Cu două zile înaintea finalului trecem în revistă filmele care ar putea câștiga premii din partea juriului prezidat de Cate Blanchett. Cea de-a 71 ediție a festivalului s-a dorit revoluționară, dar n-a fost. Competiția a oferit obișnuitul amestec de filme puternice, filme călduțe și filme nepotrivite pentru o asemenea ligă. Dar mai întâi trebuie spus că festivalul nu pare să dorească să dea vreun comunicat legat de dispariția lui Lucian Pintilie.
Filmele lui Lucian Pintilie au fost arătate la Cannes începând cu anul 1979, când „Salonul nr.6”, realizat în Iugoslavia, a intrat în secțiunea Un Certain Regard. În 1992, „Balanța” a fost prezentat în Séances Speciales din cadrul Selecției Oficiale, iar în 1994 și 1996 „O vară de neuitat” și respectiv „Prea târziu” au fost selecționate în Competiție. Aproape toate filmele de după 1990 realizate de Lucian Pintilie au fost coproduse de producătorul francez de origine română Marin Karmitz prin MK 2 Productions.
Marin Karmitz a fost omagiat în acest an de Festivalul de la Cannes și a fost prezent la o proiecție cu documentarul pe care l-a regizat în 1972 „Coup sur coup”. Ironia a făcut ca prietenul său Lucian Pintilie să se stingă câteva zile mai târziu. Aseară am scris biroului de presă al festivalului, crezând că se va da un comunicat așa cum s-a dat în 8 mai despre dispariția istoricului francez de film Pierre Rissient. Mi s-a spus azi că a fost anunțată conducerea festivalului dar că, probabil, nu se va da nimic. Și nu s-a dat până la această oră.
E drept, nici despre decesul lui Ermanno Olmi festivalul nu a dat un comunicat, chiar dacă el a luat la Palme d’or (în 1978) și a murit cu o zi înainte de începerea festivalul. În orice caz, mi se pare o gafă. Festivalul de la Berlin are grijă să omagieze postum toți cineaștii care i-au trecut pragul. Lucian Pintilie merita acest ultim omagiu și pentru că a fost cel mai important cineast român, și pentru că a influențat toți cineaștii din noul val, nou val pe care Cannes-ul l-a susținut și el.
În fine, să trecem la potențialul palmares. Discutăm despre filmele de până acum, cu precizarea că seara asta și mâine se mai arată câteva titluri. Filmul cel mai iubit de jurnaliști e până acum „Shoplifters”, de Hirokazu Kore-eda, despre care am scris în corespondența trecută. E filmul care poate impresiona și membrii juriului cu o cultură cinematografică solidă – cineaștii Dennis Villeneuve, Andrei Zviaghințev și Robert Guédiguian, dar și președinta Cate Blanchett, precum și actrițele - Kristen Stewart, Léa Seydoux, sau pe cântăreața din Burundi, Khadja Nin (care mă îndoiesc că le are cu filmele.). Habar n-am ce gusturi poate avea actorul chinez Chang Chen. De fapt, nimeni nu știe ce gusturi au toți oamenii ăștia și cât de maleabilă sau de categorică poate fi Cate Blanchett. Din experiența altor ediții pot spune că în general cineaștii nu tind să premieze filme asemănătoare cu ce fac ei. Deci loteria e mare.
Cel mai teamă îmi e că cele cinci femei majoritare din juriu vor face coaliție și se vor bate ca premiile să meargă mai ales la femei. Și-așa anul ăsta au fost două proteste feminine pe covorul roșu, primul cu 82 de femei (inclusiv membrele juriului) care au insistat să arate festivalului că doar 82 de femei au fost în competițiile Cannes-ului în cele 71 de ediții ale sale. A doua a aparținut actrițelor franceze de culoare care au protestat împotriva nereprezentării lor în industria locală.
Sunt trei filme realizate de femei în Competiție. „Lazzaro felice”/” Happy as Lazzaro”, de Alice Rohrwacher, despre care am mai scris, ar putea lua un premiu. Pe mine nu m-a înnebunit deși, până să se lungească prea mult, credeam că ar putea candida la Premiul pentru scenariu. Alți jurnaliști au apreciat filmul, deci e posibil să fi plăcut si juriului.
Al doilea film realizat de o femeie (și unul din cele patru filme franțuzești din Competiție),” Les filles du Soleil” (de Eva Husson) a fost beștelit rău de presa străină, deși feministele l-au ridicat în slăvi (vezi aici un articol foarte bun din „The Guardian” despre cum feministele #metoo n-ar trebui să se considere critici de film: Filmul prezintă în termeni eroici un batalion de femei kurde care luptă împotriva Statului Islamic, toate fiind foste ostatice care au fost violate și vândute ca sclave. Păcat că povestea reală, într-adevăr dramatică, e transformată de Eva Husson într-o baladă gen „Ecaterina Teodoroiu”, cu precizarea că șefa batalionului (interpretată de iraniana Golshifteh Farahani), nu e doar cea mai curajoasă, dar și cea mai frumoasă dintre toate și nu știu cum face dar e machiată și când pleacă la luptă.
Clip din ”Les filles du Soleil”:
Despre cel de-al treilea film realizat de o femeie, „Capernaum”, de Nadine Labaki, nu pot spune nimic pentru că proiecția lui de presă are loc în timp ce scriu acest text. E prima dată când cineasta libaneză intră în Competiție la Cannes (în 2011 a fost în secțiunea Un Certain Regard cu „Where Do We Go Now?”), iar filmul ei e, din câte am înțeles, o privire realistă asupra copilăriei.
De fapt, la o numărătoare rapidă, sunt vreo nouă filme care ar putea intra în palmares, deci nu e așa rău, deși ne așteptam măcar la o Competiție fără pași greșiți, dacă nu la una inovatoare. Foarte reușit e „Burning”, revenirea lui Lee Chang-dong la cinema după o pauză de opt ani. Coreeanul a fost deja premiat de două ori la Cannes, iar în „Burning” el adaptează (și expandează) o povestire de Haruki Murakami care nu avea prea multă acțiune (asta l-a și atras.).
Filmul urmărește trei personaje – doi băieți și o fată, care alcătuiesc un triunghi ciudat. Personajul principal e un băiat modest si singuratic al cărui tată e judecat pentru violență și care reîntâlnește o prietenă din copilărie. După o seducție rafinată, fata îl lasă să aibă grijă de pisica ei ca să-și guste libertatea în Africa. La întoarcere, băiatul o așteaptă gata îndrăgostit, dar ea nu vine singură, ci cu un golden boy cu aere de superioritate. Intrigat și gelos, eroul (care cochetează cu ideea de a scrie un roman) se scufundă progresiv în ape tot mai întunecate, neputând (nici noi) să mai deosebească realitatea de fantezie și dezvăluind rezerve de violență de care nu era conștient.
Impecabil jucată de Yoo Ah-in, debutanta Yun Jong-seo și Steven Yeun (care a venit anul trecut la Cannes cu „Okja”), această poveste de două ore și jumătate înaintează lent, atrăgând spectatorul într-un joc ale cărui rezultate rămân învăluite în mister. E cel mai literar film văzut anul ăsta în Competiție, și când spun asta mă refer nu la o formă narativă, ci la capacitatea imaginilor, dialogurilor și montajului de a crea o formă ce vălurește și se modifică lent ca un text bun.
Trailer ”Burning”
Bine primit de presă (mie mi-a plăcut comme çi, comme ça) e și „Dogman”, de Matteo Garrone, considerat cel mai bun film al italianului de la „Gomora” încoace. Garrone a luat până acum la Cannes două Grand Prix-uri - pentru „Gomora” în 2008 și „Reality” în 2012, și a mai fost în Competiție în 2015 cu „Il raconto dei raconti”. In „Dogman” el scoate tot ce poate dintr-o temă deloc originală: un bărbat onest, dar sărac și moale care ține un salon pentru câini, încercând să-i ofere fetiței sale tot ce e mai bun, e exploatat și umilit de un „amic” violent care-l obligă să-i fie părtaș la furturi.
Garrone prelucrează cu profesionalism relația dintre inumanitatea oamenilor și nevinovăția animalelor într-o manieră ce amintește de neorealismul italian (simpatia pentru eroul inocent și bun, copleșit de o o lume meschină), dar vine și cu o violență pe care a mai scos-o la iveală în filmele lui. Decorurile situate în marginea unui mare oraș sunt mai mult teatrale, amintind uneori de filmele lui Aki Kaurismäki. “Dogman” e, de fapt, un western urban, pentru că personajul central încearcă să-și respecte codul onoarei, să nu devină și el o brută, dar pentru a supraviețui e imposibil să nu răspundă tot prin violență.
”Dogman” ar putea fi premiat pentru interpretare masculină (Marcello Fonte).
Trailer „Dogman”:
Candidate la palmares sunt și „Leto”, de Kirill Serebrennikov, prezentat în primele zile ale festivalului în absența regizorului arestat la domiciliu în Moscova, și „Cold War” de Pawel Pawlikowski (un love story imposibil din anii 50-60).
Cred că palmaresul va fi politic, dar nu știu cât de departe e în stare juriul să meargă. Dacă e dispus să premieze mai mult din rațiuni politice și mai puțin din rațiuni estetice, atunci ar putea premia și „Three Faces”, primul film cu care Jafar Panahi intră în Competiția de la Cannes.
Iranianul Panahi are interdicție de a face film din 2010, când a fost arestat pentru propagandă anti-guvernamentală. După eliberare i s-a interzis să mai facă cinema timp de 20 de ani, dar a continuat să lucreze mai mult sau mai puțin pe ascuns. „Three Faces” e un film mai modest din filmografia sa, dar e luminat de figura lui de Ion Dolănescu zen. Panahi se joacă pe sine într-o poveste care începe ca o detective story despre o tânără de la țară care trimite un SOS unei actrițe consacrate (Behnaz Jafari, și ea se joacă pe sine) înainte de a se sinucide pentru că familia n-o lasă să devină actriță.
Când fata e găsită în viață, călătoria lui Panahi și Jafari devine ceea ce era gândită să fie – o privire asupra condiției femeii din Iranul zilelor noastre. Aerul de spontaneitate pe care-l avea și „Taxi” (unde Panahi făcea pe șoferul și nu știai sigur care din călătorii lui erau chiar actori) e prezent și aici, dar miza e mai mică și amplitudinea poveștii la fel.
Panahi are acasă trofeele celorlalte trei mari festivaluri – Berlin (cu „Taxi” în 2015), Veneția (cu „The Circle”, 2000) și Locarno (cu „The Mirror”, 1997), dar e improbabil că va lua acum și la Palme d’or. La Cannes a venit cu primul său lungmetraj, „The White Balloon”, în 1995, și a luat pentru el Premiul Caméra d’or.
Trailer „Three Faces”:
Mă îndoiesc că „Under the Silver Lake”, de David Robert Mitchell, joaca unui cineast cinefil fan al lui David Lynch, dar confuză și inutilă, ar fi vreun candidat la premii. Mai degrabă cred că va intra în palmares celălalt film american, „BlacKkKlansman”, de Spike Lee, care pe lângă că e mult mai bun, are și un puternic cârlig în realitate (problemele rasiale și extremismul).
E greu de spus dacă acest juriu foarte amestecat îi va da un premiu lui Jean-Luc Godard, al cărui dificil, dar vivace eseu „Le livre d’image” are ceva testamentar. Godard are 87 de ani dar, poate va spune juriul, a fost deja premiat în 2014 pentru scenariul unui film realizat în aceeași manieră, „Adieu au langage” (ca să fiu rea, probabil că juriul s-a gândit atunci că acela era filmului lui testament.).
Adevărul despre Whitney
Scoțianul Kevin Macdonald nu era fan Whitney Houston când i s-a propus să facă un documentar despre ea, dar a fost atras de ceea ce i-a spus agenta ei: că în 20 de ani cât i-a fost alături, n-a reușit s-o înțeleagă. S-au făcut nouă documentare despre ea până acum, dar acesta e primul care scoate la iveală unul din secretele acestui pop icon: de-abia spre sfârșitul interviurilor, Macdonald a aflat de la o mătușă a lui Whitney că aceasta ar fi fost abuzată sexual în copilărie de o altă mătușă – Dee Dee Warwick (sora lui Dionne Warwick și care a murit acum vreo 10 ani).
Acest secret scos în sfârșit la iveală din pliurile unei familii cu probleme de dependență de droguri nu face cu totul lumină asupra unei vieți. Asta vine ca o frustrare la sfârșitul filmului, dar pe de altă parte e bine pe undeva că secretul rămâne la locul lui. Macdonald a intervievat 70 de persoane (din care doar 30-40 au rămas pe ecran) și a construit filmul adăugând imagini din interviuri sau home footage sau secvențe din concerte. Sunt două ore de film cu multă informație, dar senzația e că eroina îți scapă printre degete așa cum i-a scăpat și lui Macdonald, care a prins niște chestii, dar nu le-a legat pe deplin și că ceva îi lipsește ca să descifreze misterul.
Da, am bifat divorțul părinților, abuzul sexual care ar fi dus la o sexualitate incertă, care ar explica relația cu Robyn Crawford, care i-a fost mulți ani asistentă și iubită și căreia i-a făcut vânt când a apărut Bobby Brown, care e responsabil pentru dependența de cocaină. Dar probabil că secretele încă sunt ascunse în cutele acestei familii. Deși era atât de talentată, această femeie avea o stimă de sine atât de scăzută. „Whitney” e primul documentar despre Whitney Houston realizat cu acordul familiei, dar familia n-a avut final cut asupra lui.
Aceeași senzație am avut și când am văzut „Amy”, de Asif Kapadia, documentar lansat în 2015 tot la Cannes, dar acela mi-a plăcut mai mult și datorită muzicii. Era ceva atât de inconturnabil tragic în dorința lui Amy Winehouse de a se autodistruge încât nu-ți mai venea să vrei să încerci să mai deslușești vreun mister. Doar regretai că nimeni nu a încercat s-o prindă în picajul ei controlat.
Clip din „Whitney”:
Nici un premiu românesc
În 17 mai au fost anunțate și premiile secțiunii Cinefondation, unde a concurat scurtmetrajul românesc „Albastru și roșu în proporții egale”, de Georgiana Moldoveanu. Premiul I a fost obținut de „The Summer of the Electric Lion”, de Diego Cespedes din Chile, Premiul II ex-aequo a fost primit de „Kalender”, de Igor Poplauhin din Rusia și „The Storms in Our Blood”, de Shen Di din China, iar Premiul III a mers la „Inanimate” de Lucia Bulgheroni din Marea Britanie.
Nici o supărare pentru români. Avea dreptate Gilles Jacob, fostul președinte al Festivalului de la Cannes, când a spus pe scena: „alt juriu ar fi dat alte premii”. În schimb, sfatul lui pentru premianți a fost: „Să nu vi se urce la cap!”
Rendez-vous cu John Travolta
Protagonistul din „Saturday Night Fever” și „Pulp Fiction” e un tip căruia îi place să se reinventeze – a recunoscut-o chiar el, adică John Travolta pe scena sălii Buñuel, când a venit la un rendez-vous cu invitații festivalului (presă, actori, tineri regizori etc). Travolta e un tip simpatic și civilizat, pe lângă că la 64 de ani arată mult mai bine ca la 20.
A venit cu tot familionul (soția Kelly Preston cu care joacă în „Gotti”, film prezentat la Cannes, sora Ellen, fiica Ella, fiul Benjamin), plus regizorul lui „Grease”, Randal Kleiser, plus avionul personal pe care ne-a spus că el l-a pilotat (pentru că da, încă zboară aproape zilnic.).
Nu ne-a spus chestii prea mărețe, dar a păstrat aceeași inocență ca din unele roluri ale sale (a recunoscut că personajul din “Phenomenon” e pe stilul lui), lucru care trece rampa. Spectatorii i-au gustat fiecare cuvânt și au însoțit unele răspunsuri cu aplauze.
Mi-a plăcut când ne-a spus că a învățat de la tatăl său să se poarte la fel cu toată lumea. Tot din familie a prins gustul filmelor bune. Când era mic a fost cu atât mai impresionat de „La Strada” lui Fellini cu cât tatăl său i-a spus că Gelsomina a murit de inimă rea. Nu știa până atunci ce înseamnă să mori de inimă rea. Probabil că a înțeles cel mai bine în 2009, când fiul său cel mare, Jett, a murit la doar 16 ani, dar nimeni n-a îndrăznit să-l întrebe ceva despre asta.
Premiile Competiției celei de-a 71 ediții a Festivalului de la Cannes se anunță în seara zilei de 19 mai. Cu o zi mai devreme, în 18 mai, se anunță premiile secțiunii Un Certain Regard, unde candidează și coproducția minoritar românească „Donbass”, de Serghei Loznița.
Referințe:
