Cândva, pe la jumătatea anilor ᾽60, într-o dimineață tristă de toamnă, am sărit din fugă, pe Magheru, într-un autobuz cu oameni ciorchine pe scară. Un domn tânăr și drăguț, care reușise să pună un picior înăuntru, m-a apucat de braț și m-a ținut așa până la stația următoare. În tot timpul ăsta îmi zâmbea și mă întreba dacă mă țin bine de bară. Emana delicatețe, cumsecădenie, omenie. Nu i-am uitat chipul și nici ușoara legănare a vorbei. Peste câteva săptamâni l-am reîntâlnit în apartamentul lui Noica din Berceni. Îl chema Sorin Vieru, cel care va deveni, în curând, „Sorel”, un diminutiv care avea în el nuanțe de miere. Un frate mai mare, mai bun, mai înțelept decât noi, ceilalți, doi-trei care, peste vreo două decenii, am aflat că ne numeam, luați așa, la pachet, „Școala de la Păltiniș”. A fost nespus de frumos ce am trăit noi, în anii aceia, împreună. În Jurnalul de la Păltiniș există un portret al lui Sorel:
„Sorin Vieru rămâne legat în memoria mea de relaţia pe care am început-o atunci cu Noica şi nu am să simt decât părere de rău că una dintre cele mai rafinate minţi speculative — în discuţiile noastre avea o strălucire care ne punea în umbră pe noi ceilalţi, pe Andrei și pe mine, când, mai târziu, am făcut în trei un seminar cu Meditaţiile metafizice a lui Descartes — ne-a părăsit cu vremea, închizându-se în logică, în care trăieşte de fapt inconfortabil, suferind că nu are mai mult de zece auditori şi încercând uneori evadări disperate în poezie, în eseu sau în câte un dialog din Platon. În persoana lui, Noica s-a izbit mereu de un mare şovăitor, în fond de acel neajuns care bântuie adesea cultura noastră, a celor care refuză „să atace“, lăsând viaţa să vină peste ei şi să-i manevreze după bunul ei plac. Sorin este de fapt un astenic, bântuit de o înzestrare pe care morbida lui neîncredere în sine a boicotat-o, aproape a reprimat-o, făcând astfel totul pentru a se aşeza în tabăra celor care-şi trăiesc înfrângerea într-o manieră fictivă şi proiectivă, înainte de a fi dat vreo bătălie, deci înainte de a fi cunoscut fiorul încleştării cu materia rezistentă a ceva din afara sa. Speriat de tot ceea ce ar trebui să întreprindă, uşor valetudinar şi făcând din propria lui risipire şi inerţie carcasa în care se refugiază pentru a se ascunde şi suferi, a terminat prin a declara că face parte din specia „consumatorilor culturali“, şi nu a „producătorilor“; şi că, mai mult decât scrisul, îl atrage ideea de a acumula pentru propria lui plăcere, că se simte un veşnic student şi că îl bântuie gândul de a-şi relua latina şi de a se apuca să înveţe ebraica.”
La scurtă vreme după apariția Jurnalului, pe 5 decembrie 1983, am primit de la el aceste rânduri:
„Dragul meu Gabriel,
E o zi glorioasă aceasta, în care mă aşez spre a aşterne pe hârtie câteva rânduri pentru tine. Te rog să iei tăcerea mea de până acum drept ceea ce este: nu atitudine, ci lipsă de atitudine, destrămare, nefiinţă…
A-ţi scrie la maşină, ţie, migălitorului de arabescuri cu o pană atât de subţire, este aproape o necuviinţă. Mi-ar plăcea să pot clămpăni inaudibil pe clapele unui word processor, dintre cele care fac furori acum pe piaţa mondială, dar nu am la dispoziţie decât bătrâna mea maşină de scris, aproape tot atât de arhaică ca şi un Ford ’900.
Probabil că vei fi vrând să ştii cum găsesc portretul pe care mi l-ai făcut. Toţi amicii mei, ca şi Anatol, Gina etc., găsesc că sunt bine prins. În ceea ce mă priveşte, mă simt ca o gâză gânditoare prinsă în răşină transparentă şi menită să se conserve astfel, chihlimbarizată, în cea mai flatantă postură cu putinţă. Pesemne că atât va rămâne, după un număr de ani, din prea puţinul ce-am făcut: câteva pagini ale unui prieten, care mă iau ca pretext. E mai mult decât speram; la drept cuvânt, nu credeam că amintirea mea va dăinui în vreun fel. Se pare că măcar în această postură am şanse la mai lungă viaţă. Şi închipuie-ţi că nu-mi displace deloc. Îţi mulţumesc, deci, ţie şi soartei, că lucrurile s-au orânduit, în ce mă priveşte, astfel; sunt privilegiatul unei nedreptăţi pe care mi-o faci şi pe care nu pot să nu ţi-o iert, din motive părtinitor colorate. Cât priveşte mănuşa pe care mi-o arunci, aceea de a dovedi că sunt mai mult decât sunt la ora actuală, aceea de a-ţi da o îndârjit cordială dezminţire, de a veni în întâmpinarea amestecului de aşteptări şi deziluzii cu care mă priveşti: ştiu şi eu? ştiu şi eu? Mă tem că atâta a fost ce a fost; să lăsăm răşina fluidă să se solidifice în transparenţa de chihlimbar a unei image figée…”
Totul, în ființa prietenului meu era blând și catifelat. Până și scrisul lui aducea a mângâiere. În ultimii ani nu l-am mai văzut și rămâne să trag după mine păcatul de a fi tot amânat, până a fost prea târziu, să-i fac o vizită la patul de suferință. Noaptea trecută, după ce am aflat vestea, i-am scris unei prietene că am pierdut, prin plecarea lui, una dintre cele mai luminoase ființe ale tinereții mele. Și mi-a răspuns atât de frumos:
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
