Pădurea spânzuraților spectacolul de Radu Afrim la Teatrul Național București. Cronica celei mai bune realizări românești în anul ăsta Centenar - Hotnews Mobile
1 € 4,6975 1 USD 4,1192luni 21 ian 2019

Pădurea spânzuraților spectacolul de Radu Afrim la Teatrul Național București. Cronica celei mai bune realizări românești în anul ăsta Centenar

de Monica Stoica Vineri, 21 decembrie 2018, 9:59
- a A+
Imagine
Am mers prin iarnă către Pădurea spânzuraților. În regia lui Afrim. Știam unde merg. Cine n-a citit romanul? Spectacol jucat cu casa închisă. Sold out, la fel ca-ntr-un teatru de război, nu, te simți captiv. Conștiința mea s-a simțit destabilizată. Ce l-a apucat pe regizorul avalanșelor & copiilor din mămăligă să pună-n scenă un roman de Rebreanu? Da, Rebreanu ăla ponosit de manuale școlare. “O comandă de Centenar dată de Caramitru", a spus la o întâlnire cu presa Radu Afrim. Dar Caramitru i-a dat idee bună lui Afrim. Pentru că regizorul știe cum să te facă să gândești. Să imaginezi. Să vezi omul. Aureolat de tristețe, detensionat de umor, înfășat în butaforia poveștilor pe care ți le îngână propriile tale emoții. A văzut un spectacol sobru și tragic. Psihologic. Despre români? Despre dezertori? Despre frica de Dumnezeu? Băi, Afrim te țintuiește-n propria ta minte și rămâi plantat în Pădurea spânzuraților.



Pe scenă, chiar în mijloc, o casă. Un drum de șipci duce către ușa casei. Într-o pădure. Defrișată. Unde de fiecare copac atârnă câini morți. O casă? Nu e o casă. E un club. Pe care Afrim l-a numit The Hanged.

Imagine



Piesa începe cu o secvență din contemporaneitate. Un băiat iese din club și arată unei fantome (sau vocea conștiinței lui Apostol Bologa, interpretată de Marius Manole, o să vedem apoi) niște fotografii. Câinii spânzurați de copaci rulează pe telefonul băiatului și rulează și pe ecranul mare postat pe scenă.

Tânărul se revoltă, dar nu știe cum să facă. Ce să facă, atunci când pădurile sunt tăiate, când animale sunt chinuite, când frâiele istoriei sunt luate de politicieni corupți.

Imagine



De ce zic așa? Pentru că Afrim termină piesa așa cum a început-o, întorcându-se în vremea noastră. Imagini de la revoluția din 1989, cu refugiații de azi, imagini din alte revoluții, proteste, Pieți ale Victoriei. Toate rulează, într-un montaj din ce în ce mai alert, pe ecranul de pe scenă. Și așa se termină povestea lui Apostol Bologa, dezertorul cu conștiința împăcată, după 3 ore și jumătate de spectacol. Nu știi din prima cum se leagă istoria din romanul lui Rebreanu și istoria noastră de azi, 2018.

Ce e barul ăla The Hanged, unde e pe lumea asta? “Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puţin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani şi unde suntem. S-ar putea să fie ambiţios, riscant, kitschos, greşit, dar aş vrea să pun faţă în faţă soldaţii aceia care au luptat pentru ceva atunci, deşi mulţi nu ştiau pentru ce luptă, cu nişte tineri din zilele noastre, cu nişte dialoguri şi întrebări.

Imagine


Ce aţi făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut. Mi se pare că prea vorbim despre istoria noastră recentă ca despre ceva de muzeu.


Eu vreau să scot aceşti sodaţi din muzeu, şi această carte, şi să văd dacă există un dialog între oamenii de azi şi cei care au trăit atunci", susține Afrim. Așa se face că actorii Alexandru Potocean & Marius Manole joacă un personaj dublu.

Imagine


Manole e Conștiința, Potocean e eroul Bologa. Cum adică erou? Cum adică erou al neamului? La început, Bologa crede în război. Soldații lui Afrim, îmbrăcați în albastru bleu-ciel, ca și cum ar fi rupți din cer, fac o coregrafie marțială. Svoboda, dezertorul e spânzurat. Ochii îi sclipesc.

Afrim a păstrat din romanul lui Rebreanu pasajele lirice. Și da, ți se umezesc naibii ochii. Nu din patetism, nu pentru că ești patriot. Ci pentru că în fiecare scenă irizează lașitatea, moartea iminentă, conștiința scindată a unor soldați. Tineri.



Imagine




Foarte tineri. Foarte supuși greșelii. Dar stând aliniați, tăiați de razele reflectoarelor și înfudați de conglomeratul abstract de lichid negru care curge proiectat pe ecran.

Așa-și face Afrim spectacolele. Umane și abstracte – de aia bagă pe ecranul din spatele scenei imagini filmate în timp real, alb-negru, cu o cameră de luat vederi pe care o plimbă Manole, vocea conștiinței lui Bologa. Urmează actrițele. Mama lui Bologa, interpretată de Natalia Călin cu un dozaj perfect, cu un accent ardelenesc desăvârșit, cu inflexiunile inefabile atunci când vorbește despre dragostea ei de fii-su & de Dumnezeu. Ilona, jucată de Raluca Aprodu, sprintenă, vitală, zâmbitoare, îndrăgostită foc de eroul ăsta melancolic, o fată de la țară care nu știe să citească, dar care știe ce e dragostea sinceră, acaparatoare. Marta, în interpretarea Adei Galeș, fosta logodnică a lui Bologa, care-l înșeală cu tot regimentul (și aici e mișto că Afrim îi aliniază pe amanții Martei unul după altul, deși ea îi spune că l-a înșelat doar cu un locotenent maghiar).

Imagine



Dar nici Marta nu poate fi criticată, iarna fusese grea, războiul atroce. Urmează visul, vedenia, muzica eterică, spânzurătoarea, ștreangul care nu există pe scenă. Generalul de război Karg, pe care Istavan Teglas îl joacă cu spatele, cocârjat, învelit într-o haină lungă, ca și cum un general de război nu poate fi decât o masă de carne amorfă, căci așa se vede pe scenă. Urmează apariția luminii. Chipul lui Iisus proiectat pe ecran, chipul care închide ochii, printr-un efect special teatral. Apostol Bologa crede în Dumnezeu.



Imagine


Și aici e riscul. Pentru că Dumnezeu îi dezvăluie adevărul. Și decât să fie repartizat la Curtea Marțială, unde se judeca soarta dezertorilor, decât să-și spânzure românii, compatrioții, lașii ăia iubiți, mai bine să moartă el, cu o hartă în buzunar, încercând să dezerteze. Afrim n-a vrut să pună-n scenă romanul lui Rebreanu, a vrut să ne provoace să ne punem întrebări, totuși l-a pus. Cu smerenie. E mult din Rebreanu în spectacol, chiar dacă fiecare scenă e abstractizată.

S-o supăra Afrim dar chiar i-a ieșit "de Centenar". Care Centenar? De azi, din piețele noastre publice de lângă TNB, unde s-a jucat, de acolo e tot ce vezi pe scenă. O dramă personală. A unui singur om, să-i zicem Apostol, sau a tuturor oamenilor inteligenți.

Imagine


Ce te faci când conștiința ta urlă.

În a doua parte a spectacolului pe scenă tronează niște degete sculptate. Gigantice. Ca și cum toți morții, toți soldații necunoscuți din războaie ar fi prinși în pământul noatru. Pe casa din spațiul teatral, care e ba clubul The Hanged, ba casa copilăriei lui Bologa, ba casa tatălui Illonei, iubita, ba locul unde se poartă discuțiile cu Klapka (jucat superb de Richard Bovnoczki, care-l face plin de îndoailă și nuanțe), acolo, pe casă tronează un cap sculptat.

Imagine


O sculptură, o statuie. Cât toate statuile comandate de edili în anul Centenar, mai abstractă decât toți eroii români. O țeastă gigant. Așa de mare cât istoria noastră.


Distribuție Alexandru Potocean (în rolul lui Apostol Bologa), Marius Manole, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Raluca Aprodu, Istvan Teglas, Vitalie Bichir, Natalia Călin, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, Liviu Popa, Cristian Bota, Alexandru Chindriș, Octavian Voina, Andrei Atabay, Vlad Galer, Flavia Giurgiu, Cosmin Ilie, George Olar, Ciprian Valea, Tiberiu Enache, Silviu Mircescu, Bogdan Iacob, Vlad Ionuț Popescu, şi li se alătură Lenuța Purja, Teodora Purja, două interprete de cântece populare. Coregrafia este semnată de Andrea Gavriliu. Video mapping: Andrei Cozla
Foto: Adi Bulboacă
2399 de afisari


oglinda realitatii
m [anonim], Sâmbătă, 22 decembrie 2018, 9:18
+2/4
Chiar nu v-ati saturat de gargara sforaitoare debitata tot anul trecut, referitoare la centenar? Piesa asta face un lucru unic, ne pune o oglinda in fata si ar trebui sa fi tampit ca sa iti placa ce vezi.
In ceea ce priveste faptul ca nu e digerata de toata lumea, asta e o recomandare, nu un minus, denota faptul ca ai sansa de a experimenta in sfarsit o creatie desteapta, printre noianul de comedioare bulevardiere care au impanzit Bucurestiul.
Am observat si in FNT ca multi spectatori au tendinta de a iesi din sala la piesele lui Afrim, si ma intreb cat de idiot trebuie sa fi ca sa nu sti la ce sa te astepti cand vii la piesele lui care mereu provoaca si te fac sa gandesti (sau asta ar trebui sa fie efectul in cazul unei persoane ce mai are ceva neuroni de rezerva).
Cum va place!
Anghel Teodorescu [anonim], Sâmbătă, 22 decembrie 2018, 11:18
+2/4
E normal sa fie spectatori carora le place sau nu o piesa de teatru, cum sunt unii care se plictisesc si altii nu. Despre piese de teatru cu buget mare s-a mai scris, iar aceasta critica de tip social, cum ca mai bine facem spitale si scoli, decat arta scumpa si catedrale, nu a stat niciodata in picioare. Spectacole monumentale au atras mii de spectatori si au fost remarcate. Totusi, mi-as dori sa vina ziua cand specatorii, mai ales cand scriu comentarii, sa faca dovada ca au minimul de cultura si eruditie necesare pentru a face o apreciere pertineneta, ori dvs, Ana, faceti neneumarate greseli de limba romana... Pentru mine asta inseamna ca nu prea cititi, ca nu aveti minumul respect fata de limba pe care o folositi si atunci ma intreb ce valoare are comentariul dvs. Cu respect pentru ca ati platit totusi un bilet la TNB!
inca 4 comentarii comenteaza