Într-un articol anterior din seria dedicată Regulamentului general privind protecția datelor ("GDPR"), am arătat că libertatea de exprimare, dreptul la informație și dreptul la protecția datelor cu caracter personal sunt drepturi fundamentale, la fel de importante într-o societate democratică. Și din acest motiv, în art. 85 din GDPR s-a stabilit în sarcina statelor membre obligația de a asigura prin intermediul dreptului intern un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal, pe de o parte, și libertatea de exprimare și dreptul la informație, pe de altă parte.
Mai mult decât atât, legiuitorul european a indicat expres statelor membre ce trebuie să facă pentru a asigura echilibrul: pentru prelucrările efectuate în scopuri jurnalistice "statele membre prevăd exonerări sau derogări de la dispozițiile capitolului II (principii), ale capitolului III (drepturile persoanei vizate) ale capitolului IV (operatorul și persoana împuternicită de operator), ale capitolului V (transferul datelor cu caracter personal către țări terțe sau organizații internaționale), ale capitolului VI (autorități de supraveghere independente), ale capitolului VII (cooperare și coerență) și ale capitolului IX (situații specifice de prelucrare a datelor) în cazul în care acestea sunt necesare pentru a asigura un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare și de informare".
Și-a îndeplinit România obligația de a stabili prin dreptul intern derogările necesare pentru asigurarea echilibrului între drepturile fundamentale?
Din punct de vedere formal, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor art. 85 din GDPR, Parlamentul a adoptat Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679. Astfel, prin art. 7 din această lege s-au reglementat așa-zise derogări de la normele prevăzute în capitolele din GDPR enunțate anterior. În realitate, articolul 7 din Legea nr. 190/2018 este criticabil din cel puțin două perspective: pe de o parte, redactarea textului este deficitară, ridicând probleme din punct de vedere al tehnicii legislative; de exemplu, din interpretarea dispozițiilor art. 7 se desprinde ideea că derogările de la regulile cuprinse în GDPR se aplică tale quale atunci când prelucrarea este efectuată în scopuri jurnalistice; or, din punctul nostru de vedere, ținând seama de dispozițiile art. 85 din GDPR, precum și de jurisprudența curților europene, aceste derogări trebuie să se aplice numai atunci când sunt necesare pentru asigurarea echilibrului între drepturile fundamentale; un model de reglementare mult mai clar regăsim în Codul civil, la art. 75, care dispune următoarele: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute de prezenta secțiune (e.g., dreptul la propria imagine, dreptul la demnitate, dreptul la libera exprimare, dreptul la viață privată)".
Pe de altă parte, reglementarea din Legea nr.190/2018 pare că limitează sfera datelor cu caracter personal care pot fi prelucrate în scop jurnalistic numai la cele "care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată".
Au jurnaliștii obligația de a-și dezvălui sursele și de a informa persoanele vizate că datele personale le sunt prelucrate?
Problema protecției surselor jurnalistice a făcut obiectul a numeroase cauze în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ("CEDO" sau "Curtea"). Astfel, de principiu, Curtea a statuat că sursele jurnalistice se bucură de o protecție particulară în temeiul art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"). Într-una dintre cele mai importante hotărâri în materie, Curtea a reținut că protecția surselor jurnalistice este o cerință de bază a libertății presei, căci în lipsa unei asemenea protecții sursele ar fi descurajate să sprijine presa în demersul de informare a publicului. În acest fel, presa nu ar mai putea să-și îndeplinească rolul său esenţial de „câine de pază”, iar capacitatea sa de a furniza informaţii precise şi de încredere s-ar diminua (Goodwin c. Regatului Unit, 27 martie 1996, para. 39).
Însă dreptul jurnaliștilor de a-și proteja sursele nu este unul absolut. În realitate, Curtea verifică o serie de criterii pentru a stabili dacă într-o anumită speță a avut loc o încălcare a drepturilor fundamentale. Un astfel de criteriu este raportul dintre interesul persoanei/entității care solicită dezvăluirea sursei și interesul public privind protecția surselor jurnalistice.
Cât de puternic este interesul public privind protecția surselor jurnalistice?
Opinia noastră este că standardul Curții este unul foarte ridicat. De exemplu, un jurnalist a fost obligat de autoritățile belgiene să divulge sursele pe care le folosise pentru redactarea a două articole având ca subiect traficul de arme; Curtea a considerat că interesul guvernului de a cunoaște identitatea sursei nu era suficient pentru a se impune celui de a menține informația confidențială (Voskuil c. Belgiei, 22 noiembrie 2007). Nici interesul unei companii private de a afla persoanele responsabile pentru dezvăluirea existenței unei oferte de preluare nu justifică impunerea unei obligații în sarcina jurnaliștilor de a-și dezvălui sursele (Financial Times Ltd și c. Regatului Unit, 15 decembrie 2009).
În schimb, Curtea a constatat că este legitimă obligarea unui jurnalist să pună la dispoziția poliției anumite informații despre care acesta luase cunoștință după ce se infiltrase pentru a realiza un documentar într-o grupare care încuraja pedofilia (Nordisk Film & TV A/S c. Danemarcei, 8 decembrie 2005). Numeroase sunt și cauzele în care Curtea a condamnat statele parte la Convenție pentru efectuarea de percheziții la sediile publicațiilor sau la domiciliul jurnaliștilor în scopul descoperirii de informații privitoare la sursele jurnalistice (e.g., Roemen and Schmit c. Luxemburg, 25 februarie 2003, Ernst și alții c. Belgiei, 15 iulie 2003, Tillack c. Belgiei, 27 noiembrie 2007, Nagla c. Letoniei, 16 iulie 2013).
Mai mult decât atât, Curtea a constatat că reprezintă o ingerință în dreptul prevăzut de art.10 din Convenție simpla existență a unui act prin care li se solicită jurnaliștilor să predea materialele care conțin informații pe baza cărora s-ar putea identifica sursele jurnalistice, indiferent dacă documentele au fost predate sau s-a realizat o percheziție (Sanoma Uitgevers B.V. c. Olandei, Marea Cameră, 14 septembrie 2010). De asemenea, Curtea a mai subliniat că protecția surselor este garantată atunci când scopul acestora este de a furniza informații care să fie aduse în atenția publicului; în acest sens, Curtea a considerat că nu a avut loc o încălcare a dreptului la protecția surselor în situația în care autoritățile au realizat o investigație la sediului unei reviste care anunțase public că a primit o scrisoare de la o organizație care revendica o serie de atacuri cu bombă; Curtea a mai constat că investigația fusese efectuată pentru a preveni noi atacuri, fiind necesară într-o societate democratică în scopul prevenirii criminalității (Stichting Ostade Blade c. Olandei, 27 mai 2014).
Așadar, sesizată cu plângeri din partea jurnaliștilor sau a publicațiilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că obligarea acestora să dezvăluie sursele reprezintă o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare. În sistemul Convenției, ingerințele în drepturile fundamentale sunt acceptate numai dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică și să fie proporționale cu scopul urmărit.
Regulamentul privind protecția datelor obligă în vreun fel jurnaliștii să-și dezvăluie sursele?
Credem că o asemenea concluzie nu poate fi primită. Este adevărat că realizarea unei investigații jurnalistice presupune prelucrarea unor date personale, însă tocmai pentru că în cazul presei nu se pot aplica automat anumite dispoziții din GDPR, s-a prevăzut expres obligația statelor de a asigura un echilibru între drepturile fundamentale. În esență, GDPR stabilește regulile generale în materia protecției datelor cu caracter personal, reguli care, pentru anumite motive, suportă excepții și derogări. De asemenea, Regulamentul trebuie să fie aplicat și interpretat în conformitate cu dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Faptul că în temeiul art.14 alin.(2) din GPDR se prevede că, atunci când se prelucrează date personale care nu au fost obținute de la persoana vizată, operatorul are obligația de a informa această persoană vizată cu privire la „sursa din care provin datele cu caracter personal și, dacă este cazul, dacă acestea provin din surse disponibile public” nu se traduce automat într-o obligație a jurnaliștilor de a-și dezvălui sursele. Iar rațiunea și temeiul pentru care acest articol nu se poate aplica mecanic în cazul jurnaliștilor sunt libertatea de exprimare și dreptul la informație, astfel cum acestea sunt garantate de Constituția României, de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de Convenția europeană a drepturilor omului.
Nu în ultimul rând, asigurarea echilibrului între dreptul persoanei la protecția datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare și dreptul la informație capătă valențe multiple în raport de diferitele dispoziții din GDPR. De exemplu, dacă am citi articolul 14 din GDPR în afara tuturor celorlalte reguli aplicabile, am ajunge la concluzia că în cazul în care un jurnalist sau o publicație prelucrează date personale care nu au fost obținute de la persoana vizată, jurnaliștii trebuie să informeze persoana vizată cu privire la: scopurile pentru care datele sunt prelucrate, categoriile de informații deținute, perioada pentru care vor fi stocate și altele asemenea. Cu alte cuvinte, dacă am aplica mecanic Regulamentul privind protecția datelor, jurnaliștii ar trebui ca atunci când obțin date personale despre o anumită persoană, adică orice informație privitoare la persoana respectivă, să notifice persoana vizată. Credem că la această concluzie se poate ajunge numai printr-un raționament juridic superficial, inacceptabil. În fapt, s-ar ajunge la desființarea jurnalismului de investigație.
Presa nu are dreptul de publica orice și oricum
Așa cum am arătat și în articolul anterior, presa nu are dreptul de a publica orice, oricum și oricând. Asigurarea unui echilibru presupune punerea în balanță a interesului titularului dreptului la protecția datelor personale și a interesului presei de a prelucra acestea date, în special prin divulgarea lor prin canelele specifice (ziare, emisiuni televizate, Facebook, Twitter etc.). Prelucrarea unor date personale în scop jurnalistic dă naștere atât unor drepturi, cât și unor obligații în sarcina jurnaliștilor. Datele cu caracter personal care sunt publicate în cadrul unei investigații jurnalistice trebuie să fie exacte, să fie relevante în raport de scopul acelei investigații și limitate la aceea ce este necesar pentru atingerea acelui scop. De asemenea, pentru verificarea asigurării unui echilibru va trebui să se țină seama de toate criteriile care au fost stabilite de CEDO în jurisprudența sa (de exemplu, notorietatea persoanei vizate, conținutul și forma prelucrării, contribuția pe care un articol o aduce la o dezbatere de interes general).
De asemenea, în ceea ce privește sursele, Curtea a stabilit în sarcina jurnaliștilor obligația ca anterior publicării informațiilor respective să depună diligențele necesare pentru a realiza cel puțin o minimă verificare a surselor și a informațiilor care le-au fost puse la dispoziție (McVicar c. Regatului Unit, 7 mai 2002). Curtea a subliniat în dese rânduri că articolul 10 din Convenție apără dreptul ziariștilor de a comunica informații cu privire la probleme de interes public, atât timp cât se exprimă cu bună-credință, în baza unor fapte exacte, cu respectarea eticii profesionale (de exemplu, Fressoz et Roire c. Franței, 21 ianuarie 1999 sau Axel Springer AG c. Germaniei, 2012: "(…) garanția oferită ziariștilor la art. 10, în ceea ce privește rapoartele privind probleme de interes general, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte, și să furnizeze informații 'fiabile și precise', respectând deontologia jurnalistică").
Concluzii
Aspectele prezentate acoperă numai o mică parte din elementele care trebuie analizate atunci când protecția datelor personale și libertatea de exprimare, libertatea presei, dreptul la informație își găsesc aplicarea în aceeași speță. Mai mult decât atât, principiile generale trebuie să fie aplicate unei cauze concrete, astfel că nu de puține ori elemente, care la prima vedere par insignifiante, pot înclina balanța într-un sens sau în altul.
Punerea în aplicare a GDPR a început să producă efecte nedorite și, din nefericire, foarte puțini au fost cei care au încercat să treacă dincolo de o conformare formală și aparentă cu dispozițiile Regulamentului și, astfel, să ajungă la substanța acestor norme. În ceea ce privește echilibrul dintre drepturile fundamentale în discuție, un bun punct de plecare poate fi următorul principiu statuat în jurisprudența CEDO: "Dreptul jurnaliștilor de a-și proteja sursele este parte a libertății de a primi și de a transmite informații și idei fără interferențe din partea autorităților publice, drept protejat de articolul 10 din Convenție și reprezintă una dintre cele mai importante garanții ale acestuia. Acesta (s.n., dreptul la protecția surselor) este piatra de temelie a libertății presei, fără de care sursele ar fi descurajate să ajute presa în demersul de informare a publicului cu privire la aspecte de interes public. (…) Având în vedere importanța protecției surselor jurnalistice pentru libertatea presei într-o societate democratică, o ingerință nu poate fi compatibilă cu articolul 10 al Convenției decât dacă este justificată de o cerință imperativă de interes general" (Sanoma Uitgevers B.V. c Olandei, 14 septembrie 2010, para.50-51).
Un articol semnat de Dragoș Bogdan - Senior Partner, STOICA & Asociații (dbogdan@stoica-asociatii.ro) și Constantin Pintilie - Associate, STOICA & Asociații (cpintilie@stoica-asociatii.ro)
1
0
