Era clar că nu avea chef de mine. Vândusem un Matiz într-o vineri seara și luni, m-am prezentat conștiincios la Administrația Financiară de sector pentru a-mi scoate mașina din evidență. Avem la mine buletinul, contractul de vânzare în original, alături de câteva copii, plus cartea de identitate a cumpărătorului, că nu se știe niciodată...”Cum adică ați vândut?”, mă întreabă Funcționarul. Bine, zic, până vineri eram proprietarul cu taxele la zi al unui Matiz. Mi-am exercitat dreptul de a dispune de unul dintre atributele proprietății și am decis să-l vând. Iată actul de vânzare!”, îngaim fără să știu că mă aruncam singur în prăpastia birocrației. ”Trebuie anulat contractul și refăcut cu data de azi”, îmi aruncă din spatele geamului de sticlă Funcționarul. Începea să mi se rupă firul. Speram să mi se spună de ce am greșit și cum pot îndrepta, eventual, greșeala. Nimic, însă!

HotNews.roFoto: Hotnews

Femeia din spatele ghișeului știa ce știu și eu. În primul rând, că nu te pui cu Statul. Că ea e acolo Legea, fie că îți place, fie că nu. Ce n-am apucat să-i spun Femeii:

  • În administrația locală, de la ultimele alegeri (2016, adică) au intrat aproape 20.000 de salariați. E normal, salariile sunt mari, iar lipsa bunăvoinței nu este un criteriu de respingere. Trăiască socialiștii!

În ianuarie 2017, erau 1,19 milioane de angajați în sectorul public. În iulie, aveam cu peste 10.600 mai mulți, arată datele obținute de la Ministerul Finanțelor Publice.

E drept, în 1989, Statul funcționa cu 800.000 de bugetari, care deserveau o populație mai numeroasă cu aproape 4 milioane de români. Creșterile salariale din ultima perioadă au funcționat că un magnet, atrăgând spre sectorul public un număr ridicat de salariați. În fond, la Stat salariul e sigur, vine la timp și ești "zburat" mai greu decât în mediul privat. Partea proastă e că aceste creșteri nu sunt însoțite de creșteri de performanță (sau măcar de îndeplinirea unor asemenea indicatori) și că anvelopa salarială dă frisoane deficitului bugetar.

Acum, avem cele mai mari salarii publice din Europa Centrala si de Est, ca raport al salariului din administrație față de salariul mediu din economie. In Educatie suntem pe media europeana din acest punct de vedere .

Salariile sunt mari și în administrația publică centrală. In cea locala ele sunt mici dar acolo exista o alta problema, legata de numarul de personal.

Te-ai aștepta ca aceste evoluții să fie însoțite de creșterea performanței. A aplecării spre client. A productivității. Ei, ce`ș copil?

Mai jos, aveti evolutia salariului din sectorul public si cel privat, dar si o comparatie a salariiilor relative din administratia publică în statele europene. Salariul relativ se calculează ca raport dintre salariul brut dintr-un anumit sector (în cazul nostru, administrația publica) și salariul brut mediu pe economie.

Ca tot veni vorba despre salariile relative, sa privim cum arată salariile relative din sectorul bugetar (vs cele din sectorul privat). Sunt din nou, cele mai mari în România, în cadrul țărilor din Europa Centrala și de Est (ECE)

Scurte concluzii:

  •  Dacă aceste creșteri ale numărului de salariați din sectorul public vor continua, însoțite fiind de același ritm al creșterilor salariale, e mai mult că sigur că ținta deficitului bugetar va fi depășită, ceea ce nu cred că-și dorește nicio administrație, indiferent de culoarea ei politică.
  •  E nevoie clară de reforme în politica de personal din sectorul public. Sunt instituții unde e nevoie de mai mulți oameni întrucât volumul de muncă e uriaș, așa cum există instituții în care personalul e supra-dimensionat.
  • O reformă a salarizării personalului ar fi și ea de dorit, reformă bazată pe criterii de performanță, nu pe criterii de apartenență politică.
  •  La nivel local, creșterea volumului de angajări în sectorul public ar trebui însoțită de urmărirea unor indicatori calitativi (a crescut gradul de satisfacție al contribuabililor ca urmare a interacțiunii cu funcționarii publici) sau cantitativi
  • Problema Matizului meu chiar nu e importantă. Contează atitudinea și dorința de a face un bine sau de a pune o frână.