Băgați la cap o dată cum vine socoteala
Oricum o-ntoarceţi şi o răsuciţi
E-ntâi păpica, şi apoi morala.
Bertolt Brecht – Opera de trei parale
Al doilea final, Act 2, Scena 2 (trad. anon.)
Pe finalul unei reclame Volvo pentru un nou SUV se aude o afirmație interesantă:
În lume există două tipuri de oameni: cei care se tem de viitor și cei care îl îmbrățișează.
Viitorul cu care ne vom confrunta peste câteva decenii va avea sigur elemente pe care nu le putem neglija. Conform estimărilor demografice ale ONU, în 2050 omenirea va număra aproape 10 miliarde de suflete, cu peste 2 miliarde mai multe decât în prezent. Asta înseamnă încă 2 miliarde de locuitori care vor avea nevoie de hrană și apă potabilă, de locuințe și joburi, de electricitate și diverse aparate electronice, de automobile și călătorii etc. Iar pe deasupra mai trebuie adăugate și schimbările climatice, cu cele 1,5 – 2°C încălzire globală la care ne dă voie Acordul climatic de la Paris.
Chiar dacă, istoric privind lucrurile, putem anticipa că marea majoritate a celor 2 extra miliarde de pământeni își vor găsi drumul dorit spre statutul de middle class, nu este greu să ne imaginăm dificultățile extraordinare cu care se vor confrunta copiii noștri.
Va fi posibil ca în următorii 32 ani societatea umană să fie cea pe care o dorim și o anticipăm acum? Dacă da, care va fi prețul și ce va trebui să facem?
Posibile răspunsuri la aceste întrebări au fost sugerate de Charles C. Mann într-o carte recent publicată (The Wizard and The Prophet:Two Remarkable Scientists and Their Dueling Visions to Shape Tomorrow’s World).
Conform lui Mann, oamenii care se tem de viitor sunt cei pentru care bunăstarea nu este cea mai mare realizare a omenirii, ci cea mai mare problemă. Pentru că prosperitatea noastră este temporară întrucât se bazează pe faptul că luăm mai mult din pământ decât ne poate el da. Și dacă vom continua, rezultatul inevitabil va fi devastarea pe scară globală, incluzând probabil și extincția noastră.
Mantra acestor oameni este: Reduceți consumul! Reduceți consumul! Altfel, fiecare va pierde! Precum profeții biblici, ei propovăduiesc eco-apocalipsa.
Din perspectiva viitorului, al doilea tip de oameni sunt vrăjitorii. Aceștia consideră că știința și tehnologia, aplicate corespunzător, sunt căile prin care omenirea poate rezolva situații dificile. Pentru cei care îmbrățișează viitorul cu optimism, bunăstarea nu este cea mai mare problemă, ci soluția problemelor. Numai atunci când devenim mai bogați, mai inteligenți, mai educați, vom putea inventa mai mult, vom putea rezolva eco-dilemele și câștiga meciurile eco-viitorului.
Mantra vrăjitorilor este Inovați! Inovați! Numai astfel fiecare poate câștiga! Îmbrățișarea entuziastă a viitorului este simbolul tehno-optimismului.
Numai că, optimismul este privit de regulă cu suspiciune și, de multe ori, este considerat chiar ridicol. Un filosof optimist, John Stuart Mill, scria în 1828: Am observat că nu omul care speră când alții disperă, ci omul care disperă când alții speră, este admirat de o mare mulțime de persoane ca fiind un înțelept. Cu alte cuvinte, vrăjitorii tehno-optimiști au șanse mai puține de a fi considerați posesorii unor calități mintale deosebite, precum înțelepciunea. Încă mai persistă ideea că profeții, chiar mincinoși dovediți fiind, sunt cei care trebuie respectați intelectual.
Într-o carte recentă, psihologul Steven Pinker (Harvard University) întărește această idee atunci când atrage atenția că avem de-a face cu un bias de negativism: Cei care seamănă frica legată de o profeție apocaliptică sunt considerați mai serioși și mai responsabili, pe când cei care sunt echilibrați sunt considerați ca fiind naivi și mulțumiți de sine.
Ne mai aducem aminte de isteria mondială de la sfârșitul anilor 1990 creată de presupusul Y2K bug? Atunci, însuși Președintele Clinton a intrat în panică și a desemnat un țar care se pregătească țara (și lumea) pentru catastrofele prezumate a avea loc pe 1 ianuarie 2000. Ce a fost până la urmă? Mult zgomot pentru nimic…
Profeții văd lumea ca pe un întreg finit în care oamenii sunt constrânși de mediul care-i înconjoară. Pentru ei, stabilitatea și prezervarea acelui mediu sunt garanțiile viitorului nostru și scopul ce trebuie urmărit. Profeții mai cred că lumea naturală întruchipează o ordine mai înaltă care nu trebuie perturbată de acțiunile ordinare ale oamenilor.
Vrăjitorii văd posibilități nelimitate și inepuizabile de activitate, iar pe oameni îi privesc ca pe manageri competenți ai planetei. Pentru ei, creșterea și dezvoltarea reprezintă norocul și binecuvântarea speciei noastre. De aceea, planeta este ca o trusă de scule pe care fiecare le poate folosi în mod gratuit.
Conflictul dintre aceste viziuni opuse este centrat mai puțin pe fapte și mai mult pe valori. Argumentele aduse în dezbatere pleacă de la poziții morale și spirituale implicite: concepțiile despre lume și locul omenirii în aceasta. Nu e vorba de dihotomia dintre bine și rău, ci de divergența ideilor care definesc o viață bună, sau de ordinele etice prin care se acordă prioritate libertății personale ori unei conexiuni intrinseci cu societatea.
Pentru tehno-optimiștii de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul celui actual, capitalismul piețelor globale dominate de marile corporații era/este un peisaj acceptabil moral, chiar dacă uneori în căutare de soluții reparatorii. Drepturile individuale, autonomia personală, mobilitatea fizică și socială au fost/sunt elemente rezonante majore.
Pe partea eco-apocaliptică, se consideră că aprioric societățile capitaliste dominate de consumarism suferă de un rău imanent pentru că ceva este fundamental greșit cu ele. Oamenii ar trebui să trăiască în comunități mai mici, mai aproape de glie, și să controleze nebunia exploatatoare generată de globalizare, corporații multinaționale și piețe dominante. Drepturile și libertățile individuale (precum mobilitatea, flexibilitatea) cu care se laudă societățile de consum nu sunt decât iluzii.
Argumentele de tip profeți vs. vrăjitori își au rădăcinile în dezbateri polemice purtate cu mulți ani în urmă: Voltaire vs. Rousseau; Thomas Jefferson vs. Alexander Hamilton; Robert Malthus vs. William Godwin and Nicolas de Condorcet; T. H. Huxley vs. Bishop Samuel Wilberforce of Oxford, și alții. Pentru actualizare, plecând de la fascinanta carte a lui Mann, voi apela la doi reprezentați tipici, mai puțin cunoscuți astăzi: ambii au fost americani, au trăit aproximativ în același timp și au fost eroii unor dezbateri incendiare, începute în anii 1940, despre modul în care populația lumii, mereu crescătoare, va reuși să-și producă hrana necesară unui trai îndestulat[1]. Mai mult, contribuțiile intelectuale ale celor doi au marcat indelebil a doua jumătate a secolului trecut, iar rezonanțele persistă și în prezent.
William Vogt – Profetul eco-apocaliptic și Părintele ecologismului modern
Născut în 1902 și mort (prin sinucidere) în 1968, William Vogt (Figura 1) a fost un absolvent de franceză al unui colegiu rural din statul New York și un ornitolog amator. Fără a avea o pregătire formală de specialitate, Vogt a pus bazele ecologismului modern odată cu publicarea în 1948 a unei cărți,Road to Survival, devenite ulterior un best-seller mondial.
Cartea lui Vogt conținea două elemente majore inedite:
1. O nouă definiție a conceptului de mediu înconjurător (environment). Vechea definiție, datând de pe vremea Greciei antice, desemna factorii externi – climă, apă, aer, vegetație, sol – care afectau viețile și caracterele individuale[2]. În acest context, mediul înconjurător se referea la un singur tip de loc – păduri, mlaștini, câmpii, țărmuri etc. – care acționa asupra individului. Vogt a întors noțiunea de environment cu 180 grade: mediul înconjurător nu mai însemna factorii externi naturali care afectau indivizii, ci factorii externi care erau afectați de oameni. În locul Naturii modelând oamenii, el își imagina oamenii modelând Natura. Și prin mediu înconjurător el nu mai înțelegea un loc specific, ci întreaga planetă. Schimbarea definiției unui cuvânt poate fi un act pur academic și abstract, dar consecințele nu sunt de același tip. Fără noul „environment” n-ar mai exista astăzi mișcarea ecologistă (environmental movement).
2. Vogt a folosit un termen marinăresc – capacitate portantă – pentru a rezuma patetic relațiile dintre umanitate și mediul înconjurător. În cazul unui vapor este vorba de mărimea cargoului (în tone sau metri cubi) care poate fi transportat. În cazul ecologismului introdus de Vogt, se referă la faptul că nicio specie nu poate depăși capacitatea portantă a mediului înconjurător. Trebuie să recunosc că a fost un concept cheie, cu un impact psihologic greu de neglijat, prin care Vogt a stârnit și sensibilizat emoțiile multor oameni. Aș putea spune că, peste mai multe decenii, Josh Fox a folosit într-o manieră similară secvența-șoc a apei de la robinet care se aprinde din cauza presupusei contaminării cu gaze de argilă, determinând succesul temporar al mișcărilor fracktiviste[3].
Prin folosirea capacității portante a mediului înconjurător, Vogt l-a reactivat pe Malthus. Dar așa cum Malthus n-a oferit nicio dovadă că producția agricolă poate crește numai aritmetic, în timp ce populația crește doar geometric, nici Vogt nu și-a întemeiat conceptul său pe baze de date ferme. Nici o unitate de măsură nu a fost propusă de el.
Intuitiv și emoțional, argumentul capacității portante este puternic, dar intelectual este speculativ și iluzional.
Figura 1. „Vrăjitorul” Norman Borlaug (stânga) și „profetul” William Vogt (dreapta) Sursa
Astăzi, conceptul capacității portante globale a fost rebotezat limite planetare de un nou grup de eco-cercetători apocaliptici. O discuție detaliată a celor 9 limite planetare am făcut-o aici.
Soluția principală propusă de Vogt pentru rezolvarea tuturor problemelor ecologiste a fost controlul populației care consumă prea mult: Mâncați mai puțin! Nu mai mâncați carne, lapte și brânzeturi[4]! Nu vă mai înmulțiți!
În celebra sa carte, Vogt îmbrățișează eugenia ca răspuns la suprapopularea planetei, îndemnând guvernele să ofere bani săracilor și debililor mintali pentru a se lăsa sterilizați. Astfel, își imagina el, va avea loc o „influențare selectivă favorabilă” asupra speciei umane. O astfel de idee, care astăzi este sacrilegiu și ar oripila pe oricine, a fost susținută de fondatorul ecologismului modern și prin aderarea sa la mișcarea eugenistă din America: în 1956, Vogt era director al American Eugenics Society, la recomandarea sponsorului sale, Margaret Sanger, co-fondatoarea lui Planned Parenthood Federation of America.
Deși ideile lui Vogt au devenit mobila intelectuală a majorității minților liberale vestice, moartea sa prin sinucidere nu a fost remarcată și nu a declanșat elogieri– poate că asta este soarta profeților, să moară fără onoare. În acest context, mi se pare sugestiv că necrologul publicat de influentul ziar liberal, The New York Times, subliniază în titlu doar rolul lui Vogt ca director al Planned Parenthood. Nimic despre ecologismul modern pe care l-a inventat.
Eco-apocalipsul post-Vogt
Lumea ideală preconizată de Vogt – o rețea de cetățeni ghidați de principii ecologiste și producători auto-suficienți – seamănă cu cea visată de Thomas Jefferson, pentru care virtutea poate înflori doar în așezările agricole, departe de orașe și piețe (rural vs. urban). Dar, confirmând opiniile opuse ale lui Alexander Hamilton, mulți oameni au concluzionat că cel mai bun mod de a conviețui cu natura este concentrarea în marile orașe (pentru că se utilizează mai puține resurse decât în puzderiile de mici comunități răspândite peste tot), creșterea productivității (pentru că, dacă mai puțini oameni vor lucra pământul, se va maximiza producția) și creșterea prosperității (pentru că bunăstarea permite societăților să devină mai capabile în corectarea unor posibile greșeli ecologice). Vogt însuși a putut experimenta această situație atunci când părinții săi s-au strămutat dintr-o bucolică așezare (Mineola) din Long Island în urbanizatul și larg populatul Brooklyn.
Ideile lui Vogt nu au eșuat în totalitate.
În 1967, cartea „Famine 1975! America’s Decision: Who Will Survive?” avertiza: Până în 1975 un dezastru de o magnitudine fără precedent va afecta lumea…foametea va face ravagii în națiunile subdezvoltate…aceasta este cea mai mare problemă cu care se confruntă omenirea. Reputata revistă Science a publicat o recenzie a cărții în care caracteriza predicția unor înfometări în masă drept auto-evidentă, argumentând că soluțiile tehnologice erau „nerealiste” și concluzionând că o catastrofă este inevitabilă: Toți cercetătorii responsabili sunt de acord că tragedia va avea loc.
Cu două luni înaintea sinuciderii lui Vogt și sub puternica lui influență, Paul Ehrlich a publicat The Population Bomb -The Population Control or Race To Oblivion, care începe cu infama propoziție: Bătălia pentru a hrăni omenirea s-a terminat. După care, autorul eco-apocaliptic ne avertizează: În anii 1970… sute de milioane de oameni vor muri de foame. Ne trebuie un control al populațieipentru că este singura soluție.
Confirmând încă o dată cele scrise de Mill în 1828, și această carte apocaliptică s-a bucurat de un succes nebun. Ehrlich a reluat ideile lui Vogt, afirmând că niciun efort de a extinde capacitatea portantă a Pământului nu poate ține pasul cu creșterea necontrolată a populației.
În 1970, cu ocazia Zilei Pământului, Ehrlich a lansat un nou slogan: Oamenii poluează. Sugestia sloganului era clară: mai mulți oameni = mai multă poluare. Conducătoarea Indiei de atunci, Indira Gandhi, a replicat în 1972: Sărăcia este cel mai mare poluator. Ecologistul Garret Hardin a plusat, sugerând a 11-a poruncă: Să nu depășești capacitatea portantă.
În 1972, ideile lui Vogt s-au regăsit cu mult lustru academic în Limits to Growth, un studiu elaborat de un grup de cercetători de la MIT care, utilizând modele computerizate, au prezis că o creștere a populație cuplată cu una a consumului vor conduce la catastrofă. Cartea s-a vândut în 12 milioane exemplare traduse în 37 limbi.
Ca și Gasland mai târziu, Limits to Growth a declanșat o isterie planetară: Va exploda bomba populației și va veni sfârșitul lumii!!! Purtate de valul fricii populare, organizații precum International Planned Parenthood Federation, the Population Council of the World Bank, the United Nations Fund for Population Activities, ori Association for Voluntary Sterilization au inițiat programe și campanii publicitare de reducere a fertilității în țările din lumea a treia.
Rezultatele au fost înfricoșătoare. Milioane de femei au fost sterilizate, adeseori forțat, uneori ilegal și în condiții nesigure, în Bangladesh, Mexic, Bolivia, Peru, Indonezia, și, mai ales, în India. Acolo, numai în 1975, sterilizarea a fost aplicată la peste 8 milioane de femei și bărbați. Programele de control al populație, stipulate de profetul Vogt, s-au derulat cu vigoare și în Egipt, Tunisia, Pakistan, Coreea de Sud și Taiwan.
Inspirați de Limit to Growth, chinezii au ajuns la concluzia că singura modalitate de a evita catastrofa populației este o lege prin care un cuplu are dreptul doar la un singur copil. Adoptată în 1980, legea a produs zeci de milioane -poate chiar 100 milioane – de avorturi forțate, adeseori în condiții precare care au condus la infecții, sterilitate sau chiar decese. Alte milioane de femei au fost obligate să-și introducă sterilete sau să fie sterilizate. După aproape patruzeci de ani, China încă mai resimte dezastrul demografic de pe urma politicii doar-un-singur copil[5].
Ideea lui Vogt – reducerea populației prin metode controlate – a fost îmbrățișată cu entuziasm de Paul Ehrlich în ThePopulation Bomb: Lanțul cauzal al degradării [mediului natural] este ușor de trasat până la sursa sa inițială. Prea multe mașini, prea multe fabrici, prea mulți detergenți, prea multe pesticide…, prea puțină apă, prea mult dioxid de carbon – toate acestea au o singură sursă: prea mulți oameni.[6]
Atâta ură a umanității este greu de conceptualizat și înțeles.
Ehrlich și-a continuat rolul de profet eco-apocaliptic în 1969, cu eseul „Eco-Catastrophe!” în care a prezis că Revoluția Verde va eșua și că „ignoranța” tehno-optimiștilor cornucopieni va fi dată în vileag. Până în 1980, degradarea mediului va duce la extincția întregii vieți animale importante din oceanele lumii, sute de mii de oamenii vor muri sufocați din cauza poluării aerului și speranța de viață în Statele Unite va scădea la 42 ani. Societatea vestică, a proclamat ritos profesorul de Stanford, este pe pragul completării violului și uciderii planetei pentru câștiguri economice.
Nu încape nicio îndoială că ecologismul – singura ideologie din secolul al XX-lea care a supraviețuit cu succes sub forma unei religii negative – este fundamental anti-umană. Scopul majorității profeților nu este obținerea unei balanțe între natură și umanitate, ci eliminarea fizică a oamenilor (cu excepția lor înșiși, prietenilor și fanilor). Numai așa îmi pot explica legătura dintre ecologism și controlul populației folosind eugenia fascistă și alte metode similare.
Norman Borlaug – Vrăjitorul tehno-optimist și Părintele Revoluției Verzi
Născut în 1914 într-un sătuc din Iowa, Borlaug (Figura 1) a muncit din greu pentru a-și plăti studiile universitare. A absolvit silvicultura la University of Michigan, după care a continuat cu masteratul și doctoratul în agronomie (patologia plantelor) la aceeași universitate. În 1970 a primit Premiul Nobel pentru Pace (primul agronom astfel onorat) datorită succesului fulminant al Revoluției Verzi pe care a inițiat-o și a câștigat-o triumfal. În 2007, când Borlaug avea 93 ani, The Wall Street Journal a publicat un editorial afirmând că el a salvat probabil mai multe vieți decât oricine în istorie. Poate un miliard. Iar necrologul lui din The New York Times subliniază din titlu că Borlaug a fost omul de știință agronom care a luptat cu foametea, dezamorsând bomba populației.
Cu o bursă minusculă din partea Fundației Rockefeller din New York, Borlaug s-a mutat în Mexic la începutul lunii septembrie 1944. În următorii 19 ani, cercetările sale se vor concentra pe două direcții importante:
a. Crearea unor plante de grâu rezistente la o boală contagioasă veche de mii de ani, care decimează regulat producțiile din întreaga lume, inclusiv România: rugina neagră a tulpinii (Puccinia graminis)
b. Crearea unor plante de grâu cu tulpini scurte și viguroase, capabile să nu se îndoaie până la pământ în cazul furtunilor sau ploilor puternice.
Munca pe câmp a fost extrem de solicitantă fizic: polenizarea manuală încrucișată a peste 8.000 de plante pentru a obține urmași care să răspundă celor două cerințe, înhămatul la plug când lipseau tractoarele, lucrări masive de îmbunătățire a calității solurilor, zile și nopți petrecute pe câmp într-o colibă ș.a.m.d. După prima recoltă, selectarea semințelor a continuat prin încrucișări cu grâu din Kenia, Japonia și alte țări. În total, 8.600 varietăți au fost urmărite cu atenție, catalogate, înregistrate, replantate și ciclurile s-au repetat până în 1963.
Borlaug a mai adăugat irigații, îngrășăminte naturale și/sau artificiale. Când a ajuns în Mexic, Borlaug a notat că doi din trei locuitori nu aveau suficientă mâncare din cauza recoltelor slabe. Când a părăsit Mexicul, după 19 ani de muncă pe brânci, producția de grâu la hectar se triplase.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
