Cristian Țopescu era comentator sportiv. Avea un dar rar: vocea. Da, vocea lui te ungea pe suflet. De ce era nevoie de așa ceva? Pentru că era comunism și urât în viața noastră. Pentru că sportul românesc a fost plin de înfrângeri.
Sincer, pe vremea comunismului am fost mai mult puști. Dar la TV mă uitam. Pentru că de acolo venea vocea lui Țopescu. În afară de "Gala desenelor animate" și muzica de la Teleenciclopedia, eu nu țin minte de la Tv altceva decât vocea lui Țopescu.
Și vocea lui mi-a dat mereu sentimentul victoriei. Era de zeccccce! A fost rar cu adevărat Victorie. Cu Nadia, vă amintiți:
Țopescu ne făcea să trăim victoria, chiar când era adâncă înfrângere. Aflam după o zi-două că, de fapt, România din nou pierduse. Vocea lui Țopescu era o mare vrăjeală.
Cum vrăjea? Tonalitatea de mângâiere pe creștet. Era paternă, era încurajatoare. Era înfrângere acolo pe teren, dar știa să ne spună cuvinte care îmbunau lucrurile.
Era și mai mult: Țopescu nu-și dădea drumul la gură fără el, nu bălmăjea. Vorbea direct, plin de informație. Și era comunism, fără internet. Era comunism, cu cenzură.
Țopescu s-a dus. În mintea mea vocea lui rămâne. Ia spune-mi, tu, o poți uita?
1
23
