Iar il chestionam pe antropologul Vintila Mihailescu in privinta omului si a banului. Vei vedea, cata imaginatie iti trebuia sa crezi ca o bucata de metal sau de hartie te face bogat. De aici incepe ne-intelegerea. De la “cine stabileste ca-i destul cat ai” la “Nimic nu este suficient. Cu cât mai mult, cu atât mai bine.”. Case, pamanturi, aur, haine, masini. In societatile traditionale, verdictul era dat de Gura satului. Astazi, aceasta cursa n-are judecatori. Interviul cu Vintila Mihailescu face parte din seria de dezbateri, marca Perspektiva. Totul incepe cu simpla intrebare: cat de educati financiar suntem noi, romanii?
Trebuie să ai multă imaginație pentru a-ți închipui că o bucată de metal, de lemn sau de hârtie, valoareaza o casă, o mașină
Reporter: Am privit omul. Am văzut clasificări ale antropologiei: hrană crudă-gătită, așezare bipedă-lărgire a orizontului-cogniția, limba-limbajul, Celălalt si frica. Banii unde-i așezăm la capătul acestor clasificări?
Vintilă Mihăilescu: Unul dintre elementele sau, mai bine zis, particularitățile elementare ale omului în mulțimea de specii, este imaginația. Este singurul animal care poate să-și imagineze, care produce ficțiuni. Omul are abilitatea de a-și imagina ceea ce nu vede. Începând cu moartea. E important: niciun animal nu se gândește ce-o să facă el când o să moară, dacă urmașii lui îl vor deplânge sau nu. Dau acest exemplu pentru că trebuie să ai multă imaginație pentru a-ți închipui că o bucată de metal, de lemn sau de hârtie, o bucată de hârtie, valoarează o casă, o mașină, o pâine. Ele înseamnă ceva. Fără capacitatea de a-ți imagina dincolo de ceea ce vezi, banii n-ar fi putut să existe. Altminteri, banii au apărut târziu, am așteptat mii de ani, zeci de mii de ani.
Doua momente: 1. Darul traditional Kula. 2. Inceputul alienării
Reporter: Se aduce in discutie un moment, care pe mine m-a uimit. Către anii 1500, vremea cuceririlor. Descinderea spaniolilor pe teritoriile mexicane a dus la descoperirea aurului. Mexicanii, aztecii spuneau: “Ce căutați atât după aur, nu se mănâncă, nu se bea, ce sens are?”
Vintila Mihailescu: Aztecii vedeau în metalul acela ceva, americanii - altceva. Își imaginau lucruri diferite. Pe de altă parte, proto-monezi au existat în multe locuri. Ceea ce e mai greu de descifrat pentru mintea noastră actuală este dacă acele obiecte chiar erau un fel de bani sau nu. Am un exemplu mai bun, foarte concret.
În insulele din Oceania, populația uneia dintre insule mergea la populația insulei de alături, ș.a.m.d., ciclul dura 12, 13, 14 ani: se cheamă „kula”. Fiecare dintre populații aducea celeilalte o serie întreagă de cochiliaje, scoici, melci, cu anumite forme, nu orice fel de scoici, dar scoici. E foarte greu de spus dacă scoicile funcționau ca o monedă sau era o anumită formă de a păstra o relație: “Eu vin la tine. Tu vii la mine.” Insulele se cunosc și păstrează un soi de coeziune, de solidaritate socială care este o valoare în sine, căci este o condiție a supraviețuirii tuturor. Din acest punct de vedere, e foarte greu de spus când au apărut - mă refer la secolul exact – banii, ceea ce numim acum bani: în cazul „kula”, cochiliajele erau proto-monezi pe baza cărora se făceau schimburile de mărfuri sau doar amabilități rituale care întrețineau niște relații de schimb în natură?
Moneda s-a desprins din ceva de dinainte, o practică mai laxă, mai puțin precisă, cu valoare între semnificație emoțională, valoare socială și utilitate materială.
Odată cu comerțul și în măsura în care a existat dezvoltarea comerțului, era foarte important pentru negustori, mai ales dacă circulau pe distanțe mari, să aibă un echivalent al banului. Nu în modul în care funcționează băncile, deoarece nu existau niște instituții care să reglementeze circulația valorii, ci niște înțelegeri foarte complicate între mine, care, să zicem, stau la Leipzig, și tine, care stai, nu știu, în Bagdad sau undeva în India. În momentul în care eu vin – sau negustorul, sau corabia mea vine la tine – cu niște marfă, tu treci într-un soi de răboj valoarea în „bani” a ceea ce ai primit și îmi trimiți la rândul tău marfa de care eu am nevoie în cam aceeași valoare.
La un moment dat, facem „regularizarea”. S-au creat, astfel, rețele care trebuiau să ajute schimbul, comerțul.
Schimbul la distanță, căci între vecini schimbul era mai degrabă în natură: eu îți dau un sac de porumb – căci asta am, iar tu ai nevoie – și tu îmi dai o putină de brânză, căci asta produci, iar eu am nevoie. Paritatea porumb-brânză se stabilea la fața locului – pe baza unei practici deja existente, desigur. Moneda este ceva foarte interesant, este un fel de terț care intervine între mine și tine: nu mai e nevoie să stăm față în față, fiecare cu marfa lui, e suficient ca eu să-ți trimit o bucățică de metal cu care tu ești de acord, și gata, tu îmi trimiți brânza de care am nevoie. Și-a băgat dracul coada între noi doi: e începutul alienării... Procur ce vreau și la distanță, pot să vin doar cu niște bucăți de metal în buzunar și tot capăt ceea ce-mi doresc, și pot să căpat oricând îmi doresc
Reporter: La un moment dat, spuneti, banul a devenit ceva bun. Cum ajunge să fie un lucru bun, cum construiește o comunitate o imagine favorabilă unui lucru simbolic, imaginar?
Vintila Mihailescu: În măsura în care o populație sau o parte a ei, sau niște populații, niște oameni cad de acord că acea cochilie, acel bănuț, acea bucată de aur - mai târziu, acea monedă (care-i tot o bucată de metal) - au o anumită valoare de întrebuințare, este echivalentul a, să zicem, trei saci de porumb, atunci toți cad de acord că dacă tu îmi dai acea monedă, băț, cochilie, eu îți dau trei saci de porumb. De ce? Pentru că și reversul e valabil: și tu îmi dai trei saci de porumb dacă eu îți dau acea monedă. Sigur că pot să nu recunosc valoarea monedei tale.
Spun: “Banul tău nu valoarează doi bani”.
S-a întâmplat de foarte multe ori. Dar, la un moment dat, se găseau niște parități. În ultimă instanță, schimbul trecea prin materia a ceea ce era bun de consumat, ceea ce era util cu adevărat. Până să se ajungă la cursul BNR al euro, a trecut ceva vreme. Un soi de „curs” a existat însă întotdeauna. „Pentru trei saci de porumb, câte cochilii, bețe, bucăți de metal vrei? Cam atât”. Moneda devine un lucru bun deoarece facilitează schimbul: pot să-mi procur ce vreau și la distanță, nu doar la târgul duminical sau anual, pot să vin doar cu niște bucăți de metal în buzunar și tot capăt ceea ce-mi doresc, și pot să căpat oricând îmi doresc, nu doar când ai cules tu porumbul... “Eu pot să-ți dau trei saci de porumb”. “Da, dar eu mănânc orez, ce să fac cu ei?” Și invers
Reporter: Simbolic, la fel ar trebui să stea lucrurile și astăzi. Un euro face atâția lei, leul respectiv trebuie să aibă o recunoaștere pe piață. Un alt lucru pe care l-ați pomenit a fost necunoscutul, călătoria negustorului dintr-un loc în altul. Prin bani, valoarea simbolică îmblânzește locul. Îl ai pe străin de partea ta. Întru-un fel, te acreditezi ca străin.
Vintila Mihailescu: Da și nu. Privim lucrurile din perspectiva noastră. Dacă mergi astăzi cu un dolar sau un euro într-un loc, toată lumea, mă rog, 99% dintre cetățeni sigur vor ști ce este sau cât valorează. Mai pe la începuturi, acest fapt nu era valabil peste tot. Raționamentul, gândul era: “Mai bine îmi dai o sticlă de țuică, pentru că știu ce e, știu la ce folosește, tu vii cu niște hârtii, niște chestii ciudate, cu aur chiar, dar eu n-am nevoie. Ce să fac cu aurul?! Pentru mine, e mult mai valoros un păhăruț de țuică decât o piatră care-i galbenă și se cheamă aur.
Ce să fac cu el?!
Dimpotrivă, îmi dai senzația că mă iei de prost. Îmi dai ceva care n-are nicio valoare și vrei de la mine ceva care, pentru mine, are multă valoare. După care-mi explici: habar n-ai tu ce e moneda asta și câtă valoare are. Nu, habar n-am, și nici nu mă interesează. Deci, până să se ajungă la stabilizarea pe suprafețe mai mari, până să se ajungă la satul planetar și piața globală, a trecut multă vreme. De multe ori, neînțelegerile au fost importante. Din două puncte de vedere. Unu: pentru că banul nu avea aceeași valoare / semnificație peste tot, iar atunci nu puteau să se înțeleagă. De pildă, ne întoarcem la exemplul cu porumbul. “Eu pot să-ți dau trei saci de porumb”. “Da, dar eu mănânc orez, ce să fac cu ei?” Și invers. Pe de o parte, până să se uniformizeze, să se omogenizeze această piață, a mai trecut ceva timp. E zicala “banul e ochiul dracului” pentru că e răspândită în folclorul românesc. Dar mai e ceva: “La ce-mi trebuie?”. “Cum la ce-ți trebuie, banii sunt un lucru bun, cu cât ai mai mulți, cu atât mai bine!”. Peste tot în lume, inclusiv la noi, în etica muncii țărănești, există concepția că “mult e prea mult”.
Termenul, cuvântul popular românesc e absolut minunat, din acest punct de vedere: “îndestulare”, care are, în componența sa, cuvântul “destul”.
Orice gospodărie și orice gospodar serios vor să aibă o gospodărie nu bogată, ci îndestulată. Vine imediat întrebarea: unde e destul? Unde spune gura satului. E o negociere, un fel de contract tacit, nu prea puțin, pentru că atunci ești considerat un „neisprăvit”: dacă muncești prea puțin, ești neisprăvit, intri în gura satului și nu e bine. Dacă te dai cocoș, începi să te îmbogățești prea mult, depășești acel nivel de îndestulare, așa că, iarăși, ești eliminat din sat. Nu înseamnă că nu s-au îmbogățit unii, au ieșit din sat, au ajuns mai bogați ș.a.m.d. Dar câtă vreme au funcționat aceste comunități sătești, banul era un lucru bun, sigur că da, dar în niște limite. Am și un exemplu caricatural, extrem, dar foarte real. La Pucheni, vorbeam prin ʼ94 – ʼ95 – ʼ96, nu mai știu când, cu un fost aprozaragiu care, imediat după ’90, fiind el dibaci, a deschis o serie de mici buticuri și a făcut o groază de bani. Pentru standardul lui.
Povestea că a fost o vreme când, la sfârșitul fiecărei luni, ardeau bani în familie ca să nu fie tentați să cheltuiască mai mult decât era nevoie.
Ca metaforă, este exact această poveste cu cutumele satului. Pentru că intri în gura satului. Ai trei vaci, de ce mai vrei încă două? Poți să iei oi, atunci le trimiți la munte, fiecare lucru își are rostul lui. Dar orice depășește această “îndestulare” convenită de comunitate este taxată, prost-văzută.
Banii intra-n casa, in familie, in joc.
Reporter: Omul intra si el in istorie.
Vintila Mihailescu: Nu tu intri în jocurile istoriei, ci istoria intră în socotelile tale! În orice caz, fiecare trebuie să-și facă judecata lui. Rămânând în limbaj economic, e raportul cost-beneficiu. Dar depinde ce înțelegi tu prin beneficiu. Pentru mine, să am beneficiu este să stau liniștit, să n-am prea multe griji, să am ce să mănânc și unde să dorm, atât. Pentru tine, poate să însemne: “Da, dar eu vreau și o mașină. Vreau o casă la munte, vreau să călătoresc, să văd și eu lumea”. Spune ce vrei. Aceste lucruri sunt de neimaginat într-o comunitate țărănească și, fiind de neimaginat, nu sunt nici de dorit. Noi acum admirăm casele țărănești tradiționale: ce estetică, ce puritate! Da, așa este, dar vrei tu să stai acolo, în casa aia minunată, fără apă, cu cinci copii în aceeași cameră, ș.a.m.d.?
Cred că nu, căci ai intrat deja în „jocurile istoriei”, cum spui tu, și ești dispus să plătești costul pentru alt soi de beneficiu.
Nu știu dacă cei care au stat în acele case, într-adevăr superbe, erau mai fericiți sau mai triști decât cei care stau într-un zgârie-nori, la etajul 80, cu tot ce le trebuie. E foarte greu de judecat. Judecata, din punctul meu de vedere e că, evident s-a pierdut ceva și s-a câștigat altceva. Este evident nu atât că s-a stricat această rânduială, ci că ea a fost înlocuită, mai peste tot, cu o alta. La fel se întâmplă și la noi. Dar schimbarea nu se face peste noapte, ci este o tranziție, cum ne place să-i spunem, care poate să dureze chiar secole. Dacă nu pui la răboj, banii n-au cum să funcționeze.
Reporter: Banul, ceea ce numeam o valoare simbolică, iată, a schimbat realități. Bani, confort, zgârie-nori.
Vintila Mihailescu: În momentul în care s-a trecut la această convenție – pentru că este o convenție acceptată de toată lumea, trecută-n scris, și asta e foarte important – , e foarte greu să vorbeșți de bani și de circulația banilor fără un element la care nu ne gândim de obicei: scrisul. Să luăm situația: “Eu ți-am dat 273,2 bănuți acum 12 ani.” Replica: “Poftim, mai ține cineva minte?” Dacă nu pui la răboj, banii n-au cum să funcționeze.
Nimic nu este suficient, de fapt. “Cu cât mai mult, cu atât mai bine.”
Reporter: S-a mai întâmplat ceva. Acest “îndestulător” n-a mai fost de ajuns. Acest lux, mă rog, “îndestulător”, nu ți-a mai fost de ajuns. Cum se întâmplă acest lucru? Există legi, legi morale, din zona creștină, catolică, religioase. Ce anume îl formatează pe individ să se oprească la acest îndestulător și ce-l face să meargă către mai luxos, mai mult?
Vintila Mihailescu: Asta-i toată istoria omenirii. Cam în câte fraze pot s-o rezum? Ceea ce pot să spun, ceea ce este relativ evident și simplu este că această schimbare începe cu și produce, la rândul ei, însăși ideea de dezvoltare. Dezvoltare însemnând un “îndestulător” care este cumulativ, adică nimic nu este suficient, de fapt.
“Cu cât mai mult, cu atât mai bine.”
Aceasta e o etică a muncii, o viziune. De ce muncesc? Ca să am destul sau ca să am mult? Pare simplu, pare un joc de cuvinte. Sunt două lumi diferite. Dacă muncesc și fac tot efortul necesar să am destul, înseamnă că viața mea arată într-un fel, muncesc într-un fel. Dacă îmi doresc, muncesc, fac tot posibilul pentru a avea mult, atunci acest mult poate să fie întotdeauna împins cât mai mult.
Mai e și chestia psihologică elementară: consumul naște noi nevoi.
Spune cuiva acum că se putea vorbi la un telefon normal, apăsai tastele, formai numărul, spuneai alo, Gigel, ce faci, vorbeai o oră, care era problema? Păi mori, omul încearcă un “sentiment de castrare” dacă vrei să-i iei mobilul “smart”, păi nu se poate. Întrebarea, dacă vrei, e antropologică, în sensul de biologic și social. Este necesar mobilul? Evident că nu. Dar poate să mai trăiască cineva fără el? La fel de evident că nu. Ai nevoie de tot spațiul ăsta? Evident că nu. Ai mai sta cu alți șapte oameni în cameră, ca în casele țărănești? Evident că nu. E un soi de autogenerare, așa că atunci când posezi ceva sau ai acces la ceva, devii, într-un fel sau altul, dependent de acel ceva.
Vezi si prima parte a interviului cu profesorul de antropologie Vintila Mihailescu. Prima lectie despre valoarea banului o inveti acasa. Iar principiul antropologului care te tine departe de tentatii este: “Dacă ai, ai, dacă nu, nu ai și cu asta basta”. CLICK aici
Filmare&Montaj: Alexandru Radulescu-Hotnews
1
1
