsura în care legislația actuală este explicită în ceea ce privește deductibilitatea provizioanelor calculate în conformitate cu alte standarde decât reglementările prudențiale BNR.
Impozitarea cesiunilor de creanțe
Și în această zona România este în contra tendinței europene. Instituțiile de credit datorează impozit asupra a 70% din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanțelor înstrăinate, pentru creanțele scoase din gestiune în conturi extra bilanțiere sau provizionate integral sau parțial. În anumite situații, respectiv al creditelor neperformante scoase din bilanț, pentru care nu mai există șanse de recuperare, costurile fiscale depășesc sumele pe care băncile le pot încasa de la cumpărători. Astfel, din perspectivă fiscală, România a pus o barieră legislativă în derularea tranzacțiilor cu credite neperformante. La finalul anului fiscal 2018, constatăm că aceste prevederi au blocat piața secundară de credite neperformante.
Având în vedere impactul acestor reglementări, ar fi de așteptat ca legiuitorii să ia în calcul ajustarea acestora pentru a atinge scopul declarat de dezvoltare a intermedierii financiare în România.
Un articol semnat de Daniel Grigore, Manager Deloitte România
