Puncte cheie:

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala
  • La peste două luni şi jumătate de la alegerile generale din 4 martie, în plină derivă politică şi economică şi acumulând frustrări interne masive, răsfrânte asupra Ideii Europene, Italia ar putea avea curând un nou guvern, rezultat dintr-o înţelegere între Mişcarea de Cinci Stele (37% în Parlament) şi Liga Nordului (17%);
  • Într-un sondaj de ultimă oră, se pare că 60% dintre italieni susţin ideea formării acestui guvern şi acestei coaliţii a populiştilor, nu e clar câţi dintre ei făcând-o din convingere ideologică şi câţi din dorința de a vedea criza politică postelectorală încheiată. Dar explicaţia contează acum mai puţin;
  • Două partide populiste, naţionaliste şi protecţioniste, cu puternice accente anti-europene şi anti-imigraţie, vor aşadar să pună „italienii pe primul plan”, adică un fel de Italy First în versiune romană ultrageneroasă economico-social, cu un program de guvernare mirobolant, în care vor trebui să „scadă taxele dar să crească masiv subvenţiile bugetare”?! Toate acestea, în condiţiile unei economii care are deja o uriaşă datorie publică, reprezentând 132% în raport cu PIB, adică vreo 2300 de miliarde de euro, iar rata dobânzilor la care se poate împrumuta Italia pe pieţele internaţionale a crescut la 2,73%, faţă de Germania care se împrumută cu dobânzi de 1% (spre comparaţie, Grecia, când a intrat în faliment, ajunsese să se împrumute pe piaţa privată de capital cu dobânzi de 15-18%, pentru a plăti pensiile şi salariile);
  • „Contractul pentru un guvern al schimbării”, aşa cum este denumit Protocolul politic de 58 de pagini între cele două partide, nu vorbeşte explicit despre ieşirea Italiei din Uniunea Europeană sau din Zona Euro, dar conţine numeroase prevederi care indică faptul că noua majoritate de la Roma doreşte să acţioneze pe cont propriu şi chiar să o ia pe un drum diferit de cel al politicilor UE;
  • Premierul desemnat, la propunerea M5S, este avocatul şi profesorul de drept Giuseppe Conte, 54 de ani, fără experienţă politică şi managerială, care s-a lăudat inutil şi uşor riscant, în CV, că a studiat „vara, câte o lună” la mari universităţi americane precum Yale şi New York University, pentru a-şi actualiza pregătirea, universităţi care nu îl găsesc însă în evidenţele lor, acceptând elegant că „ar putea fi totuşi vorba de mici module de cursuri de vară, de 1-2 zile, pentru care nu se păstrează datele de participare ale cursanţilor”;
  • Italia porneşte astfel pe un drum periculos, condusă de o echipă de aventurieri politici, care nu condus niciodată nimic, dar ceea ce este esenţial de remarcat este că Italia nu e singură pe craca pe care vrea să o taie, fiind a treia economie a UE 27 şi a Zonei Euro, iar un dezastru economic al Italiei ar presupune probabil obligativitatea unor măsuri politice excepţionale luate la Bruxelles, precum excluderea/suspendarea Italiei din Zona Euro, pentru a nu pune în pericol moneda comună, aşa cum s-a întâmplat cu Grecia acum câţiva ani;
  • Puţine speranţe de rezistenţă se mai pun în Preşedintele Italiei, Sergio Mattarella (în vârstă de aproape 77 de ani), un proeuropean distins, educat, provenind dintr-o familie siciliană de elită, şeful statului promiţând în lunile din urmă „să se implice personal în găsirea celei mai bune soluţii politice pentru Italia”. Mattarella ar fi putut teoretic respinge nominalizarea lui Giuseppe Conte ca premier, dar pe de altă parte nu ar fi avut mai departe mijloacele şi instrumentele constituţionale şi politice necesare pentru a oferi o alternativă la ceea ce propune majoritatea parlamentară deja constituită. Dacă s-ar fi opus majorităţii, respingându-l pe Conte, Italia fiind o republică parlamentară cu un preşedinte fără legitimitate democratică şi cu slabe prerogative executive, Mattarella ar fi împins ţara într-o criză profundă, în care oricum nu avea soluţii de ieşire, alegerile anticipate urmând să conducă la rezultate chiar mai proaste decât precedentele;
  • Probabil că, în felul acesta, inevitabilul s-a produs. Populismul eurofob tot trebuia să ajungă la putere undeva într-o democraţie importantă a UE (nu luăm aici în considerare Ungaria, prea mică pentru a schimba cursul politicii europene), pentru a îşi juca astfel, în practica guvernării, „cartea politică” pe care o agită zgomotos, de peste un deceniu, partidele naţionaliste anti-europene. S-a întâmplat să fie Italia această ţară. Vulnerabilităţile democraţiei italiene erau demult cunoscute. În 1946, de exemplu, era cât pe ce să câştige comuniştii, dacă nu intervenea CIA în alegerile parlamentare. Într-un fel, este bine şi „eliberator” ceea ce se întâmplă acum, pentru că s-a ajuns în sfârşit la „momentul adevărului”, atât pentru Italia cât şi pentru Uniunea Europeană, în care se descarcă o teribilă presiune anti-UE, acumulată în timp. Oamenii au primit ceea ce au votat şi vor avea curând ocazia să compare aşteptările şi promisiunile cu realizările concrete ale noii politici;
  • Populiştii îşi vor dezamăgi oricum susţinătorii, în ambele situații posibile: şi dacă nu fac ceea ce au promis, intrând în rând cu guvernele Germaniei, Franţei şi Olandei şi cu politicile Comisiei Europene, dar şi dacă aplică punct cu punct măsurile din Contract, care vor dezechilibra şi mai mult economia Italiei şi vor conduce spre o criză. Dacă nu li se dădea însă ocazia să guverneze, atracţia populismului ar fi continuat să crească devastator. La capătul acestei aventuri, peste câţiva ani, lecţiile vor fi fost oricum învăţate pentru încă o generaţie sau două, chiar dacă preţul plătit de Italia şi Uniunea Europeană în forma sa actuală va fi enorm, mergând (nu putem exclude) chiar până la dezintegrarea Zonei Euro şi sfârşitul Proiectului European postbelic. Dar, dacă aşa va arăta sfârşitul Euro şi al acestei Uniuni, atunci Germania și Franța vor începe în cunoştinţă de cauză „un nou proiect european”, cu alţi parteneri (cu siguranță mai puțini) şi alte reguli (cu siguranță mai stricte), proiect care nu ştim cum va arăta, dar va fi cu siguranţă mult mai puţin idealist şi mai puţin deschis spre ţările necompetitive ale Europei.

*

În Italia, asistăm la un moment cu adevărat istoric, crucial prin semnificaţiile societale şi consecinţele politice pe care le presupune. Este primul caz din grupul celor şase democraţii „fondatoare” ale blocului comunitar, cu relevanţă crescută în cadrul Uniunii Europene (60 de milioane de cetățeni), căzută sub o guvernare de esenţă antieuropeană, naţionalistă şi protecţionistă, care ameninţă să zguduie Zona Euro sau chiar viitorul Uniunii așa cum o știm astăzi.

În cele din urmă, iată că cele două partide populiste şi naţionaliste şi-au dat mâna. Liga Nordului a ieşit din coaliţia radicală de dreapta cu Berlusconi, în care participase la alegeri, venind cu zestrea parlamentară obținută, de 17%, spre Mişcarea de Cinci Stele, instalată cu 37% în legislativ, pentru a forma împreună guvernul. Compromisul a constat în renunţarea de către Luigi Di Maio, tânărul lider al M5S, la pretenţia (legitimă?) de a fi premier şi la acceptarea unui necunoscut politic, profesor de drept, în poziţia de şef al guvernului.

Dacă M5S a fost votată masiv în centrul şi mai ales în sudul mai sărac al Italiei, unde a promis protecţie în sens social şi acordarea unui venit minim garantat, Liga a fost votată în nordul bogat, unde a promis tot protecţie, dar nu în sensul de politici sociale de susţinere a celor defavorizaţi, ci de restricţionare a dreptului străinilor de a intra şi lucra în regiuni prospere precum Milano.

Aşadar, coaliţia actuală de la Roma combină protecţionismul social, de stânga, cerut în sud, cu protecţionismul de dreapta, xenofob şi anti-imigraţionist, cerut în nordul dezvoltat al ţării.Ambele sunt eurofobe, cultivând impresia greşită că Uniunea Europeană este de vină pentru toate problemele structurale ale Italiei, pentru datoria uriaşă de 132% faţă de PIB, pentru şomajul de peste 10% (dublul mediei UE), pentru decalajele dintre nordul şi sudul ţării. Nicinul dintre aceste partide, la fel ca toate partidele din Italia de altfel, nu pune problemele existente pe seama guvernărilor interne neperformante şi poate chiar a unor slăbiciuni şi deficite de competitivitate ale ţării, în raport cu Germania şi ţările nordice, ci pe seama Bruxellesului. Uitînd cum arăta Italia anilor ’50, cu milioanele de italieni îmbarcându-se spre America, şi cât de mult s-a dezvoltat această ţară mediteraneană după începutul integrării europene.

Jocurile par făcute. Guvernul M5S-Liga va fi învestit curând de Parlament. Preşedintele Mattarella nu prea are mijloace la îndemână pentru a se opune voinţei politice a coaliţiei majoritare. Şi dacă ar avea, căci teoretic îl putea respinge pe Giuseppe Conte ca prim ministru, nu ar fi avut o soluţie alternativă la cea propusă de majoritatea parlamentară. Nici alegerile anticipate nu ar fi adus nimic nou, nimic bun, ci dimpotrivă. Decizia de acceptare a lui Conte a fost așadar inevitabilă.

Ce urmează acum? Cum se va raporta guvernul Conte la datoria publică a Italiei și la măsurile de austeritate bugetară? Care vor fi relațiile cu Germania și Franța, cu Bruxelles-ul? Primele semne sunt dintre cele mai îngrijorătoare. Relațiile se vor deteriora. Roma va practica intensiv blocarea deciziilor europene, în special a celor legate de preconizatele reforme ale Zonei Euro. Parisul și Berlinul s-au arătat, la diferite niveluri, deranjate de tonul și „soluțiile” propuse de liderii populiști italieni. Aceștia din urmă vor trebui însă să „livreze”, cel puțin în parte, votanților lor, decizii și politici conform platformei electorale cu care au câştigat (aidoma lui Trump), pentru a nu pierde rapid sprijinul populației, într-o democrație destul de fluidă și cu opțiuni volatile.

Un alt aspect de urmărit este relaţia noului guvern populist de la Roma cu Moscova. Ce tip de abordare va avea Italia faţă de Rusia? Va mai susţine oare prelungirea sancţiunilor sau va încerca blocarea (suspendarea) lor? Ne reamintim că inclusiv democratul Matteo Renzi a încercat să blocheze prelungirea sancţiunilor, acum trei ani. Nu avem acum certitudinea răspunsului, dar există indicii din timpul campaniei electorale şi a perioadei preelectorale, venind din aceeaşi zonă populistă a politicii italiene (inclusiv de la Berlusconi, prietenul lui Putin, care vizita Crimeea la un an după anexare şi spunea că a fost un act democratic), conform cărora Roma va pleda pentru ridicarea sancţiunilor UE împotriva Rusiei şi închiderea conflictului cu regimul lui Putin privind anexarea Crimeei, cu recunoaşterea stării de fapt şi a inutilităţii sancţiunilor internaţionale.

Dar relaţia cu preşedintele Trump? Va deveni oare guvernul italian un mare susţinător al noilor linii de politică externă şi economică protecţioniste, adoptate de administraţia Trump?

În fine, probabil aspectul cel mai important pentru noi toţi, este cum se va raporta guvernul Conte la reforma Uniunii Europene şi la Planul Macron? Primele declaraţii politice şi schimburile ostile de replici între Roma (liderii celor două partide) şi Paris (miniştri ai cabinetului francez) arată că relaţia nucleului franco-german şi a Bruxelles-ului cu Roma nu va fi dintre cele mai uşoare. La dimensiunea ei, Italia are capacitatea de a bloca reformele preconizate ale UE şi Zonei Euro, împingând Uniunea într-o nouă „criză existenţială”, aşa cum era numită de Juncker acum vreo doi ani, după referendumul britanic. Greu de crezut că guvernul populist de la Roma va accepta întărirea măsurilor de „guvernare politică supranaţională” a Zonei Euro, prevăzute de Emmanuel Macron şi Angela Merkel. Pe de altă parte, o criză a datoriei Italiei, rămasă fără sprijinul UE, al Germaniei şi al creditorilor europeni, ar însemna prăbuşirea ţării în haos dar şi un cutremur al sistemului Euro.Deja deficitul de 4,7%, ca să nu mai vorbim de mărimea datoriei publice (peste dublul limitei de 60% din PIB), „scot” Italia în afara criteriilor de la Maastricht. Apariţia unui nou „caz problemă”, după cel al Greciei, care reprezenta în fond doar 2% din economia UE şi a provocat atâtea tensiuni şi dureri de cap, ar putea însemna anularea oricărei şanse ca o ţară ca România să mai fie primită vreodată în Zona Euro, în caz că moneda unică va rezista unui astfel de şoc gigantic, al unei eventuale crize italiene.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro