"M-am simțit vinovat că vorbeam despre sărăcie în tot felul de conferințe d-astea circ în fața la mari „scule” din Comisia Europeană și așa mai departe și mi s-a părut că sunt o fraudă. Și am zis O.K., cumva trebuie să încerc să și fac ceva. Bine, nu sunt foarte cinstit cu mine cu chestia asta, prin ’90 începusem să merg la orfelinate, am chinuit-o pe mama să mergem prin orfelinate și să ajutăm. Dar, în general, era vinovăția că eu am avut norocul să mă ajute o grămadă de lume, că am mai mulți bani decât cheltuiesc, de asta am făcut-o." Ce face în Ferentari Valeriu Nicolae eroul părții a doua a interviului LOVE STORY EDUCATION? Dă zile de la el pentru copiii din Ferentari. Le arată ce alternative au în viață. Joacă fotbal cu ei ca să înțeleagă ei mai bine. Uite le arată IT ca să se bucure de lumea în care trăiesc. Îi duce la doctori, de-i nevoie. Lucruri de astea omenești. El este în fapt un om și cum se întâmplă cu astfel de oameni a ajuns "Ursul brun", erou de poveste. Cum nu știi cum se fac oamenii urși? Respinși mereu și mereu și reușind doar înfruntând greutățile? Ia vezi VIDEOinterviul de astăzi. Nu uita: citește și partea întâi a VIDEOinterviului cu Valeriu Nicolae.
Reporter: În lumea asta, ce înseamnă autoritatea? Cum funcționează ea? Atât timp cât nu există minimă etică, nișa de care vorbim e psihopată?
Valeriu Nicolae: La mine, funcționează. Am o mulțime de lume din ghetou care mă respectă fără să fi făcut nimic desoebit. Dar fiind acolo pentru atât de mult timp, automat ce spun eu e de ascultat. La copii, nu mi se întâmplă niciodată să am probleme, deci dacă am spus ceva, așa se întâmplă, dar mi se întâmplă, chiar dacă din ce în ce mai rar, cu părinții. Dar sunt de 10-11 ani acolo, deci e ceva timp. În primii 3-4 ani, nu mă asculta nimeni.
Reporter: Deci e de durată.
Valeriu Nicolae: Da, trebuie să investim timp și să facem lucrurile un pic mai deștept. Școlile noastre sunt undeva în anii ’70. Ar trebui să le aducem la vremea noastră. Copiii nu mai funcționează la fel, iar „curricula” și profesorii trebuie să le predea copiilor cum am fost noi. Nu sunt deloc adaptați la faptul că puștii ăștia sunt conectați tot timpul, că poți să verifici orice, că sunt mult mai interesați de o grămadă de alte lucruri care se întâmplă online și pentru ei e absolut irelevant să știe anul în care a murit Burebista, să rețină anul bătăliei de la Posada. Dacă vrei să le creezi memorie, întreabă-i de fotbal. Și o să știe orice. Eu am făcut exerciții de memorie cu puștii cu care lucrez eu și știu multe date din istorie așa, imaginându-și totul ca un joc de fotbal; ’86 e mereu ușor că a câștigat Steaua Cupa Campionilor, 9 e Suárez, 7 e Ronaldo și așa mai departe.
Le stimulezi emoția și încerci să pui stegulețe pe interesul copilului, altfel nu poate să funcționeze.
Trebuie să înțelegi ce îi stimulează pe copii. Dacă nu înțelegem ce îi stimulează pe copii, șansele să îi facem să învețe ceva sunt foarte reduse. Sau îi facem pe o parte dintre ei să învețe absolut mecanic lucruri pe care o să le uite imediat.
Reporter: Ce îi motivează pe copii?
Valeriu Nicolae: O grămadă de lucruri. Am povestea asta cu Găbițu. Toată lumea mi-a zis că nu am cum să lucrez cu Găbițu. Găbițu era un puști, în familia lui sunt foarte mulți, erau 11 în apartament la momentul ăla, evident atenția lui era foarte limitată, uita foarte repede orice, era foarte agresiv și acum în vară m-am dus cu un voluntar în ghetou. Acolo se întâmplă o grămadă de lucruri: sunt drogați în sevraj, unul țipă, într-o parte e scandal, muzică foarte tare, trece un șobolan pe lângă tine.
Găbițu stătea pe scara blocului și își citea cartea. Iar asta mi s-a părut senzațional. Gabi citește foarte bine și e pasionat de citit.
Și nu e singurul, sunt mulți copii care au pasiunea de a citi. Dar, până să găsești cartea potrivită, să îi stârnești apetitul, durează foarte mult. A trebuit să mă gândesc: bun, ce îi place lui Găbițu cel mai tare? Și lui plăcea cel mai tare să facă feste. Și atunci am luat „Jurnalul unui puști”. Și am citit cu el. Nu i-a plăcut deloc la început, că erau cuvinte pe care nu le înțelegea. Atunci, a trebuit să mă duc mai în spate și am început cu cărți mai simple. Apoi, am revenit la „Jurnalul unui puști” și până la urmă am ajuns la „Harry Potter”. Ideea e să nu renunți. Eu cred că fiecare copil are un potențial foarte bun și atât timp cât nu renunți să încerci e bine. Iar salturile calitative sunt ciudate. Vezi un copil cu care nu se întâmplă nimic pentru un an și jumătate și brusc devine alt copil.
Reporter: Și vorbim în cazul lui Găbițu de un obiect din afara universului său, de o carte. Dar cum le spui unora la început care nu depind de o carte? Spuneai mai devreme că văd evidențele, dar nu văd în perspectivă. Iată, aici e o carte, deja vezi în perspectivă – „mă văd citind”, poate să spună Găbițu, dar ce faci cu ceilalți? Cei care poate nu se văd citind sau se văd citind, dar poate nu au obiectul ăsta. Să nu fie „pești” sau prostituate, cum le vorbești fără să introduci obiectul acesta?
Valeriu Nicolae: Am început cu fotbalul, chestii foarte practice. I-am încălțat și le-am dat șorturi de fotbal, apoi am început să joc fotbal cu ei. Respectul a venit când și-au dat seama că chiar joc bine fotbal. Apoi, am început să aduc fotbaliști celebri în ghetou. I-am adus pe Belodedici, pe Prodan. Copiii mei au jucat chiar cu generația de aur. Pentru ei, era o chestie foarte clară: dacă nu stai la școală, nu te mai primesc la fotbal, iar acum, de câțiva ani, au văzut că s-au întâmplat lucruri foarte bune cu puștii care mi-au trecut prin mână și e mult mai ușor, nu mai trebuie să lămuresc pe nimeni că ceea ce fac e bine intenționat și că funcționează și așa mai departe. Au deja referințe, puști care sunt acum mari.
Reporter: Ai creat modele.
Valeriu Nicolae: Cam așa.
Reporter: Și nu fug către bani mai mulți?
Valeriu Nicolae: Deocamdată nu, deocamdată e bine. Cred că odată ce câștigi un minimum de disciplină, înveți să nu cauți întotdeauna recompense imediate. Știi că trebuie să aștepți un pic, că trebuie să investești efort, apoi recompensa o să fie acolo. Căutarea recompensei imediate nu e cel mai bun tip de educație. Așa cum se întâmplă în ghetou. Toată lumea visează că dă lovitura. Cumva se întâmplă ceva, au prins-o și gata, nu mai trebuie să facă nimic toată viața.
Reporter: Totuși, singurul lucru de care depind e corpul lor. Tu, ca părinte, deci foarte aproape, în intimitatea celuilalt, fără nicio graniță aparentă: tu l-ai născut, tu l-ai crescut, l-ai șters la fund, și totuși să ai atâtea bariere? Să apară atâtea bariere de-a lungul timpului între tine și copilul tău. Cum apar aceste bariere?
Valeriu Nicolae: Treaba asta ține de o tradiție tâmpită. Dacă părinții tăi nu au discutat cu tine, părinții părinților nu au discutat și așa mai departe, începi să crezi că asta e tradiția.
Reporter: Tradiția e inerție, nu?
Valeriu Nicolae: Da, e o lene intelectuală cumplită. Deci, tu ai mulți copii care fac copii. Atunci, e foarte greu să vrei de la copil să aibă acest tip de disciplină mentală, să poată să înțeleagă un proces destul de complex. Să spunem așa: eu am 28 de ani și fii-mea are 13. Eu nu sunt deloc matur la 28 de ani, habar n-am pe ce lume trăiesc, oricum. Cum pot eu să îi explic fiicei mele ce ar trebui să facă și așa mai departe? Sunt mulți părinți care nu funcționează deloc ca părinți în zonele de ghetou. Mai degrabă, bunicii funcționează ca părinți. În locurile foarte sărace, tu nu mai ai acel tip de familie funcțională, familiile sunt profund disfuncționale. Gândește-te cât de mulți copii rămân cu bunicii pentru că părinții se duc la muncă în străinătate. E total ilogic. Deci, tu crezi că îi faci mai bine copilului tău părăsindu-l și trimițându-i bomboane din Spania? Iar statul reacționează aberant.
Reporter: Să înțeleg că relația rămâne la acest nivel al sălbăticiei. Faci un copil și îl abandonezi, „mai bine nu știu de el.”
Valeriu Nicolae: Da, doar că nu este un abandon explicit, ci implicit. E ce s-a întâmplat cu Rebecca.
Acum, că suntem mai mulți voluntari, facem controale medicale foarte bune copiilor. Controale pe care altfel ei nu și le-ar permite niciodată. Și am observat că una dintre puștoaice are o gaură în inimă. Și, cu mult ajutor de la o mulțime de lume, am reușit să o operăm la cea mai bună echipă din Italia. I-au scos inima, i-au pus una artificială, apoi i-au pus inima la loc și au restartat-o. Apoi, a fost o doamnă tot așa, specială, care ne-a lăsat să facem recuperare la cel mai bun centru din București. Ei bine, maică-sa nu putea nici să o ducă la clinică pentru că nu știa să folosească mijloacele de transport în comun. Se văita toată ziua că e prea departe. Comparația dintre maică-sa și maică-mea nu există. Maică-mea nu cred că și-ar fi putut imagina să mă părăsească într-un loc, bolnav fiind. Cred că ar fi dormit în fața ușii, ar fi făcut orice să stea lângă mine. Asta e, din nou, copii care fac copii. Nu sunt destul de maturi când fac copii și nu se creează relația aia emoțională pe care o creezi ca adult, că ai o responsabilitate.
Reporter: Rămâi la nivelul emoțiilor: ți-e frică, și-atunci vrei să scapi de plod.
Valeriu Nicolae: Exact.
Reporter: Violurile cum se întâmplă acolo?
Valeriu Nicolae: Sunt dese și foarte rar raportate.
Reporter: De ce?
Valeriu Nicolae: Pentru că e foarte complicat. În general, dacă raportezi un viol, intră în pușcărie cineva și plătește familia ta foarte dur. Fetele se văd deja victime. Noi nu protejăm deloc bine adolescentele. Eu cred că încă avem foarte multe lucruri de făcut pe partea asta. În zonele foarte sărace, există foarte multe violențe care nu intră deloc pe radarul nostru. Femeile din ghetou sunt bătute în fiecare zi. Și bătute țeapăn. Chestia asta cu „bă, lasă că e bine că te bate, că înseamnă că te iubește” e foarte răspândită. Tu nu ai ce să faci. Ești în ghetou, ești bătută, dacă suni la poliție, vine poliția, descoperă că stai ilegal, îți trage ditamai amenda, nu poate să îl bage pe ăla în pușcărie, ăla te bate și te pune pe tine să plătești amenda, adică e fie alcoolic, fie dependent de droguri. Ți-o iei din toate părțile. Deci ești bătută, vei fi bătută și după aceea și ai și o amendă. N-ai unde să pleci, n-ai cum să scapi. Că oricum tu stai ilegal acolo. Sunt multe capcane de felul ăsta. De exemplu, foarte puțini oameni înțelegeau de ce mamele nu vor să își trimită copiii la școală. Nu e că nu vor, dar e un risc: dacă îți trimiți copiii la școală cu păduchi, trimit ăștia protecția copilului peste tine și descoperă că stai în condiții insalubre, după aceea îți iau copiii și îi duc la Cireșari, unde se zice în ghetou că 80% dintre copii sunt violați. Deci, ca femeie în ghetou e oribil.
Reporter: Și ieșirea din ghetou e imposibilă.
Valeriu Nicolae: Pentru mare parte dintre ei, este imposibilă. Pentru copiii care trec de școală, dacă trec de clasa a VIII-a, e foarte posibilă. Și ăsta e scopul meu, să îi ajut să treacă de clasa a VIII-a.
Reporter: Ce te face să faci lucrurile astea?
Valeriu Nicolae: M-am simțit vinovat. M-am simțit vinovat că vorbeam despre sărăcie în tot felul de conferințe d-astea circ în fața la mari „scule” din Comisia Europeană și așa mai departe și mi s-a părut că sunt o fraudă. Și am zis O.K., cumva trebuie să încerc să și fac ceva. Bine, nu sunt foarte cinstit cu mine cu chestia asta, prin ’90 începusem să merg la orfelinate, am chinuit-o pe mama să mergem prin orfelinate și să ajutăm. Dar, în general, era vinovăția că eu am avut norocul să mă ajute o grămadă de lume, că am mai mulți bani decât cheltuiesc, de asta am făcut-o.
Reporter: Minoritățile sexuale cum sunt văzute? Există oare?
Valeriu Nicolae: Să fii și în ghetou, să fii și minoritate sexuală, nu se poate mai rău. Eu știu doi dintre copiii cu care am lucrat care sunt gay, da sunt disperați să ascundă lucrul ăsta, nu cred că ar recunoaște vreodată asta.
Reporter: Îți mărturisesc? Au curajul?
Valeriu Nicolae: Nu. Și pentru ei e foarte dificil.
Reporter: Povestea ursului brun cum sună?
Valeriu Nicolae: Asta e de la mama. Ursul brun trebuia să reușească în lumea urșilor albi. La început, a tot fost refuzat, îl tot trimiteau la plimbare și, până la urmă, s-a chinuit îndeajuns de mult și a primit respectul urșilor albi. Dar mama și cânta chestia asta, iar mama habar n-are să cânte, era super haioasă.
Citește interviurile campaniei PERSPEKTIVA: Love Story Education
Valeriu Nicolae - Toleranță zero la mâncat rahat
Petronela Rotar Cotoban - Românii sunt analfabeți. Funcțional și sexual
Petronela Rotar Cotoban - Despre viol. Victime și vinovați
Andrei Crăciun - Gașca agresivă și crudă mi-a făcut educația sexuală
Andrei Crăciun: Suntem un stat primitiv. Ipocrizia-lege
Andrei Oișteanu: Românii între vaginofobie și ginofobie
Andrei Oișteanu Epoca hippie, sexualitate - riscurile meseriei
Ana Barton și vremea inițierilor
Ana Barton și necesitatea educației de viață privată
fondator al Policy Center for Roma and Minorities
fost Secretar de Stat Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice
fost Consilier de Stat – incluziune socială și drepturile omului Cancelaria Prim-Ministrului
fost Membru al Boardului de Trustees al Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului ONU
fost Director regional pentru advocacy World Vision International 2000- 2002
Team leader IBM Canada 1994-2008
General Manager Helin’s Trading 2001
Inginer Microsoft Sisteme și software Microsoft Centrul de certificare Microsoft, Victoria, Canada
A scris / scrie aici:
Editorial săptămânal în Dilema Veche Articole publicate în Internazionale, Eurozine, European Voice Excluded youth - report on the situation of youth in the most marginalised communities in Europe, (2014), UN OHCHR We are the Roma (2013), Seagull Books, Chicago (disponibil pe on Amazon.com) Lobbying European and other Human Rights Institutions (2009), NSF Monitoring the Action Plan for Roma and Sinti, Report for the OSCE/ODIHR (2006) National Reports for the European Network against Racism (2005, 2006,2007, 2008, 2009, 2010)
