Sexul? Cerc vicios. În public sexul e subiect tabu. Acasă, mama și tata tac neputincioși. Pe net, e o competiție de recorduri, imposibil de recuperat. Vidul acesta de educație duce la rezultate cu mult mai concrete. Viol. Violență. Acte ratate. Nevroze. Neîmplinire. Excludere. Instituții care nu se amestecă. Singura educație: copilul să fie frustrat. Să fie la fel de vulnerabil. Love Story Education este o campanie Perspektiva care își propune să pună pe tapet Dosarul educației sexuale la români. Cum iubim? Cine ne sunt modelele, cine ne educă, cine ne sancționează când greșim, ce îngăduim celuilalt, când trădăm. Ni se dă un sex. Ce-i de făcut? Sparge greața-gheața societății, scriitoarea Ana Barton. Vezi. Te recunoști în aceste experiențe? Tu cum ai conspirat pentru sexul tău?
Eu am mai crescut și la țară, colac peste pupăză. Deci cu rușine serioasă
Reporter: De ce mereu sexul îl discutăm separat?
Ana Barton: E rușine, mamă. E rușine. (râde)
Reporter: De ce este rușine? Eu am crescut cu această rușine, dar nu m-am întrebat niciodată de ce. Tu cum ai crescut? Cu rușine sau fără rușine în privința asta?
Ana Barton: Cu. Eu am mai crescut și la țară, colac peste pupăză. Deci cu rușine serioasă. Deși, când am ajuns eu la oraș – în 1980 – nu mi s-a părut așa o diferență între cum era văzută chestiunea asta la țară și cum era văzută la oraș. Comuniștii au avut grijă să consolideze această mentalitate „tabuizantă” când vine vorba despre sex. Așa am apucat, mamă, cu rușine. Așa am apucat. Ideea era simplă: tu trebuie să ai grijă să nu ți se întâmple ție. Restul lumii să facă ce-o vrea.
Reporter: Dar ce înseamnă rușinea?
Ana Barton: Rușinea e atât de mare, încât chestiunea asta nu există. Nu vorbim despre astfel de lucruri pentru că ele nu există. Îmi amintesc că eram în clasa a VII-a și aveam, încă dintr-a VI-a, de când mă mutasem la o școală mai aproape de casă, o dirigintă minunată care vorbea tot felul de lucruri cu noi toți și chestiuni de taină cu noi, fetele. Lucruri care ne-au fost tuturor de mare folos. Îmi amintesc că atunci când eram noi într-a VII-a ne-a chemat pe toți, de fapt ne-a rugat să rămânem după cursuri, să dezbatem o chestiune serioasă și dureroasă.
O colegă de-a noastră de la clasa a VIII-a care avea 14 ani și care împreună cu fratele ei erau crescuți doar de tatăl lor, mama se prăpădise cu un an sau doi înainte, era însărcinată. Și dirigintei noastre i s-a părut normal ca nouă, fetelor de la a VII-ea, dar și băieților, să ne povestească despre lucrurile astea.
Pentru că acelei fete, Anca, cel mai probabil nu îi spusese nimeni nimic. Și s-a trezit într-o situație grea pentru o fetiță orfană, cum era ea, că înțeleg că tata lucra pe un șantier, venea din când în când acasă, și cu un frate puțin mai mare, cred, poate în primul sau în al doilea an de liceu.
După aceea a mai fost o fetiță de clasa a VII-a care a rămas însărcinată cu profesorul cu care făcea meditații, profesorul de matematică: un domn, un tânăr, auzisem atunci că ar fi avut vreo 28 de ani. Și fetița avea 13 ani. Pentru noi poveștile astea, la finalul anilor ’80, erau șocante.
Și cu toate astea, reacția îndeobște a apropiaților era consolidarea zidului tăcerii. Ceea ce pare paradoxal și chiar și e paradoxal.
Ideea era simplă: tu trebuie să ai grijă să nu ți se întâmple ție. Restul lumii să facă ce-o vrea. Ne prefacem în continuare, ne e rușine să le vorbim copiilor și astfel noi îi facem vulnerabili.
Reporter: Îți amintești detalii din acele discuții, cum punea problema diriginta? Ce ați înțeles din aceste întâmplări? Doar să nu ți se întâmple? Dar ce s-a întâmplat? Ca să înțelegi „ce să nu ți se întâmple” trebuie să înțelegi „ce s-a întâmplat”.
Ana Barton: Să știi că ea nu se exprima frust. Cel mai probabil ei nici nu aveau voie să facă așa ceva. Eu cred că ea a făcut asta asumându-și un risc. Pentru că nu a făcut nimeni „careu”, cum se făcea atunci, să ia directorul microfonul și să ne spună tuturor în curtea școlii. Nu, ea a făcut-o în felul „vreau să vă spun ceva”, probabil a făcut-o în ziua în care a aflat, în mod sigur s-a speriat, s-a temut pentru noi. Avea și ea doi copii, unul de-o vârstă cu noi, era la o clasă paralelă, și o fată mult mai mare, termina liceul. Era mamă singură și cred că era apropiată de copiii ei și cred că știa cumva ce le umblă prin cap copiilor, chiar dacă nimeni nu vorbește cu ei despre lucrul ăsta. A făcut-o combinând discurs, ton, gestică și mimică. Dar și noi eram copii de clasa a VII-a, știam despre ce vorbea doamna, chiar dacă nu se exprima franc.
Dar tu îți dai seama că majorității copiilor nu le spunea nimeni nimic? Nici acasă, nici la școală, nicăieri? Erau vulnerabili ca puii de o zi. Pe atunci însă exista groaza de miliție, de autoritate, poate asta a făcut ca astfel de abuzuri să nu aibă frecvența pe care o au astăzi. Sau poate era o frecvență asemănătoare, dar, dacă nu era presă liberă, noi de unde să fi știut?Însă, uite, azi aflăm, azi știm, dar ce facem?Ne prefacem în continuare, ne e rușine să le vorbim copiilor și astfel noi îi facem vulnerabili.
Mi-era groază, normal
Reporter: Ce vă umbla prin cap atunci? Și în momentul micii discuții, dar și înainte: ce era în capul tău, de exemplu, despre sex, despre viața sexuală a individului?
Ana Barton: Eu am simțit compasiune față de Anca, dar ducându-mă cu 30 de ani în urmă, îmi dau seama că am simțit și că nu mă privește. Că nu e treaba mea, că pe mine nu mă poate afecta lucrul ăsta. Era și un fel de frică acolo, trebuia să te pui la adăpost de astfel de lucruri. Mi-era groază, normal. Puteam înțelege că o astfel de situație distruge viața unui copil de 14 ani.
Reporter: Ce înseamnă să te pui la adăpost?
Ana Barton: Înseamnă că tu nu ar trebui să ajungi niciodată nici măcar în apropierea unei astfel de situații, nu ar trebui să existe vreun risc de așa ceva pentru tine. Înseamnă că excluzi orice ar putea să te pună în pericol.
Circulau tot felul de istorii cu fete violate
Reporter: Dar atât timp cât tu nu cunoști lucrurile înseamnă că îți afectează toată viața emoțională. Nu vorbim de erotic, ci de viața emoțională: nu te poți apropia, nu poți fi foarte în apropierea pericolului. Pericolul poate să vină de oriunde, oricine poate fi un pericol.
Ana Barton: Așa este. Și eram amenințate, mai ales noi, fetele, să avem grijă pe unde mergem, să mergem împreună la școală, să ne întoarcem împreună de la școală. Circulau tot felul de istorii cu fete violate. La vremea aceea, presa nu relata și nu aveai de unde ști dacă erau sau nu adevărate. Ele așa circulau, se dădeau din gură în gură, ăsta era folclorul urban, dar și rural – și când eram la țară auzisem de așa ceva. Noi știam doar că trebuie să ne ferim de pericole.
Și, în general, bărbații erau văzuți ca pericole, băieții și bărbații adulți, neapărat. Bărbatul adult era prototipul violatorului. Unui bărbat adult nu știi ce îi trece prin cap, nu rămâi niciodată singură cu el pentru că nu știi ce idei îi vin, iar băieții, în general – așa se exprima lumea atunci –, sunt afectați de tulburările lor hormonale, de parcă ar fi fost vreo boală. Așa se spunea, că băieții de la un moment dat, cam de când li se îngroașă vocea, sunt afectați de chestiunea asta și trebuie ținuți la distanță.
Și erau. Iar cine nu îi ținea la distanță pe băieți și pe bărbați se putea trezi într-o astfel de situație.
Faptul că a venit Revoluția nu a schimbat nimic. Sau a schimbat ceva, în rău
Reporter: Și când te-ai îndrăgostit te-ai gândit la toate acestea?
Ana Barton: Da. Eu eram mare, aveam 16 ani și jumătate, dar sigur că m-am gândit la toate lucrurile astea.
Reporter: Înseamnă că te-ai și speriat: m-am îndrăgostit, aoleu, ce fac?
Ana Barton: Nu, nu m-am speriat pentru că el nu a pus nici o formă de presiune, nici nu a adus vorba despre asta vreodată. Asta timp de un an, niciodată, nici o sugestie, nimic în sensul ăsta. Iar eu mă simțeam în siguranță. Aveam nevoie să mă simt în siguranță. Știa, fără să îi spun, era băiat deștept, a simțit că, dacă vine vorba despre chestia asta, își va vedea fiecare de treaba lui. Și vorbim deja despre ’90–’91. Situația era la fel, noi gândeam la fel, eram marcați la fel. Faptul că a venit Revoluția nu a schimbat nimic. Sau a schimbat ceva, în rău, și iarăși atât în mediul urban, cât și rural – că eu eram bine atașată, îmi făceam vacanțele în continuare la bunici; în momentul în care avorturile nu au mai fost ilegale, și foarte rapid, în primele luni după ’90, a început o nebunie. Se făceau foarte multe avorturi, noi auzeam astfel de povești, dar avorturile erau făcute îndeosebi de femeile mature. Noi, adolescentele, trăiam în continuare așa cum trăiserăm și până în decembrie ’89: o fată cuminte e virgină, e serioasă, învață, își vede de treabă, face o facultate, își găsește o slujbă și își face o familie la un moment dat, nu mai devreme de anul al treilea de facultate.
Niciodată nu rămâi într-un spațiu închis sau într-un loc singuratic cu un băiat pe care nu poți să-l bați
Reporter: Mie nu mi-au spus nimic ai mei. Absolut nimic. M-am trezit cu un organ. Adică e al tău, dar te trezești cu el. Îl ai, dar nu știi cum să îl stăpânești. Din acest punct, educația mea de acest tip era 0.
Ana Barton: A mea nu a fost chiar 0.
Reporter: Profesoara și dialogul pe care l-ați avut, despre faptul de a te feri, nu vorbește și despre procedeu.
Ana Barton: Dar nici bunică-mea nu mi-a vorbit despre procedeu. Ci despre energie. Și vreau să spun că aveam 6 ani și 9 luni, mă pregăteam să plec la școală, adică la oraș. Și bunică-mea, ce om luminos și cum s-a gândit ea la toate, acum mă face să mă gândesc dacă a făcut-o spontan sau a premeditat-o, să se fi gândit cu câteva zile înainte „Cum îi spun eu copilului?” și d-astea.
Bunică-mea mi-a zis două lucruri: Niciodată nu rămâi într-un spațiu închis sau într-un loc singuratic cu un băiat pe care nu poți să-l bați, deci să nu fie foarte puternic, și niciodată nu rămâi cu doi sau mai mulți băieți, oricât de lipsiți de forță ar fi. Și lucrul cel mai interesant, al doilea, pe care mi l-a spus, a fost că băieții și fetele au o atracție reciprocă teribilă, care poate să devină așa de puternică, mai ales dacă se sărută, încât ei pot să piardă controlul și fetele pot ajunge gravide.
„Nu acum...”, a zis, „... nu în clasa întâi, dar n-ai de unde să știi, prin clasa a IV-a, a V-a poți să te pupi cu vreun băiat, și eu nu vreau să pleci din casa mea fără să știi lucrurile astea.”
Băi, am înțeles. Îți poți imagina că am înțeles? Deși nu mi-a arătat, nu mi-a desenat, nu a folosit pe nimeni, nici măcar pe mine, drept material didactic, totuși eu am înțeles ce a spus bunica mea (Dumnezeu să odihnească sufletul ei atât de bun și de iubitor!) și mi-a folosit atât de mult.
Mi-a folosit toată viața sfatul ăsta. De aia îți spun că a vorbit despre energie. Ea nu a vorbit despre vină, ea a vorbit despre faptul că poate să existe la un moment dat o atracție foarte puternică între oameni și ei, cumva, să se piardă în acea atracție. Când a zis de „gravidă”, mi-am dat eu seama, că doar vedeam femei gravide în jurul meu. Știi cum e, copiii crescuți la țară înțeleg mai multe. Mă, vezi, viața animalelor, e ceva mai clar. Vezi de mai devreme cum stau lucrurile. Ai pisici în curte.
Într-o dimineață, eu am vrut să merg la baie și pur și simplu părinții mei uitaseră ușa întredeschisă și...
Reporter: Ai tăi nu au spus un cuvânt, ca și ai mei. De ce oare?
Ana Barton: Am intrat la școală și, în noiembrie, a venit mami și mi-a spus că este însărcinată, eu îi rugasem pentru un frate pentru că mă simțeam foarte singură în oraș, cu noua familie. Eu știam că sunt părinții mei, dar nu mă crescuseră ei și atunci pentru mine lucrurile erau destul de noi. Cel mai rău era orașul, care mi s-a părut îngrozitor. N-am înțeles de ce a lăsat Dumnezeu să se întâmple să existe și orașe. Și atunci i-am spus maică-mii, pe taică-miu nu l-am băgat în discuția asta:
„Mami, aș vrea și eu un frate, dacă se poate, că mă simt cam singură aici în casă.”. Și văd că ei m-au luat în serios, drept care în noiembrie mama a spus că e însărcinată. Deci mi-am văzut eu propria mamă cu pântecele crescându-i, mi-era destul de evident.
Și-am mai văzut ceva odată, ceva foarte interesant, asta apropo de cât pot înțelege copiii. Noi aveam atunci două camere; un apartament cu două camere: eu dormeam într-o cameră, părinții mei într-o cameră, asta înainte să-mi spună mama că o să am un frate sau o soră. Într-o dimineață, eu am vrut să merg la baie și pur și simplu părinții mei uitaseră ușa întredeschisă și dormeau amândoi, se prea poate să fi fost duminică, pentru că eu nu mergeam la școală și nici ei la serviciu. Erau acoperiți amândoi până la umeri cu cearșaful, dar cu toate astea eu mi-am dat seama doar dintr-o fulgurație de privire că ei sub cearșeaf erau goi. Și în mintea mea a fost: „De ce erau goi?”
Am înțeles imediat singură de ce. Fără ca, repet, să îmi spună cineva vreodată ceva cu detalii despre treaba asta. Este una dintre imaginile pe care eu le asociez cu intimitatea părinților mei în sensul în care ei se înțeleg bine și noi suntem o familie fericită pentru că ei se înțeleg bine.
Am văzut lucrul ăsta cu ani în urmă, o replică scurtă din filmul „Amour” al lui Michael Haneke, în care protagoniștii sunt doi oameni foarte în vârstă și fiica acestui cuplu îi spune tatălui: „Mi-aduc aminte când eram mică și mă simțeam atât de liniștită și în siguranță pentru că vă auzeam făcând dragoste peste perete.”. Și atunci mi-am adus și eu aminte de chestia asta. Eu nu i-am auzit și nu i-am văzut, dar pentru mine, cearșaful ăla care îi acoperea, așa, până la umeri, a fost suficient ca să știu că mama și tata sunt bine, se iubesc, iar noi suntem o familie fericită. De unde și de ce mi-a venit asta nu știu. Eu crescusem la bunici și la bunici nu văzusem nimic nici pe aproape de așa ceva vreodată. Niciodată.
Răspunsul e absolut aberant: Ca să nu le dăm idei copiilor
Reporter: De ce de fapt nu vorbim despre acest lucru, despre sex, sexualitate, viață sexuală?
Ana Barton: Răspunsul e absolut aberant: Ca să nu le dăm idei copiilor. De parcă ar trebui să le dăm noi idei, de parcă ei ar fi acorporali, n-ar avea instincte. De parcă ei n-ar vorbi între ei, trebuie să le dăm noi idei. De fapt, nu vorbim ca să nu ne complicăm viețile noastre și, evident, și pe ale lor. Ceea ce e fals, o clasică metodă a struțului, băgăm capul în nisip. Sau nisipul e chiar în capul nostru? Nu mi-e foarte clar.
Toată lumea a zis că nu e zdravănă, cum să nască ea un copil în condițiile în care stătea într-o familie violentă
Reporter: Dar până la urmă, așa ne complicăm, sunt consecințe, sunt, iată, măcelării de avorturi, există a doua, a treia generație de aurolaci în București, de exemplu.
Ana Barton:Exact. Săptămâna trecută am făcut o campanie. Am primit un mesaj într-o seară de la o tânără care mi-a spus: „Vă rog mult, ajutați-mă!”. Și în capul meu a fost: „Doamne, să nu îmi ceară bani, că bani n-am. Dar altceva, poate că pot altceva, dar asta să nu îmi ceară, că aici nu m-a prins bine.”. Ba tocmai că bani voia.
Acum un an a rămas însărcinată în timp ce lua anticoncepționale și nu a putut să ucidă. I s-a spus că există un risc fiindcă a luat anticoncepționale și se poate ca fătul să aibă probleme, însă ea nu a putut să ucidă. Și sigur că familia – chiar și prietenele s-au oferit să facă o chetă, să o ajute să ucidă copilul – nu s-a bucurat deloc de veste, dimpotrivă, dar ea a spus: „Nu pot.”. Toată lumea a zis că nu e zdravănă, cum să nască ea un copil în condițiile în care stătea într-o familie violentă, tatăl o bătea și pe ea, și pe mamă, de când ea era mică, le trezea noaptea înjurându-le și bătându-le.
Tatăl copilului era de asemenea violent, pentru că, normal, subconștientul te face să alegi ca partener ce îți e familiar. Și atunci, dacă tatăl e un abuzator, tu cauți inconștient un abuzator. Dacă te întreabă cineva zici că ai vrea un miel, dar asta nu înseamnă că vei alege vreodată altceva decât un lup, până nu rezolvi, dacă vrei, chestiunea asta. Fata a trebuit să plece, cu poliție, cu pompieri, într-un adăpost pentru victimele violenței domestice, copilul e prea mic, ea nu poate lucra, a luat un interviu, va începe jobul din septembrie, dar nu poate să își plătească micuța chirie pe care o plătește pe cazare, pentru că nu lucrează, nu are nici ce mânca. Și are un copil de 10 luni. Din noaptea de Paști e acolo. Are datorii. Eu am scris, i-am rugat pe oameni să o ajutăm: „Un leu, doi lei, trei lei, să-i dăm fetei, să treacă vara și luna septembrie, să ajungă și copilul la creșă. Un leu, doi, trei, dar să fim mai mulți”. Și am stat și m-am întrebat: „Cum este? Se întâmplă sau nu se întâmplă?” Iar această tânără are 25+ [ani], deci nu vorbim despre o adolescentă. Femeia lua anticoncepționale. De ce le lua? Să nu rămână însărcinată.
Și atunci noi, până la urmă, de ce tăcem atât? De ce ne ferim atât? Să nu mai spunem de tatăl violent, nu aș vrea să folosesc cuvinte atât de tari, dar îți imaginezi cam ce i-a spus când a venit însărcinată, a dat-o afară din casă. Au primit-o în primele luni de sarcină niște prietene care s-au supărat pe ea în momentul în care ea a spus că ar trebui să se facă educație sexuală în școli. S-au supărat foarte tare prietenele alea, așa că a trebuit să se întoarcă în casa tatălui, unde au reînceput bătăile.
Despre ce vorbim? Noi zicem că nu se întâmplă. Cum nu se întâmplă? Iată! Li se întâmplă adulților. Îți dai seama cât de vulnerabili sunt copiii?
Reporter: Și iată cum societatea transformă femeia într-un obiect de care vrei să scapi, mai ales cu un copil. Ana Barton:Și oricum femeia e vinovată pentru povestea asta.
Reporter: Te duci la părinți, te trimit la prieteni care, dacă nu spui ce trebuie, iată, te evacuează. Deci nu vorbim despre viață sexuală, vorbim de educația felului în care ar trebui să îl privești pe celălalt care este într-o nevoie. Te temi: „să nu mi se întâmple mie.”, dar, când i se întâmplă unui prieten, „să nu vină la mine acasă, să nu fie în responsabilitatea mea.”
Ana Barton: Mi-am adus aminte de ceva. Când eram în clasa a VIII-a, aveam o colegă, Emanuela, care arăta așa cum, când eram noi mici, o vedeam în poveștile ilustrate pe Ileana Consânzeana: cu două cozi lungi, împletite, cu două cireșe la capătul fiecărei codițe, cu ochi albaștri, pistruiată. Și fusese trimisă de către familie la oraș, cu un an înainte să intre la liceu, să se obișnuiască cu orașul. Emanuela stătea la doi unchi de-ai ei care aveau 85 de ani fiecare, erau profesori. Unul dintre ei era un profesor de folos pentru ea, că noi dădeam, ca și în zilele noastre, română și matematică atunci când intram la liceu. Unul dintre ei era de matematică, cred că domnul, dar doamna nu era de ajutor, era de muzică sau oricum ceva ce nu se dădea.
Într-o dimineață, vine Emanuela la școală, sufocată, înroșită, a intrat în clasă – parcă o și văd: era o fetiță așa de delicată și „minionă”, cred că avea un metru jumătate, dacă avea. A trântit ușile alea mari de la clasă și a spus: „Nu pot să vă spun ce am văzut azi-noapte.” – „Ce-ai văzut?” – „Unchiul meu și mătușa mea, unchiul meu și mătușa mea...”. N-a putut să spună. Zic: „Dar ce-ai făcut, Emanuela?” – „Am intrat fără să bat.” În camera unchiului și a mătușii, destul de târziu, nu era ca acum, în creierii dimineții, atunci târziu însemna 10 seara, nu 3 dimineața. În fine, i-a găsit pe unchiul și mătușa de 85 de ani făcând dragoste, chestie care a fost un enorm șoc pentru ea și un enorm șoc pentru noi.
Ne puneam problema, pentru că eram la o distanță de câteva luni de la discuția cu diriginta, că spaima asta nu trece până mori, despre asta era vorba, despre nimic altceva. Să trăiești cu frică până mori? Pentru că nouă ne era foarte frică. „Doamne, cum, deci nu scapi niciodată?!” Noi nici nu știam de ce anume trebuia să scăpăm, dar era clar că trebuia să scăpăm.
A terminat Teologia, Literele, un master de Cultură şi Civilizaţie Ebraică. În 2014 a debutat cu Prospect de femeie şi Mamifer. În 2015: Foto Splendid. Viața Socială – Colecția Costică Acsinte. 2016 Jurământ de rătăcire. "Cartea simțurilor" (volum colectiv), Humanitas, 2015, "Doamne și domnițe – Colecția Costică Acsinte", 2016, "Pervazul lui Dumnezeu", Humanitas, 2016
CREDITE FOTO: Narcis Pop, Ovidiu Moisin, Paul Gabor, Catalina Flaminzeanu
2
3
