​Petronela Rotar Cotoban a vorbit despre viol. Despre victime și vinovați. În prima parte a VIDEOinterviului LOVE STORY Education. Astăzi analizăm cauzele agresivității sociale în România. N-avem educație emoțională. Suntem distribuitori de stereotipuri. Ești o curvă! - se aude pe stradă, la școală. Suntem analfabeți sexual și transmitem copilului acest virus. Zilnic, programat. Fugind de orice explicații, de tandrețe.

Petronela Rotar CotobanFoto: Arhiva personala

Ai auzit pe la prietene că e fain să faci sex la nu știu ce vârstă? - mare panică. Dar decizia ta unde este?

Reporter: De ce avem cu toții nevoie? Care sunt lucrurile, detaliile pe care le poți transmite?

Petronela Rotar Cotoban: Avem nevoie de educație emoțională.

Reporter: Ce este educația emoțională?

Petronela Rotar Cotoban: Aș vrea să spun, în primul rând, ce nu este educația emoțională. Educația emoțională nu este educația în care ne îndopăm raționalul cu informații. Este să învățăm să stăm cu emoțiile noastre, să le ascultăm și să vedem ce ne transmit. Noi suntem atât de obișnuiți să vorbim despre ce gândim, nu și despre ce simțim. Or, ce simțim este de zece ori mai important decât ce gândim și trădează, de cele mai multe ori, ce am vrea să facem cu rațiunea.

Și cred că asta este foarte important când vine vorba despre educația sexuală: să știi ce simți, ce sunet vine din tine în momentul în care ți se spune ceva, dacă ești atins în vreun fel, să vezi dacă ești în concordanță cu emoțiile tale, ca să nu ajungi să pui căluș emoțiilor tale. Să știi să faci diferența dacă ești pregătită să începi viața sexuală sau nu, și nu să te duci cu valul doar pentru că mintea ta crede că ești fiindcă, habar n-am, ai auzit pe la prietene că e fain să faci sex la nu știu ce vârstă.

În momentul în care ai această educație emoțională, știi să te asculți pe tine, nu te lași dusă de peer pressure, ci vezi cum se simte asta pentru tine. Ești pregătită? Dacă nu ești pregătită, să nu treci mai departe. Cred că asta este o chestiune importantă pe care trebuie să o știe fetele noastre adolescente și preadolescente, să învețe să se asculte pe ele și ceea ce simt cu adevărat. Dar nimeni nu ne-a învățat nici pe noi, nici pe ele cum să facem asta. După care, sigur, este foarte important să aibă informații, „hrană pentru creier”, să știe ce înseamnă să faci sex, care sunt consecințele, ce boli pot lua, să cunoască ce e de cunoscut din zona asta de abuz și agresiune, să știe, în primul rând, că trupul lor le aparține. Și că nu este în regulă ca limitele și granițele pe care le-au setat să fie încălcate de nimeni niciodată. Or, asta la mine a fost foarte greu de făcut pentru că, îmi aduc aminte, trebuia să mă las pupată de toate neamurile și de toată lumea și mesajul care este transmis în momentul în care îți lași copilul, chiar îl împingi tu în brațele tuturor necunoscuților, prietenilor de familie și așa mai departe este că „corpul nu îți aparține, îmi aparține mie care te oblig să faci lucrurile astea”.

Copiii au niște granițe naturale. Ne mirăm, când vine mătușa pe care nu a văzut-o de nu știu cât timp să îl ia în brațe și să îl smotocească, că copilul plânge. Dar el știe instinctiv că corpul lui îi aparține. De asta plânge. Dar dacă comportamentele astea sunt continue și este supus unor intruziuni de felul ăsta, copilul începe să dezvolte niște mecanisme adaptative, începe să creadă că așa e normal. Că, uite, părintele, care e bun, e mare, dacă te supune la treaba asta înseamnă că așa e bine, ăsta e normalul. Și că ce simți tu nu e în regulă. Și așa îți amuțești vocea interioară. Pentru că ești supus în mod repetat, împotriva emoțiilor și instinctelor tale, de către părinți la tot felul de lucruri. Or, părintele, când ești mic, este dumnezeul tău.

Și mecanismul inconștient de apărare care survine în urma acestor întâmplări repetate este următorul: eu simt că nu e în regulă, dar mama, tata mă supun, mă silesc să fac lucrul ăsta, iar toată supraviețuirea mea, dincolo de bunăstarea emoțională, de fericirea mea și așa mai departe (la 3-4 ani, dacă te-au abondant părinții, ai murit), depinde de părinți. Și atunci ajung să îmi impun să cred că toate lucrurile venite de la ei sunt bune, chiar dacă eu am simțit altceva. Trebuie să cred asta, ca să pot supraviețui. Și amuțesc, dau shut-down vocii interioare.

Așa că nu mă mir că ajung într-o situație de abuz sexual, de viol, pentru că eu nu știu care sunt granițele mele. Și nici nu știu să reacționez cum trebuie când sunt supusă unor intruziuni, fiindcă am fost învățată că trupul meu nu îmi aparține cu adevărat.

La ultima ședință de grup pe tema corpului nostru eram douăsprezece femei și niciuna dintre noi nu a trecut prin pubertate sau adolescență fără ca băieții să ne piște de fund, să ne pună mâna pe sâni, să ne atingă în tot felul de locuri, absolut toate trecuserăm prin lucrurile astea și pe toate ne-au afectat. Și iarăși, nu știam în mod conștient și asumat că corpul nostru ne aparține, fiindcă toată lumea făcea asta: băieții făceau ce vedeau la tații lor și ce fuseseră obișnuiți să vadă în jurul lor. Și toți eram prinși într-un joc foarte bolnav care ne-a afectat pe toți.

Eu sper că în zilele noastre experiența dezvirginării și a începerii vieții sexuale nu mai e ca aia de pe vremea noastră

Reporter: Cum simțim că suntem pregătiți? Cum simte o fată că este pregătită pentru acest moment?

Petronela Rotar Cotoban: Din păcate, nu am cum să îți răspund la întrebarea asta pentru că nu știu. Nici nu îmi pot imagina măcar cum e să te simți pregătit. Presupun că simte cumva că este în acord cu sine, că omul cu care este și cu care vrea merită gestul ăsta. Eu sper că în zilele noastre experiența dezvirginării și a începerii vieții sexuale nu mai e ca aia de pe vremea noastră. Fetele știu mai multe și au așteptări mai mari, băieții, de asemenea, au în spate o mică pregătire, în așa fel încât să fie o experiență blândă și plăcută, în măsura în care se poate așa ceva, și nu trauma care era în vremea noastră nu doar în cazurile de viol, ci și în cazul în care o fată era de acord. Stau să mă gândesc, noi eram fete și vorbeam între noi, în liceu și după, și nu am auzit vreuna să spună că experiența dezvirginării a fost măcar blândă.

Pe vremea când am crescut eu să fii curvă însemna să îți placă sexul. Era atât de simplu. Un comportament sănătos, de om normal, era etichetat drept curvăsărie.

Reporter: Ce e o curvă, până la urmă? De ce le vedem așa? Ce o fi în capul unei curve?

Petronela Rotar Cotoban: Este o ștampilă care vine din faptul că ceea ce nu înțeleg devine inacceptabil. Pe vremea când am crescut eu să fii curvă însemna să îți placă sexul. Era atât de simplu. Un comportament sănătos, de om normal, era etichetat drept curvăsărie. Chiar de curând am avut o experiență, am stat de vorbă cu o familie în care fuseseră și fete, și băieți, iar singura fată care a spus că sexul este o experiență plăcută a fost etichetată toată viața, inclusiv de familie, de mamă, de frați, de toată lumea, drept fiica/sora cea curvă. Eu nu cred că există curve, nu știu ce înseamnă „curvă”. Nu îmi pot imagina. Prostituata este o femeie care își vinde corpul și o face în mod responsabil, este un lucru pe care îl acceptă. Din lucrurile pe care le-am studiat, le-am citit, am fost și la Muzeul Prostituției să văd cum stă treaba, am ajuns la concluzia că prostituata nu este cineva căreia îi place foarte tare sexul, ci dimpotrivă. Cred că „curvă” este un cuvânt de care trebuie să scăpăm, este un construct la fel de discriminatoriu ca orice alt tip de discriminare: etnică, xenofobie, antisemitism. Iar noi, femeile care am crescut cu eticheta asta lipită de ceafă, fără nicio vină, am resimțit stigma asta foarte puternic.

Zilele trecute mergeam spre mașină și am văzut un bloc pe ai cărui pereți era scris peste tot cu spray numele unei fete (mă gândesc că o puberă, o adolescentă, nu îmi aduc aminte cum o chema, Elena parcă), „Elena e curvă”, „Elena e curvă”; scris de zeci de ori. Și m-am urcat tristă în mașină și mă gândeam cum o fi pentru fata aia să iasă din bloc – era clar că acolo locuia și acolo era și locul în care se juca, probabil – și să meargă afară, să meargă la școală, să se ducă la piață, să știe că părinții ei intră pe acolo. Cum s-o fi simțit să vadă scris peste tot că e curvă?

Ce știi la 10 ani? Ce știi despre curvăsărie, preacurvie? Nu știi nimic. Poate ai auzit în familie că mătușa X e curvă și, dacă stai să cauți de ce e curvă, nu găsești nimic. Poate a divorțat și atunci este o curvă.

O societate formată din părinți care se opun educației sexuale este o societate bolnavă, cu probleme foarte mari pe care le au părinții înșiși, probleme la care nu vor să se uite

Reporter: Școala e o curvă pentru că nu ne învață lucrurile importante despre sexualitate? E importantă școala în această poveste?

Petronela Rotar Cotoban: Mie mi s-ar părea foarte importantă școala în procesul ăsta, dar nu este, din păcate, în zilele noastre. Eu sunt un om care s-a luptat vehement cu toate sistemele astea osificate, învechite, pe care le-am moștenit și pe care le dăm mai departe, generație după generație. Am avut copiii, doisprezece plus încă unsprezece ani, în școli diferite și peste tot m-am lovit de același tip de mentalitate și același tip de educație rigidă, unde nu e loc de progres real. Pentru că profesorii sunt aceiași: azi nu se mai numește „tovarășul profesor”, se numește „domnul profesor”, dar principiul e același, mentalitatea, educația, el transmite același lucru mai departe. Or, eu cred că e momentul pentru o reformare foarte serioasă a școlii românești. Și ce îmi doresc eu să fac, dar mai aștept să îmi termin studiile de psihologie până să mă înham la un asemenea demers, ca să pot să pun problema din punctul de vedere al specialistului, este să propun un proiect de viață privată, de educație emoțională, sexuală, educație care să îl pregătească în mod real pe copil pentru lucrurile care i se vor întâmpla și prin care va trece în viață. Or, deocamdată la noi nu există așa ceva. La noi, orele de dirigenție sunt niște ore în care motivăm absențe sau ne pârâm între noi la clasă, nimeni nu vorbește în mod real cu copiii ăia. Orele de psihologie sunt niște ore în care se predă materie, de asemenea, aproape inutilă, adică nu sunt într-adevăr noțiuni care chiar să îl ajute pe copil. O.K., parcurg un an manualul de psihologie, dar, în afară de niște informații pe care le-am uitat după ce am ieșit din clasă, nu reușesc orele astea deloc să mă întoarcă puțin spre mine, să mă învețe pe mine puțin despre mine. Mi se pare foarte importantă școala și mi se pare foarte grav că un demers pe care l-au început niște oameni, acela de a introduce educația sexuală în școală, a fost atât de puternic barat.

O societate formată din părinți care se opun educației sexuale este o societate bolnavă, cu probleme foarte mari pe care le au părinții înșiși, probleme la care nu vor să se uite. Fiindcă doare, fiindcă e nasol acolo. Și atunci părintele nu îi dă voie nici copilului să facă asta din cauza spaimelor îngrozitoare pe care le are și care sunt iraționale, nu țin cont de statistici și de informații.

La un moment dat făceam o știre și am participat la o dezbatere în Brașov despre această inițiativă de introducere a educației sexuale în școli: erau două tabere, erau cei care încercau să facă lobby pentru educația sexuală, niște ONG-iști care veneau cu date statistice, cu cifre clare, mii de mame minore anual, ce se întâmplă cu copiii abandonați și așa mai departe, cu toate topurile astea în care suntem mereu pe primul loc în privința nenorocirilor, iar de cealaltă parte erau părinții care se opuneau. Iar argumentele lor, dacă le putem măcar numi așa, erau atât de nefirești, de lipsite de raționalitate, și nici nu aveau o secundă răbdarea sau deschiderea ca măcar să îi asculte pe ceilalți.

Era un dialog al surzilor. Oamenii ăștia spuneau că educația sexuală îi va învăța pe copii să facă sex de mici, că le va stârni curiozitatea, că, practic, ceea ce își propun ONG-iștii ăștia cu educația lor sexuală e să îi împingă pe copii la sex cât mai devreme.

Nu puteau să conceapă că lipsa unor informații este mult mai gravă decât furnizarea de informații și potolirea curiozității. Erau oameni care nu își dădeau seama că copiii lor probabil știu mai multe lucruri decât știu ei pentru că au telefoane smart în mână și acces la orice. Și care nu ascultau, veniseră să își strige ura și nemulțumirea, nicio secundă nu au ascultat ce li s-a spus.

Țin minte că la un moment dat am și intervenit în discuție pentru că mezina mea era mică pe vremea aceea, era în clasele I-IV și avusese de curând ziua de naștere, iar de ziua ei de naștere chemase copii, iar printre torturi și sucuri am văzut că au dispărut câțiva băieți, la un moment dat. Erau în dormitor și se uitau la filme porno pe telefon, închiși în cameră. Pentru că erau curioși, pentru că nimeni nu le spusese și așa își luau ei informația.

Am încercat să vorbesc cu ei și i-am întrebat: „De ce vă uitați? De ce sunteți curioși?”, iar ei s-au rușinat, au fugit, dar mi-ar fi plăcut să stau măcar de vorbă cu ei și să îi fac să înțeleagă că nu acolo trebuie căutată informația, că acolo e fake, nu așa arată cu adevărat viața sexuală a oamenilor, că în filmele alea este foarte multă prefecătorie.

Acolo îi împingem pe copii dacă nu le spunem nimic, dacă avem reacția asta defensivă și refractară la educația sexuală, îți trimiți copilul să vorbească cu ta-su, să îi zică el, ta-su se rușinează și îl trimite iar la tine, nimeni nu e în stare să vorbească despre asta, iar copilul se duce să se uite la filme porno. E atât de simplu.

Dar educația pentru sănătate? Să îi învețe cineva să acorde primul ajutor, să îi învețe cineva că, atunci când se îneacă un coleg cu o alună, faci manevra Heimlich. Manevra Heimlich ar trebui să o știe oricine, pentru că oamenii se bat pe spate și își împing mai tare aluna în gât, se duce pe trahee. E ceva elementar. Să nu mai vorbim de igienă.

De curând, am cunoscut niște părinți care au emigrat în țările nordice, unde, din punctul meu de vedere, există cel mai bun sistem de educație dintre toate câte există în Europa. Cunosc două cazuri. Au ajuns acolo, copiii au intrat la școală, iar după un an părinții au decis că ăia nu fac școală cum trebuie acolo; învățau să acorde primul ajutor, aveau inclusiv ateliere de bucătărit pentru ambele genuri. În afară de materie, învățau tot felul de lucruri practice.

Și atunci părinții au decis că nu e în regulă, nu aveau nici măcar teme, ceea ce era strigător la cer pentru ei, așa că și-au adus copiii înapoi în România, să facă școală cum trebuie, românește. I-au lăsat la bunici și ei s-au întors în Norvegia. Și o să îi ia ei, după ce copiii au făcut școala aia temeinică, românească, mai târziu. Cam asta este marea problemă a educației în momentul ăsta. Nu e doar ce oferă prost sistemul, ci și ce așteptări greșite are părintele și ce își dorește părintele. Eu cred că am urlat de zeci de ori în ședințele cu părinții, mă sufocam de indignare când auzeam părinți care spuneau:

„Dar dați-i, doamnă, una peste cap, dacă nu ascultă!”, „Dar dați-i, doamnă, o riglă peste ochi!”, „Dar dați-le, doamnă, mai multe teme!”, „Dar dați-le, doamnă...!”. Și eu simțeam că înnebunesc. Și izbucneam, mă certam cu ei, le explicam că nu e în regulă. În momentul ăla părinții le făceau mai mult rău copiilor decât profesorii și sistemul educațional complet neadaptat zilelor noastre.

Sexul este întotdeauna o căutare a iubirii, a afecțiunii, a tandreței și a mângâierilor pe care poate nu le-am avut când eram mici sau, dacă le-am avut, pe care vrem să ni le amintim, să ne întoarcem în paradisul ăla de mai demult pe care unii oameni cu mai mult noroc l-au trăit.

Reporter: Când spunem „sex”, spunem mult mai mult. Înseamnă și tandrețe, dragoste, împărtășire, nu e doar un act mecanic. De ce ți se pare că e un blocaj când auzim acest cuvânt? E din cauza acestui nevorbit? Din cauza acestei mentalități de prădător?

Petronela Rotar Cotoban: Cu siguranță are legătură și cu faptul că nu se vorbește despre sex așa cum ar trebui, ca despre un lucru firesc și, ca orice lucru care e tabuizat, ajunge să aibă o umbră din asta înspăimântătoare. Umbra asta mă șochează în problema homosexualității, de exemplu. Aici îți dai seama cât de infectate sunt mințile oamenilor cu tot felul de gunoaie, sunt extrem de poluate. Oamenii, când vorbesc despre homosexuali, întotdeauna se gândesc la felul în care fac sex. Doi homosexuali nu sunt doi oameni cu carne și suflet care au nevoie să se țină de mână pe stradă, să se uite împreună la un film la televizor, să se țină în brațe, să își țină companie unul altuia, ci doi oameni care fac sex altfel decât obișnuim noi să credem că se face sex. Sexul, asta apare în primul rând în mințile tuturor, cum și unde fac ei sex, nu că sunt oameni. Or, dincolo de nevoia asta evolutivă, de faptul că ne împreunăm să facem copii care să ducă mai departe gena homo sapiens, sexul este întotdeauna o căutare a iubirii, a afecțiunii, a tandreței și a mângâierilor pe care poate nu le-am avut când eram mici sau, dacă le-am avut, pe care vrem să ni le amintim, să ne întoarcem în paradisul ăla de mai demult pe care unii oameni cu mai mult noroc l-au trăit. Asta înseamnă sexul. Partea fizică e aproape cantitate neglijabilă. Sigur, dacă ești normal la cap, dacă nu ai o tulburare sexuală.

Dacă te uiți iarăși în istorie, sexul, ca act, a fost probabil cel mai ostracizat act dintre toate actele firești și umane

Reporter: De ce nu văd oamenii sexul așa cum este?

Petronela Rotar Cotoban: Tocmai din cauza faptului că, în loc să vină cu toate lucrurile astea minunate la pachet, e încărcat cu vinovăție, cu rușine, cu reprimare, e încărcat poate cu perversitate. Nu știu când o să scăpăm de treaba asta. Pe de altă parte, dacă te uiți iarăși în istorie, sexul, ca act, a fost probabil cel mai ostracizat act dintre toate actele firești și umane. Nu cred că există un alt act pe care omul s-a născut să îl facă în mod instinctiv atât de repudiat cum a fost actul sexual. Toată lumea a vrut să îl pună la colț. A venit Biserica și l-a înregimentat, l-a îndiguit. Și este atât de multă încărcătură, în primul rând istorică, care vine de foarte multe generații în spate, încât eliberarea sexuală apărută odată cu perioada hippie este prea tânără, s-a întâmplat de prea puțină vreme ca să vedem deja rezultate reale. La noi, oricum nu a ajuns cum trebuie, noi eram în comunism. În anii ’60-’70, când a înflorit toată mișcarea hippie, când oamenii au zis „gata, s-a dat liber la sex, hai să facem sex cu toții”, cumva ca o dezrobire, ca să scape de toată apăsarea aia și nevoia de a fi conform, la noi nu a prea ajuns. Românii nu au trecut prin perioada hippie și revoluția sexuală cu adevărat. Trăiau în comunism, nu puteai să faci revoluție sexuală cu securistul suflându-ți în ceafă. Și atunci poate erau cercuri mici de artiști care aveau acces la ce se întâmplă afară, mai mergeau la Vama Veche, la 2 Mai, mai stăteau în fundul gol ca să facă un pic de rezistență, dar cam la asta s-a limitat revoluția sexuală în ceea ce ne privește. Chiar și la societățile liberale și mai deschise decât noi este o mișcare prea tânără ca să poată să vină și să șteargă tot ce a însemnat încărcătură psihologică negativă peste actul sexual.

Dacă mă duc în sat, în Vaslui, nu știu cum să le povestesc oamenilor ălora că să faci sex e un lucru normal, firesc, că înseamnă iubire, că fetele nu trebuie trase de păr și băgate în păpușoi

Reporter: Când ne vom deschide mințile?

Petronela Rotar Cotoban: Cred eu că va mai fi o bucată de vreme până vom începe cumva să ne deschidem mințile, măcar noi, ăștia educați, ăștia care citim. Că dacă mă duc în sat, în Vaslui, nu știu cum să le povestesc oamenilor ălora că să faci sex e un lucru normal, firesc, că înseamnă iubire, că fetele nu trebuie trase de păr și băgate în păpușoi, mi-e teamă că nu o să înțeleagă asta. Și nici câteva generații care le urmează pentru că, în primul rând, nu există nevoia și dorința de a educa. Noi suntem o țară cu foarte mulți analfabeți: și funcțional, și nefuncțional. Și sexual. Sexualitatea pare așa un lucru pe care îl ții pur și simplu în alcov. Ai închis-o acolo, ai ieșit și te duci să îți vezi de viață, ca și cum toată sexualitatea ta a rămas în patul nupțial. Doar că lucrurile nu stau așa. Sexualitatea este atât de internalizată și este o trăsătură atât de puternică din noi, încât o luăm peste tot unde ne ducem. Și atunci chiar trebuie tratată și sper să ajungem să o tratăm firesc, așa cum ne tratăm alimentația, de exemplu. Nu îmi este rușine să vorbesc despre mâncare, ce mănânc, cum mănânc decât dacă am o tulburare alimentară. Bulimicul nu vorbește despre mâncare, însă omul sănătos nu are o problemă cu asta. Acum, asta nu înseamnă că trebuie să îmi expun viața sexuală pe tarabă, nu despre asta vorbesc. Dar dacă nici nu pot să rostesc cuvântul „sex” fără să mi se facă puțin rău, atunci cam am o problemă.

Cea mai mare pe care o are acest popor este lipsa tandreței

Reporter: Cea mai mare problemă a noastră care este?

Petronela Rotar Cotoban: Cea mai mare pe care o are acest popor este lipsa tandreței. Or, tandrețea are legătură cu faptul că părinții noștri au fost ei înșiși educați de părinții lor: „Nu-i pupa decât în somn, să nu știe că îi iubești.” Și nu au știut nimic despre dragoste, nu știm să iubim, au început să învețe, cu niște eforturi enorme, doar cei care au studiat intens. În afara lor, niciunii. Asta e o chestie națională, lipsa tandreței este golul cel mai mare pe care îl avem. Nu e numai lipsa tandreței, ci lipsa iubirii, căci tandrețea este exprimarea acesteia: nu am tandrețe, nu simt iubirea. Eu mă refer la ce se vede. Și normal că tu, ca să te duci să îi vezi cauzele, sigur că tu pui mâna pe efect, dar automat te îndrepți spre cauze. Ce părere ai despre asta, anume că noi suntem efectiv goliți de tandrețe? Generația noastră, cea a părinților noștri. Și dispare cumva la bătrânețe, odată cu menopauza și andropauza, furia aia a tinereții și bunicii sunt măcar puțin mai permisivi. Iubirea se învață, despre asta e vorba. Că dacă nu au pus mâna pe tine să zică: „Copilașul meu, ce frumos ești, ce bun, ce fericit sunt eu că ești, că exiști, nu că ai luat o notă mare.”.

Să îți pupi copilul doar în somn, să nu știe că îl iubești

De fapt, e un simptom național al unui tip de educație care ne-a fost dată și care le-a fost dată părinților noștri, și părinților lor, și așa mai departe. E un fel de educație aproape spartană. Chiar am auzit de foarte multe ori expresia asta în viața reală, nu e doar o legendă care circulă cum că părinții noștri așa spuneau, ci sfatul ăsta venea chiar de la bunicile noastre, să îți pupi copilul doar în somn, să nu știe că îl iubești. Eu, personal, nu am auzit niciodată de la părinții mei „te iubesc!”, dar niciodată în viața mea, până nu am început eu să îi spun mamei mele „te iubesc!”.

Chiar am un poem într-una dintre cărțile mele în care am scris că mama mea mi-a spus prima oară că mă iubește într-un comentariu pe Facebook, când aveam vreo 37 de ani, poate 38. Atunci am auzit, mă rog, citit prima dată că mă iubește și că e mândră de mine. Sigur, era mândră de mine pentru rezultatele pe care le aștepta ea probabil de foarte multă vreme și eu le-am livrat finalmente. Și atunci este normal că dacă noi, părinți fiind, avem rezervoarele golite de iubire și tandrețe să nu știm să le umplem pe ale copiilor noștri sau să nu avem cu ce.

Și am mai observat și reversul poveștii ăsteia: părinți ca mine care au trecut prin copilării foarte sterpe, uscate din punct de vedere, afectiv, au ieșit din deșertul ăsta și, când au avut copii, au revărsat toată iubirea pe care ei nu au primit-o. Cred că sunt totuși puțini. Dar există. Eu cred că n-aș putea număra, mi-ar trebui tot restul vieții, de câte ori le-am spus fetelor mele că le iubesc și că sunt minunate și cât le-am ținut în brațe și le-am pupat, tocmai observând asupra mea efectele lipsei de tandrețe. Cred că e cel mai grav lucru care ți se poate întâmpla ca om, să fii lipsit de tandrețe, mai ales în copilărie, pentru că, dacă nu ai învățat tandrețea în copilărie, nici nu știi să o exprimi ca adult. Neștiind să o exprimi, dai mai departe pustiul ăsta afectiv copiilor tăi. Și, repet, cred că este cel mai grav lucru pe care îl poți păți în viața asta. Cel mai mutilant sufletește. Și studiile arată tot mai mult lucrul ăsta, pentru că în sfârșit am început să facem studii pe partea asta de emoțional, de afectivitate, și se ajunge tot mai mult la concluzia că inclusiv durata vieților noastre, nu mai vorbesc de calitatea lor, este direct influențată de tipul de relații afective pe care le avem cu oamenii de lângă noi. Mori. Efectiv mori în lipsa iubirii și a tandreței.

Citește interviurile campaniei PERSPEKTIVA: Love Story Education

Petronela Rotar Cotoban - Despre viol. Victime și vinovați

Andrei Crăciun - Gașca agresivă și crudă mi-a făcut educația sexuală

Andrei Crăciun: Suntem un stat primitiv. Ipocrizia-lege

Andrei Oișteanu: Românii între vaginofobie și ginofobie

Andrei Oișteanu Epoca hippie, sexualitate - riscurile meseriei

Ana Barton și vremea inițierilor

Ana Barton și necesitatea educației de viață privată

Cine este Petronela Rotar Cotoban Facebook / Blog

S-a născut în 1977 la Brașov, unde a trăit pînă acum toată viața. A fost jurnalist vreme de 18 ani la mai multe stații locale ale celor mai importante televiziuni, are doi copii și o istorie personală zbuciumată pe care a fructificat-o literar într-o parte dintre cărțile ei.

În prezent, studiază psihologia și urmează o formare de psihoterapie - psihodramă.

A publicat cinci cărți, la editura Herg Benet. Prima carte, de poezie, O să mă știi de undeva a fost publicată în 2014 și reeditaă în 2017, revizuită, adăugită și cu ilustrații semnate de artista Corina Drăgan. Au urmat cartea de proză scurtă Alive, tot în 2014, desemnată de cititori cea mai bună carte a anului 2014 pe site-ul Bookaholic și un nou volum de poezie, Efectul pervers, în 2015. În 2016, a apărut Sfîrșitul nopții, o colecție de 19 povestiri scurte, care a cîștigat din nou simpatia cititorilor și a devenit cea mai bună carte a anului 2016, pe același site. În 2017, a publicat primul său roman, Orbi, carte ce devine în doar cîteva săptămîni best-seller și un adevărat fenomen. În noiembrie 2018 va apărea volumul Privind înăuntru, care adună povești psihologice și terapeutice.