Destinul. Cinci introduceri. Pentru o mai bună înțelegere a lui 2019 și a anilor ce vin. CRONICA dialogului Vintilă Mihăilescu-Andrei Pleșu din Dilema veche - Hotnews Mobile
1 € 4,7509 1 USD 4,1988duminică 24 mar 2019

Destinul. Cinci introduceri. Pentru o mai bună înțelegere a lui 2019 și a anilor ce vin. CRONICA dialogului Vintilă Mihăilescu-Andrei Pleșu din Dilema veche

de Eugen Istodor Miercuri, 2 ianuarie 2019, 10:01
- a A+
Imagine
Anul trecut a fost o întâmplare ce mi-a rupt sufletul. Vintilă Mihăilescu a pățit-o, s-a-mbolnăvit. Uite-l salvat. Dumnezeu a vrut? Destinul a vrut? Medicina a triumfat? Vintilă s-a luptat? Familia l-a ținut în formă? Toate câte puțin, nu? Toată experiența asta a destinului, nasoală, veninoasă, nelămurită Vintilă Mihăilescu a povestit-o într-un dialog cu Andrei Pleșu în săptămânalul “Dilema veche". Infinitul are un semn, Diavolul are 666, eu zic că de acum și Destinul are un număr 773 / 13-19 decembrie 2018. Când îți e mai rău sau mai bine în 2019 gândește-te la dialogul acesta Mihăilescu-Pleșu și la numărul lui 773/13-19.12.2018.



Antropologul, profesorul Vintilă Mihăilescu s-a întors acasă din spital după înfruntarea cu moartea.

Și a dat semn celor care l-au așteptat înapoi. Semnul, cum altfel, a fost să scrie. Să povestească prin ce-a trecut. Să împărtășească experiența sa în care a fost suspendat între lumi.

Omul și-a găsit rezonerul pe măsură, pe Andrei Pleșu.

Cine te poate înțelege cel mai bine dacă nu cineva cu același univers de întrebări, încercări în minte, trup și suflet. Firește, Vintilă Mihăilescu și-a găsit frate predestinat, în ne-răspunsuri, în Andrei Pleșu:

“Evident, nu avem "concluzii“ definitive. Nu ne trece prin cap că interogativitatea noastră va rezolva problema. Destinul e o configurație antinomică, greu de stăpînit: e, prin definiție, propriu, marcă a fiecărei persoane și totuși de o "autoritate“ transpersonală. E totodată aproape și departe, familiar și străin, evident și misterios, riguros determinant, dar de o ludică imprevizibilitate. Și chiar dacă nu avem instrumentarul necesar ca să înțelegem cum arată "ordinea“ vieții noastre, ce (sau cine?) îi determină parcursul, nu avem decît de cîștigat dacă zăbovim, cu o tenace curiozitate, asupra întrebării. Cît sîntem de "manipulați“, de "înregimentați“ destinal și cît sîntem de liberi? Cît sîntem de "programați“ și cît sîntem de responsabili? N-avem răspunsuri. Dar ne place să stăm de vorbă și, dacă n-aveți nimic împotrivă, să vă includem în căutarea noastră."

CLICK articol Dilema veche

Vintilă Mihăilescu. Ce-a făcut, cu inima cât puricele, singur cu limitele trupului său în fața balamucului? Primul pas a fost să se apere, așa și-a re-găsit umorul:

“Umorul este un mecanism de apărare "matur“, o tehnică fundamental adaptativă, care ne ajută să ne adaptăm la situații tensionate sau stresante. Mai specific, umorul constă în a căuta un aspect ce poate fi considerat amuzant într-un context în care, de fapt, sîntem lipsiți de control – ceea ce nu ne permite să refacem acel control, ci doar să-l putem tolera și depăși." Și iată-l pe Vintilă râzând, dând cu tămâia râsului peste răul care-l înconjura, care-l înfrigura. Băi, c-o moarte suntem toți datori, nu? Dar mintea oricând te salvează, dacă îți e brici: “Aproape inconștient (drăguțul de Freud…), am început să scriu în dreapta și-n stînga și să răspund oricui întreba despre starea mea de sănătate cu tot felul de "mots d’esprit“, de glume și snoave vesele: am semnat ca Dracula sub acoperire, am inventat un mit al sîngelui de fecioare caucaziene (de ce "caucaziene“, habar n-am!) de care numai eu voi avea parte, am comentat în fel și chip faptul că, în primele patru zile de spital, m-am îngrășat patru kile și am dat un anunț de cura de îngrășare a doctorului Vintilă etc. Iar cînd am aflat că leacul miraculos cu care urma să fiu tratat se cheamă DACOGEN, parcă totul era servit: am anunțat că voi fi primul cetățean român cu certificat de ADN dac, că voi înființa Partidul Adevăraților Daci Liberi, am propus în prag de referendum o inginerie genetică pe bază de "dacogen“, care să producă dacul monogen, adică de un singur gen, nu femeie, nu bărbat, ci doar așa, dac, ca să nu ne mai încurcăm cu relațiile astea ba hetero, ba homosexuale; și, bineînțeles, am asigurat pe toată lumea că, dacă nu va merge cu dacogen, se mai poate încerca și cu tracogen."

CLICK articol Dilema veche

Al doilea pas? Dincolo de platoșa râsului, cavalerul care se luptă cu Destinul propriu se întreabă: cine sunt EU?

Uite cum răspunde Vintilă. Uite de ce și-a găsit umorul în situații dificile, uite de ce s-a păstrat mereu în marginile întrebării, în căutarea de răspunsuri:

“N-am vrut niciodată să fiu un "om puternic“, pentru că asta ar fi implicat să fiu și un om "serios“ – nu devii puternic așa, în joacă! Or, pe de o parte, n-aveam nici un chef să semăn cu tatăl meu la acest capitol; pe de altă parte, n-aveam cum să fiu altceva decît marele timid care eram – și știam că sînt; Jiminy nu mi-ar fi permis niciodată o astfel de jalnică eschivă! Reactiv, timid, inconștient, simțul umorului s-a insinuat în viața mea, transfigurînd în timp timiditatea mea socială în modestie existențială, adică, practic, un handicap într-un atu. Nu, chiar nu am vrut vreodată să fiu un om puternic, am vrut să rămîn la locul meu – iar asta nu din frică, pasivitate sau lipsă de voință, ci dintr-o epifanie a umorului: nu există "oameni puternici“! Iar această revelație mi-a permis să am o viață fericită, nu în ciuda faptului că n-am devenit un bărbat puternic, ci tocmai pentru că am rămas un fragil bine temperat și "la locul meu“. Mai mult, tocmai această senină marginalitate mi a permis să mă joc de-a puterea și cu oameni puternici, pentru că, prin această punere la distanță pe care ți-o oferă umorul, totul devenea atît de previzibil…"

Acum să fim serioși, Vintilă nu are Putere? Dar seriile întregi de masteranzi și doctoranzi? Dar cărțile? Vintilă a călăuzit destinul altora. Asta da Putere!

CLICK articol Dilema veche

Antropologia și omul ei Vintilă Mihăilescu se întreabă despre sine și, bineînțeles despre lumea în care-și găsește acest simț al umorului. Iat-o! Lumea noastră care și-a înlocuit Dumnezeii cu Instituții sociale. Instituții care ne alină suferința, singurătatea. E mai bine? Poate fi mai rău?

Spitalul, narcoticele ce sunt altfel dacă nu ajutoarele noastre în a îndura suferința trupului, ehei, uite textul aici:

“Leszek Kolakowski făcea, în 1966, o constatare destul de vizionară pentru vremea aceea: "Dintre calitățile importante ale civilizației noastre, calități care au atras mai puțin atenția, face parte îndepărtarea totală de la credința în valoarea suferinței. Faptul că suferința este o sursă a valorii constituie o convingere prezentă în majoritatea culturilor primare pe care le cunoaștem. (…) Aceeași intuiție transpare în cultura creștină în toate componentele acesteia, care justifică necesitatea practicilor ascetice, precum și întreaga severitate – sau chiar ostilitate – sistematizată în atitudinea omului față de propriul corp. (…) Este adevărat că acest cult al suferinței a fost, de-a lungul veacurilor, un organ folosit la nesfîrșit și fără rușine de guvernanții Bisericii, pentru a justifica nedreptatea și exploatarea, că le-a servit fără de măsură claselor privilegiate, în grija lor de a-și păstra privilegiile. (…) Dar există totuși o diferență între a refuza să accepți cultul masochist al suferinței (…) și să recurgi, de teama obsesivă în fața suferinței, la narcotice, care permit ca realitatea răului să nu ajungă la conștiință ori să-i estompeze prezența printr-o benevolă amețire a sinelui.“ Dincolo de narcoticele propriu-zise, care sînt o evidentă fugă din realitatea imediată, și de anestezicele ce țin de "triumfurile impunătoare ale medicinei asupra bolii și durerii fizice – valori incontestabile, evidente“, Kolakowski înțelege mult mai mult prin "cultura analgezicelor“, care se contura deja la mijlocul secolului trecut. Astfel, "evadarea încărcată de panică din fața suferinței pare mai distructivă în domeniul legăturilor interumane și al vieții psihice decît în sfera afecțiunilor fizice. (…) Fugim din fața anticipării morții, care constituie o sursă a suferinței, dar nu familiarizîndu-ne cu inevitabilitatea ei, ci dînd-o la o parte din cîmpul de observație, eliminînd din viață întrebările supreme, lăsîndu-ne complet în seama proximității vieții. Fugim de dragostea care este izvor de suferință, impunîndu-ne un cinism forțat față de întreaga sferă a sexualității și renunțînd, ca urmare a temerilor, la această bogăție din viața noastră, realizabilă rareori în iubire fără durere. (…) Fugim de singurătate, dar nu pe calea depășirii singurătății printr-un efort de comunicare cu celălalt, care ne-ar îmbogăți pe amîndoi; devenim incapabili de a suporta singurătatea în orice ipostază, purtăm în buzunar aparate de radio cu tranzistori [erau anii ’60!], pentru a nu ne lăsa surprinși, vreun moment măcar, de lipsa de companie: orice pauză în procesul de reciprocă afirmare în conviețuirea cu ceilalți ni se pare amenințătoare.“
Hazul de necaz e în aceeași măsură narcotic și Spital. CLICK articol Dilema veche

Și Andrei Pleșu mereu îi răspunde lui Vintilă Mihăilescu. Înțeleg, omule, înțeleg prin ce ai trecut. Am trecut și eu prin asta. Între viață și moarte. Și necunoscutul și nelămuririle, da, le-am avut și eu. Pentru că și eu am limitele tale. Și eu am simțit limitele tuturor. Și eu mi-am căutat mecanisme de apărare, m-am refugiat în lecturi și am obținut aceleași temeri. Tămăduitor îi răspunde Andrei Pleșu prietenului “la limită" Vintilă Mihăilescu. Poți crede că ți-e scris. Scrie și ai să vezi că nu ți-e scris. Scrie povestea. Și hai să ne oprim împreună la marginile acestei povești. Pare totul setat, pare totul ordonat de dinainte. Nu e. Însăși conspirația e moarte. Hai să fugim de ea. Scrie și vei câștiga. Și scrie nu ca să-ți perpetuezi angoasele, scrie pentru a te vedea mai bine, pentru a te admira de cât de încătușat ești în trup, dar cât de liber ți-e spiritul. Ăsta e sensul cuvintelor lui Andrei Pleșu:

“Destinul e, prin urmare, "literatura“ subiacentă a vieții noastre, "regia“ ei ascunsă. Nu predeterminare, nu teleghidaj orb, nu "conspirație“ dușmănoasă împotriva libertății noastre, ci felul în care sîntem "povestiți“, nu "de o străină gură“, ci, poate, de marele povestitor care a inventat povestea întregii lumi."

CLICK articol Dilema veche

Eh, da, un timp dialogul precum boala sau însănătoșirea ar vrea să împărtășească răspunsuri, confortul unei certitudini, se ajunge la discuția despre complexul marionetei, starea omului care-și caută siguranța și aprinde becul conspirației, dar iată cum Andrei Pleșu scutură din nou tentația aceasta:

Mi-a fost greu să aleg un fragment. CLICK articol Dilema veche

Și cum Vintilă Mihăilescu este în căutare, se aruncă “mănușa" ontalgiei? Când am auzit de ontalgie mi-a venit să mă gâmdesc la dialogul dintre Ghilgamesh și Enkidu din vestita epopee .

Ce-i spune Vintilă Mihăilescu lui Andrei Pleșu? Oricât mă alini în durere, ontalgia tot ne urmărește, cu ea ne naștem, de ea suferim cât e viața. Adică, orice prieten ai avea, oricât ai scrie, nu te iartă ontalgia? Oricine știe că durerea trupului de te lasă, te întrebi ce sens are? Scapi cu trupul o clipă și te ia "durerea de a fi“, este suferința Ființei ca Ființă.

Iarăși mi-a fpst greu să exemplific, fă-ți un bine și dă CLICK articol Dilema veche

Vintilă nu ocolește gândul Morții. De parcă nu vorbește mereu despre ea, mai e nevoie să o și înfrunte în scris. Lumea de dincolo? Cum e? Reprezentările contemporanilor alungă Puergatoriul și Infernul. E doar fun. Vintilă Mihăilescu observă simplu că felul în care ne-am construit noi acel Dincolo de dincolo de moarte e ca un Paradis, e doar Paradis, nici urmă de disconfort:

CLICK articol Dilema veche

CLICK articol Dilema veche

N-ai cum să nu deschizi și o geană spre roboți, pardon, spre lumea noastră de roboței bine înfipți în destinul lor cu mașină, casă, bani, goi pe dinăuntru, insensibili, incapabili să-ți vadă rutina, incapabili de revoltă, umflați în convingeri și prejudecăți, asigurați că sunt așteptați dicolo de moartea lor de Paradis:

“cînd roboții umanoizi vor deveni suficient de inteligenți încît să priceapă istoria Poveștii, dar nu și cu suficient simț al umorului încît să accepte faptul că nu sînt decît a n+1 versiune, cam lipsită de imaginație, a Poveștii, ei bine, în acel moment se vor sinucide în masă!"

CLICK articol Dilema veche

Apogeul întregului dialog este momentul în care Andrei Pleșu și Vintilă Mihăilescu au devenit captivi Poveștii. Da, forma cea mai simplă de a vindeca, de a apăra, de a interpreta. Nici aici însă cei doi nu cred în Conspirație. Cum fac? Se eliberează prin poveste, rămân precum vâslașul Caron în pragul Infernului, își duc la capăt dialogul, misiunea și se întorc. Se întreabă “a fost sau n-a fost"? Orice pas ar face înainte ar deveni vehemenți, ar deveni preaPuternici și preaSerioși (vezi interpretarea lui Kierkegaard din “Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate, din1841, publicată de Humanitas în 2006).

Cercetarea fundamentală a lui Vintilă Mihăilescu este Antropologia. Cinci introduceri, Polirom, 2007). CLICK pentru cart e

De aceea parafrazez titlul și spun că Dilema veche a găzduit dialogul “Destinul. Cinci introduceri" marele nostru joc pe viață și moarte, explicat de Vintilă Mihăilescu și Andrei Pleșu. E serial, e palpitant, e în criză și priză directă, fără anestezie. Este recomandat tuturor care citesc. Are happy-end. Are CINCI trepte de îmblânzire a răului:

ia-ți atitudinea potrivită-întreabă-te cine ești
vezi pe ce lume trăiești- vezi cum arată mentalitățile acestei lumi privind moartea
ferește-te de conspirație - găsește povestea-prietenul care să te aline
nu uita de ontalgie
oprește-te la timp.

Poți?

Uite, citește Epilogul. CLICK articol Dilema veche


Pentru cei care încă se întreabă, e destul, mai jos, de un CLICK:

CINE ESTE VINTILĂ MIHĂILESCU
CINE ESTE ANDREI PLEȘU

DILEMA VECHE
5811 afisari


Niciun comentariu
comenteaza