Taxarea internațională și, mai ales, europeană din ultimii ani gravitează în jurul conceptelor de transparență, raportare și schimb de informații, indiferent dacă vorbim despre planul OCDE împotriva erodării bazei de impunere și transferului profiturilor (cunoscut prin acronimul englezesc BEPS) sau de o serie de directive europene, unele inițiate pe baza acestui plan. Parte dintre reglementări a început să aibă efecte, dar un vârf al volumului de raportare și al intensificării schimburilor între autoritățile fiscale va fi atins în următorii doi ani când vor ajunge la "maturitate" cele existente și vor avea implicații în practică și cele aflate încă în stadiul de proiect.
Volumul de informații pe care îl vor strânge de autoritățile fiscale de la companii, de la intermediari și posibil de la "whistleblowers", așa cum voi arăta în continuare, va fi impresionant. În ce măsură datele colectate vor pune mai multă lumină asupra afacerilor sau în ce măsură aceste reglementări doar vor crește povara administrativă și costurile implicite pentru companii, vom vedea în anii următori. Cert este că primii care vor resimți presiunea mare atât a numărului, cât și complexității obligațiilor de raportare vor fi contribuabilii de bună credință.
Mă voi opri asupra a două inițiative recente, așa cum menționam. Prima este directiva 2018/882 privind intermediarii (consultanți, contabili, avocați etc) care aduce noi reguli de raportare către autoritățile fiscale a modalităților de planificare fiscală transfrontaliere potențial agresive. Chiar dacă România are termen de preluare a acestei directive până la 31 decembrie 2019, raportările au devenit deja obligatorii la nivel european pentru tranzacțiile realizate după 25 iunie 2018, care se vor raporta efectiv din iulie 2020.
Obligațiile de raportare apar fie la intermediar, fie la contribuabil în cazurile în care intermediarul are dreptul la protecția confidențialității în temeiul secretului profesional sau în cazul în care nu este implicat. Modalitatea de implementare a secretului profesional, precum și a sancțiunilor sunt lăsate la latitudinea statelor membre.
Totuși, ce tranzacții trebuie raportate? Generic este vorba despre o serie de indicii (markeri) enumerate de directive pentru tranzacțiile care ar avea ca scop diminuarea bazei de impozitare prin transferuri ale veniturilor către alte jurisdicţii, unde impozitul este mai mic sau zero. Nu orice aranjament raportat reprezintă evaziune fiscală, astfel că directiva își propune ca raportarea să descurajeze în primul rând tentativele de a diminua impozitele datorate. Lista indiciilor este foarte largă și ar putea genera numeroase obligații de raportare.
După iulie 2020, autoritățile fiscale din statele membre vor face trimestrial schimb de informații pe baza raportărilor. De altfel, pe baza aceleași directive, statele membre realizează deja schimbul automat de informații privind conturile financiare deținute de nerezidenți, soluțiile fiscale individuale anticipate cu aplicare transfrontalieră și cerințele de raportare pentru fiecare țară în parte pentru grupurile de companii cu cifră de afaceri de peste 750 milioane euro.
A doua inițiativă, aflată în stadiul de proiect, vizează protecția persoanelor care raportează încălcări ale legislației Uniunii ("whistleblowing"). Scopul este să consolideze protecția avertizorilor de integritate, în special în domeniul impozitării care, acum, este fragmentată, doar 10 state membre UE dispunând de norme cuprinzătoare privind denunțarea informațiilor. Directiva trebuie, însă, să găsească un echilibru între protejarea interesului public și cel al companiilor.
În orice caz, toate aceste reglementări și inițiative merg în direcția unei consolidări a sprijinului politic la nivelul UE și al statelor membre pentru a promova o mai mare transparență fiscală și, în concluzie, companiile trebuie să acorde o tot mai mare atenție bunelor practici și raportărilor pentru a se conforma cerințelor.
Un articol semnat de Alin Chitu, Director Deloitte România
