Am trecut printr-o tentativă de viol în clasa a IX-a și apoi, la 16 ani și jumătate, a fost primul viol - VIDEOinterviu Petronela Rotar-Cotoban, partea întâi, pentru LOVE STORY EDUCATION - Hotnews Mobile
1 € 4,6495 1 USD 4,0769luni 10 dec 2018
Articol sustinut de Durex

Am trecut printr-o tentativă de viol în clasa a IX-a și apoi, la 16 ani și jumătate, a fost primul viol - VIDEOinterviu Petronela Rotar-Cotoban, partea întâi, pentru LOVE STORY EDUCATION

de Eugen Istodor Miercuri, 3 octombrie 2018, 8:09
- a A+
Imagine
"Am trecut printr-o tentativă de viol în clasa a IX-a și apoi, la 16 ani și jumătate, a fost primul viol". "Am trecut printr-o tentativă de viol în clasa a IX-a și apoi, la 16 ani și jumătate, a fost primul viol" - repet fraza pentru că nu-mi vine să cred că s-a putut întâmpla așa ceva unei ființe umane din preajma mea. Ascultați incredibila mărturisire a scriitoarei Petronela Rotar-Cotoban. La astfel de întâmplări nefaste poate duce lipsa educației sexuale în familie, la școală. Nu e prima oară când aud că singurii educatori din anii adolescenței sunt neajutorați. Anestezia părinților, profesorilor duce la tragedii. Vedeți interviul PERSPEKTIVA al campaniei LOVE STORY EDUCATION.



Violul

Reporter: Cum îți ziceau? "Dulcico"? Cum te alintau băieții pe stradă?
Petronela Rotar Cotoban: Ca pe ei.
Reporter: O scurtă istorie a hărțuirii.
Petronela Rotar Cotoban: Când eram mică, mă vedeau ca pe un băiat pentru că așa mă purtam, așa eram tunsă și eram singura fată, mă rog, mai aveam o fată pe stradă, într-o gașcă de 12-13-14-15 băieți. Băteam mingea împreună, mergeam să înotăm împreună, ne urcam în copaci împreună. Și chiar și atunci, spre zona pubertății, când am început să facem diferențierile mai clare între genuri, am fost tot băiat sau, cum zice mama-mare, bunică-mea, "băiată". Așa și în zilele noastre, tot "băiată" mă cheamă, deci, când eram mică, asta eram, "băiată".
Reporter: Și ce îți făceau? Te trăgeau de codițe sau n-aveai?
Petronela Rotar Cotoban: Din fericire, nu aveam codițe și din nefericire, în același timp, pentru că mi-aș fi dorit să am, dar nu au vrut ai mei să mă lase să am părul mare.



Reporter: De ce? Era un pericol?
Petronela Rotar Cotoban: Nu, le era lene. Părul lung necesită îngijire, așa că au preferat să o pună pe mătușă-mea să mă tundă "castron", în curtea din spate. Era ieftin, sigur și la îndemână. Dar la mine, când au debutat hărțuirile sexuale, au debutat foarte abrupt și foarte grav pentru că nimeni nu mi-a spus niciodată nimic despre ce ar trebui să știu, despre cum ar trebui să mă feresc. Pentru că în proximitatea mea erau băieți cu care am crescut și care nu s-au dedat la acte d-astea care să mă înspăimânte.

Eu am crescut într-un sat de lângă Brașov și m-am dus la școală în oraș. Din momentul acela, lucrurile, cumva, au degenerat foarte tare. Și din vina mea, pentru că eu, neavând niciun fel de educație în zona asta, n-am știut să mă apăr.

Și atunci, practic, am trecut printr-o tentativă de viol în clasa a IX-a și apoi, la 16 ani și jumătate, a fost primul viol. Ăsta a fost debutul vieții mele sexuale, despre care nici nu am vorbit până în urmă cu câțiva ani. Nici public, dar nici cu oameni apropiați. Adică nici părinții mei nu au știut. Pentru că rușinea apăsa peste toate, în orice fel de context în care apărea "sexul", o resimțeam și am resimțit-o mereu când am fost mică, nici nu era nevoie de multe ori să ni se spună că "e rușine asta" sau "e rușine cealaltă", vedeai în primul rând că lor le este rușine, vedeai ce conotații dădeau sexualității, actului sexual și oricărui gest din zona asta și înțelegeai că era ceva despre care nu puteai vorbi, era ceva de care trebuia să te rușinezi, despre care știai că este rău și trebuie să îl ascunzi.

Imagine


Și mai era și cealaltă variantă cu care am crescut, că "fetele sunt de vină", "au fusta prea scurtă", "sigur au făcut ceva", iar în anii în care am crescut eu în Brașov, imediat după revoluție, când eram adolescentă, era o stigmă atât de mare să fi fost violată sau să se știe despre tine că ai trecut printr-un episod de genul ăsta, încât nimeni nu spunea că a pățit așa ceva.

Pare SF în momentul ăsta. În generația mea, au existat foarte multe fete care erau luate de pe stradă de mașini, de bandele de interlopi, de tot felul de băieți șmecheri, la noi erau tot felul de tabere de genul acesta: erau valutiștii, erau băieții din Noua, erau băieții din Dârste, erau găști despre care se știa că sunt foarte periculoase, care erau mână în mână cu poliția, pe vremea aia însuși șeful poliției era un proxenet despre care se știa foarte bine că trăia de pe urma prostituatelor pe care le avea în Poiana Brașov și atunci totul era o capcană, nu exista, astfel, nicio cale de scăpare.

Am avut o prietenă care a fost luată de pe stradă și dusă într-un loc care era cumva predilect pentru genul ăsta de activități, în Bran, într-un grup cu alte zece fete, și îmi aduc aminte că ne povestea dup-aia că agresorii jucau un fel de joc sinistru. Le luau de pe stradă, le duceau și le dădeau drumul prin curte, să vadă cum fug. Apoi, fugeau după ele, le prindeau, unele săreau pe poartă, încercau să fugă, și după ce se distrau, văzându-le disperarea cu care încercau să scape, le prindeau și le violau acolo, în locul unde puneau mâna pe ele.

La mine, violul s-a întâmplat într-un cerc mai apropiat, adică niște băieți care veneau la mine în liceu și despre care lumea știa că sunt periculoși și nu sunt frecventabili. Așa cum pățeau și fetele luate de pe stradă, nici eu, nici ele nu ne-am dus nicăieri să spunem ce am pățit, am reprimat cât am putut amintirea asta, am vorbit cu două-trei prietene care puteau să ne înțeleagă și am dus mai departe ascunsă adânc în mine treaba asta până am ajuns să lucrez în terapie pe toate abuzurile astea sexuale.

A fost nevoie de multă terapie să pot să mă vindec și să pot să vorbesc despre asta în mod asumat, totodată încercând să trag cumva un semnal de alarmă, că nu e vina noastră că am pățit lucrurile astea și că, atunci când ți se întâmplă, trebuie să vorbești, trebuie să depui plângere, fiindcă în zilele noastre nu cred că mai există stigma care exista atunci. Să fii violată însemna pe vremea mea să fii curvă. Era atât de simplu: erai violată?

Imagine


Sigur era ceva în neregulă cu tine. Nimeni nu voia să defileze prin liceu și oraș cu eticheta "curvă" lipită de frunte. Era oribil, te simțeai paria, defectă, greșită. Oricum o duceam în spate, indiferent ce făceam, dar măcar nu era atât de grosolană și definitivă ca în cazul unui viol. Adică, erai curvă și dacă te plăcea un băiat, și dacă nu te plăcea, erai curvă și dacă umblai cu fustă scurtă și cu pantaloni mai strâmți, indiferent ce făceai, sfârșeai prin a fi tot curvă. Dar să fi fost violată și să vorbească toată lumea despre asta, deja era insuportabil. Atunci, mai bine nu spuneai nimic, îngropai în tine. Eu, personal, am vrut să mă sinucid imediat după ce s-a întâmplat lucrul ăsta.

O întâmplare a făcut să nu ajung pe șina de cale ferată. Știu și alte fete care au încercat să se sinucidă, dar niciuna dintre noi nu a spus, nu a vorbit. Era atât de grav încât preferai să mori, dar să nu spui. Iar nespusul acesta ne-a costat enorm, ne-a cheltuit emoțional teribil.

Cred că din perioada de după Revoluție există foarte multe femei care în momentul ăsta sunt adulte, de vârsta mea sau pe-acolo, și care păstrează amintirea asta absolut îngrozitoare a unui viol despre care nu au vorbit niciodată nici cu părinții lor, nici cu alți oameni care ar fi trebuit, cumva, să reprezinte autoritatea.

O altă prietenă de-a mea, prinsă în câmp și violată, pentru că se îmbrățișa cu o altă fată, aproape că a fost din nou violată la secția de poliție. Pentru că au vrut cu toții, inclusiv polițiștii, să îi arate ce înseamnă să fii lesbiană .

Cam așa stăteau lucrurile în vremea aia. Și țin minte că, în momentul în care am spus prima dată public că am fost violată, au fost voci, ba a apărut inclusiv un articol scris de un bărbat, firește, care s-au îndoit că povestea asta ar fi autentică, pentru că, nu-i așa, femeile care sunt violate se duc să depună plângere la poliție.


Imagine



Și e rizibil să te gândești așa și de-asta spun că numai un bărbat care a fost pus la adăpost de tot ce înseamnă hărțuire sexuală sau abuz poate să gândească în felul ăsta, având în vedere că suntem în 2018 și încă sexualitatea e tabu, încă ne creștem copiii în familii în care nu se vorbește despre asta, în care împovărăm cu rușine tot ce ține de zona sexuală. Nici nu cred că cunosc pe cineva, gândindu-mă acum, despre care să știu că a fost violată și care să fi fost să depună plângere la poliție în anii ăia. Cunosc femei care au făcut asta mai târziu, în anii în care lucrurile s-au mai limpezit, poliția a devenit un loc în care să te poți duce fără să te temi că ți-o iei mai tare decât o pățiseși deja, dar nu din anii în care am crescut eu, anii în care am fost adolescentă.




Sexualitatea este un loc foarte întunecat, în care ne este foarte greu să coborâm

Reporter: Părinții, părinții care nu vorbesc. De ce nu vorbesc? De ce nu ți-au spus? De ce nu ți-au dat de-nțeles?



Petronela Rotar Cotoban: Încerc să nu fiu foarte tehnică acum, când îți răspund la întrebarea asta. Limbajul nonverbal este suficient câteodată, nici nu mai e nevoie să ți se spună ca să înțelegi că unele lucruri sunt rele, sunt de nefăcut, sunt rușinoase, sau să te apese cu vinovăție orice gând sau orice scăpare în zona asta. Părinții noștri nu ne-au spus nimic absolut și o parte dintre părinții de astăzi nu spun mai departe pentru că ei înșiși au niște probleme foarte mari în zona asta. Pentru că au fost crescuți în același fel și pentru că sexualitatea este un loc foarte întunecat, în care ne este foarte greu să coborâm și să ne-o asumăm. Numărasem de curând că am o mie de ore de terapie personală și de grup în spate, iar în terapia de grup, care este un instrument extraordinar de interesant și de folositor, la un moment dat, am lucrat pe tema sexualității. Suntem în grupul acesta oameni în jur de 40 de ani, care am prins o oarecare libertate sexuală, care am apucat să citim niște lucruri, nu ca părinții noștri, care nu au avut acces, suntem oameni cu mintea suficient de deschisă și acces la suficiente informații ca între timp să ne mai fi educat.

Însă, chiar și așa, cu pretențiile noastre de oameni educați, în momentul în care începi să lucrezi pe sexualitate, este atâta durere, și rușine, și vinovăție acolo și îți dai seama că ești atât de nesănătos pe partea asta, încât nu aveai cum să trasmiți copilului tău niște semnale corecte.


Imagine




Noi înșine suntem atât de nesănătoși în asumarea sexualității și a ne privi pe noi și în zona asta, deși o avem cu toții, am fost înzestrați cu ea, facem sex ca să ne reproducem din timpuri imemoriale, sexul nu a fost inventat ieri. E atât de simplu. Nu poți nega latura asta din tine, nu poți s-o reprimi complet. Iar dacă noi suntem așa cum suntem, imaginează-ți cum erau părinții noștri. Femei care știau că trebuie să facă sex pentru că așa cere bărbatul, femei care simțeau asta ca pe o povară, femei frigide, femei pe care le învăța la biserică să nu se îmbrace în vreun fel în care să-și ispitească propriii bărbați, atunci ce să ne transmită nouă, copiilor lor? Și paharul lor era gol, ce să ne dea și nouă?

Nu am bănuit că oamenii sunt capabili de viol

Reporter: Gura satului? Ana Barton, în interviu, vorbea de această "gură a satului", mai trăgeai cu urechea: "uite, bă, ăla cu ăla!" sau "ai grijă, uite ce s-a întâmplat!". Auzeai în stânga și în dreapta.
Petronela Rotar Cotoban: Din punctul ăsta de vedere, am fost destul de protejată pentru că noi am stat într-un sat foarte mic. Nu au fost incidente de felul ăsta sau nu pe care să le fi auzit eu și, oricum, chiar dacă aș fi auzit ceva nu înseamnă că aș fi și internalizat. Viața mea interioară era populată cu tot felul de povești pe care le citisem, citeam foarte mult și, desigur, se nimerea să citesc și povești de dragoste unde totul era frumos, luminos, unde dragostea era foarte aerată. Nu am bănuit că oamenii sunt capabili de viol, de exemplu. Nu am fost deloc pregătită din punctul ăsta de vedere și chiar dacă mi-ar fi spus maică-mea "ai grijă", aș fi spus că exagerează, că nu se poate întâmpla așa ceva cu adevărat. Sau nu mie.

Agresorul

Reporter: Și, în sfârșit, al doilea plan: agresorul sau violatorul, bărbatul, bărbații, gașca. Ce tip de minte poți să ai ca să faci un asemenea lucru? Cum vede el femeia? Însăși ideea de a face amor este schimbată în mintea agresorului.



Petronela Rotar Cotoban: Dacă ne uităm în istorie, violul ca mod de a-ți lua ce ai nevoie, bărbat de la femeie, a fost o practică îndelungată. Cred că, într-un fel, în ADN și transgenerațional, bărbatul simte că, dacă are nevoie de sex, poate să pună mâna pe femeie și să și-l ia. Cred că asta e o explicație antropologică, să spunem. Pe de altă parte, agresorul – și nu doar cel sexual, ci și cel emoțional sau care te bate – este, la rândul lui, cineva care a fost agresat, cineva care a învățat din interior că așa se face. Și cred că asta este una dintre explicații. Mi s-a întâmplat mie, știu că așa se face și fac mai departe, fără ca măcar să îmi dau seama că perpetuez cercul ăsta îngrozitor al răului.

Nu cred că oamenii ăștia erau fundamental răi, ci erau băieți confuzi, cel puțin ăștia care nu făceau parte din vreo de bandă de interlopi, fiindcă la interlopi e posibil să fie ceva mai mult decât sentimentul de confuzie și de nevoia de a marca teritoriul și a arăta că ești tare și că faci parte cumva din lumea prădătorilor.

Cred că erau băieți confuzi care știau la fel de puține lucruri ca noi, fetele, despre sexualitate, care simțeau un impuls foarte puternic, animalic, de a se împreuna și cred că a-și lua cu forța ce aveau nevoie era cel mai la îndemână lucru, în mare parte și pentru că nu prea existau consecințe. În lumea lor sigur se auzea că "ăla a violat-o p-aia și n-a pățit nimic, că fata a tăcut și n-a spus nimănui", așa că nu aveau absolut nimic de pierdut. Cred că se uitau la noi așa, ca prădătorul care are o nevoie, o împlinește și trece mai departe, fără mari procese de conștiință și moralitate.


Imagine


Am scris foarte mult

Reporter: Tăcerea? Cum e tăcerea? Tăcerea ta cum era? Cum te-ai vindecat? Ai vorbit despre sinucidere. Dincolo de sinucidere, care e un moment de mare cumpănă, au fost foarte multe momente cu tine.
Petronela Rotar Cotoban: Am scris. Am scris foarte mult. În anii ăia, în anii de după, pentru mine oricum scrisul a fost un mod de a metaboliza mai multe tipuri de durere și a fost un mod de a scoate din interior și a duce în afara mea toată rana asta.

Întreagă ideea de sex pentru mine era o mare spaimă și o mare durere

Reporter: Ai simțit terapia asta? Scrisul a fost un sprijin?
Petronela Rotar Cotoban: Chiar atunci, imediat, a fost, înainte să ajung să refulez, pentru că așa suntem noi, "bagă acolo, sub preș". Am simțit și terapia asta. Prin scris, prin discuțiile cu terapeuta mea și în exercițiile pe sexualitate și pe abuz pe care le-am făcut.
Reporter: Dar e vorba despre singurătatea ta. Tu cu tine. Cum ți-ai privit trupul? Cum l-ai considerat, văzut, simțit? Vorbeai despre vinovăție. Până să apuci să scrii, cum ți-ai supraviețuit? Ai ajuns și mamă în timpul ăla. Petronela Rotar Cotoban: A fost foarte greu. Întreagă ideea de sex pentru mine era o mare spaimă și o mare durere și mi-a luat foarte mult timp să mă obișnuiesc cu ea.

Prima mea relație a început în anul următor după povestea asta și, deși îl iubeam foarte tare pe iubitul meu, a fost foarte greu să îmi dau voie să ajung într-o relație sexuală. După care a durat foarte multă vreme să îmi intru înapoi în corp.

Imagine


Am citit un articol și m-a izbit ceva ce era atât de familiar... Am descris în urmă cu mulți ani toată scena violului în niște pagini extrem de personale, a fost un exercițiu pe care l-am făcut la un moment dat, să scriu despre lucrurile astea. Articolul citit de curând era scris de un psiholog, iar acesta spunea că unul dintre mecanismele inconștiente comune care apar în timpul violului, ca să reziși agresiunii aceleia atât de îngrozitoare, de intruzive, este să ieși din corpul tău, să îți amorțești orice fel de senzații, și să te uiți cumva de sus la ceea ce se întâmplă, ca și cum nu ai fi tu acolo. Și m-am uitat la ce am scris eu însămi despre viol mai demult fără să știu lucrurile astea de natură psihologică, și chiar așa s-a întâmplat. Am ieșit din corpul meu. Și așa am rămas acolo, în afara corpului meu, multă vreme. Firește, corpul l-am tot folosit, inclusiv în relația sexuală pe care am avut-o atunci, dar m-am întors în el cu adevărat abia când am început terapia și am început să lucrez cu mine. Și să nu fii în corpul tău înseamnă multe lucruri, inclusiv o formă foarte rafinată, subtilă, de frigiditate foarte bine ascunsă chiar și de tine însăți. Nu aș fi spus despre mine că sunt o femeie frigidă. Dar am aflat că eram. Și atunci, da, am supraviețuit în felul acesta: mi-am lăsat corpul în altă parte și mi-am amorțit aproape irecuperabil instinctele.

Am devenit mamă prima dată la 21 de ani, la 24 a doua oară și eram o femeie profund îndurerată

Imagine


Reporter: Ce le-ai spus fetelor tale? Ce le-ai învățat sau ce le vei spune?
Petronela Rotar Cotoban: Cred că întrebarea pusă corect și pe care mi-o pun și eu este "ce le-am transmis inconștient înainte de a le fi spus ceva?" Am devenit mamă prima dată la 21 de ani, la 24 a doua oară și eram o femeie profund îndurerată. Nu cred că le-am transmis ce mi-aș fi dorit acum să le fi transmis.
Reporter: Acest inconștient... crezi că simt? Crezi că se simte povestea asta?
Petronela Rotar Cotoban: Da, cu siguranță. Nu cred, sunt sigură.
Reporter: Erai o mamă tânără, puteau să creadă că ești cu capul în toate părțile.
Petronela Rotar Cotoban: Eu mi-am dorit să fiu o mamă foarte diferită de cum a fost mama mea. Doar că, la 40 de ani, mi-am dat seama că nu am fost atât de diferită cum mi-aș fi dorit. Dar strădaniile mele au fost cumva în direcția asta, să încerc să nu fiu ca mama. Am stat de vorbă cu ele, le-am povestit, la noi nu au fost subiecte tabu și, pe măsură ce am început să mă vindec, a fost și mai ușor să le spun ce voiam. Și cred că din punctul ăsta de vedere am reușit să le transmit lucrurile de care aveau nevoie ca să pășească un pic mai sănătos în viață.

Citește interviurile campaniei PERSPEKTIVA: Love Story Education

Andrei Crăciun - Gașca agresivă și crudă mi-a făcut educația sexuală

Andrei Crăciun: Suntem un stat primitiv. Ipocrizia-lege

Andrei Oișteanu: Românii între vaginofobie și ginofobie

Andrei Oișteanu Epoca hippie, sexualitate - riscurile meseriei

Ana Barton și vremea inițierilor

Ana Barton și necesitatea educației de viață privată

Cine este Petronela Rotar Cotoban Blog / Facebook

Imagine


Petronela Rotar s-a născut în 1977 la Brașov, unde a trăit pînă acum toată viața.
A fost jurnalist vreme de 18 ani la mai multe stații locale ale celor mai importante televiziuni, are doi copii și o istorie personală zbuciumată pe care a fructificat-o literar într-o parte dintre cărțile ei. În prezent, studiază psihologia și urmează o formare de psihoterapie - psihodramă.
A publicat cinci cărți, la editura Herg Benet. Prima carte, de poezie, O să mă știi de undeva a fost publicată în 2014 și reeditaă în 2017, revizuită, adăugită și cu ilustrații semnate de artista Corina Drăgan.
Au urmat cartea de proză scurtă Alive, tot în 2014, desemnată de cititori cea mai bună carte a anului 2014 pe site-ul Bookaholic și un nou volum de poezie, Efectul pervers, în 2015.
În 2016, a apărut Sfîrșitul nopții, o colecție de 19 povestiri scurte, care a cîștigat din nou simpatia cititorilor și a devenit cea mai bună carte a anului 2016, pe același site.
În 2017, a publicat primul său roman, Orbi, carte ce devine în doar cîteva săptămîni best-seller și un adevărat fenomen.
În noiembrie 2018 va apărea volumul Privind înăuntru, care adună povești psihologice și terapeutice.

Imagine
19342 de afisari


...
tirolez [utilizator], Miercuri, 3 octombrie 2018, 8:54
+36/42
Dincolo de drama din viata acestei dne, ma sperie ca vom ajunge la fel, adica sa stii ca te duci degeaba la Politie stiind ca sefii sunt mana in mana cu infractorii. Nu-mi amintesc mai nimic de la inceputul anilor 90, dar chiar si mijlocul sau spre sfarsitul decadei tot cam mentalitatea asta era. "Cunosteai" pe cineva, iti permiteai orice. De la condus fara permis sau la condus sub influenta alcoolului, la evaziune fiscala.
Nu "vom ajunge" ...
ww [utilizator], Miercuri, 3 octombrie 2018, 10:37
+32/38
Suntem "deja" tot acolo. E drept, burtosii anilor '90 nu mai sunt demult in Politie. Ei s-au pensionat si au firme de spionaj, de paza si protectie. Cum ar veni, se ocupa cu meserii onorabile precum camataria si traficul de stupefiante.
In "sistem" sunt acum fiii si fiicele lor, viitorul luminos al Patriei. Enumerarea poate fi continuata cu Parchete, Judecatorii si cam cu tot ce cuprinde Justitia, notiunea-diagnostic sub care e identificat cancerul societatii romanesti.
Nici colaborarea interlop - om al legii nu mai e ce-a fost. Daca in tulburii ani '90 infractorii beneficiau de protectie si sfaturi contra unor servicii precum oferirea de cafea, valuta sau "fetite", acum vremurile s-au schimbat. Pentru cei mai napastuiti dintre ei, care nu au ajuns in partide si in conducerea statului, tara noastra asigura consiliere profesionala, in direct la TV, de catre ministrul Justitiei.
Analizand apoi sumbra conjunctura actuala a Romaniei, aceea in care o majoritate zdrobitoare tocmai se pregateste sa infiereze cu naduf o minoritate sexuala (si inca nu oricum, ci prin referendum), adica pe cei "mai altfel", ne putem da seama ca nici in privinta mentalitatilor nu am facut prea mari progrese.
Acestea fiind asadar premisele de la care plecam, intrebarea care ar trebui sa ne zguduie mintile si constiintele ar fi: oare cate drame ascunse, cate tragedii identice cu cea traita de doamna Cotoban se petrec in continuare langa noi, fara sa aflam niciodata de ele? Oare cate dintre chipurile triste sau comportamentele "ciudate" din jurul nostru se datoreaza unor astfel de experiente traumatizante? Dar noi ca popor, realizam oare cat este de traumatica nedreptatea sociala? Nu suntem toti oare victimele unei siluiri atunci cand raufacatorii ne ciomagesc, ne sfideaza, ne dau lectii de democratie si buna-purtare, ne intarata pe unii impotriva altora, in loc sa le putrezeasca oasele prin puscarii?
inca 78 de comentarii comenteaza