1 € 4,6346 1 USD 3,9285duminică 17 dec 2017
Versiune
Mobile

​Gata 2017/TOP 6 filmele lumii. Ai mai vazut bataie de inima soldateasca, gen Dunkirk? Dar mancatorie intre bogati si saraci stil The Square?

de Gasca HC Miercuri, 6 decembrie 2017, 16:37
- a A+
Imagine
Am ales filme de multiplex & europene. Criteriul: sa fie din ambele cateogorii, asadar lungmetraje de arta care au intrat si-n Mall-uri. Pentru orice retina, de cinefil sau de om care vrea doar “entertainment”. Toate au fost premiate: Palme d’Or-uri, Ursi de Aur, Lei de Aur, probabil Oscaruri (in februarie). De la elita artei contemporane din “The Square”, filmul care a ravasit Croazeta de la Cannes pana la “Dunkirk”, lungmetrajul despre razboi al lui Christopher Nolan, filmele din 2017 fac sa-ti bata inima alert, in ritmul povestilor. Ce-am gasit la cinema? Emotie, filozofie, istorii din societatea contemporana, basme si mituri, filme de popcorn & filme destepte. Apropo, tie ce ti-a placut in 2017?



1. “The Square”. Regia: Ruben Őstlund. Film premiat cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes 2017 

“Patratul” e o instalatie de arta in muzeul “X-Royal” (nume fictional pentru actualul muzeu de arta contemporana) din Stockholm – “patratul este un loc al increderii si altruismului”, asadar un loc conceptual safe, o cvadratura in care narcisismul & capitalistii nu-si au locul. 

Sa fie un film tezist lungmetrajul care a luat Palme d’Or? 

Ideologic, pare ca da, filmul face o teorie in subsidiar despre “politica de stanga”. Dar nu-i nimic. Nordicii (regizorul e suedez) si francezii (organizatorii Cannes-ului) cred in “stanga”. In fapt, s-o luam altfel: filmul “The Square” e o satira a hot spot-urilor contemporane: arta, sex, bani, saraci vs. bogati, political correctness. Arta care socheaza burghezii. 

O scena te lasa mut: 

Un vernisaj burghez, unde la mese stau intelectuali invesmantati in sclipiciuri si toale glamour, cravate si fracuri. Apare artistul, un rus care imita o furie de Tarzan: are carje pe care se tine ca sa poata disimula mersul in patru labe. Burghezii tac malc, chicotesc. Artistul se urca pe mese, latra, darama vesela, haituieste ca sacalul o fata tanara, o ia de par, o adulmeca animaliceste, o taraste pe parchetul unde incearca sa o violeze. Elita sociala il matraseste sau il bate, nu se intelege exact, scena e lasata-n echivoc. 

Ce inteles are secventa? 

Burghezii apreciaza simulacrul artistic, implicarea civica fake, dar cand se confrunta cu brutalitatea pura riposteaza – nu e doar un atac la burghezie, e o lectie despre virtualitatea artei contemporane care doar mimeaza ca-ti va arata “sange”, caci omul-spectator nu vrea sa vad “sange” pe bune.  


Concluzia e general-umana: 

Christian si tribul sau sunt obsedati de corectitudinea politica, dar nu pot sa-si dea seama cum sa se comporte decent. Regizorul suedez opune cele doua clase sociale - e o lume high & o lume low, elite care-nvart bani & sarantocii care fura ca sa manance. Comedia erorilor politically correct. 


Ce-i misto? 

Dincolo de morala pe care vrea s-o impuna, a facut o comedie autoironica, chestie la care Cannes-ul a spus: “Chapeau bas!”

 

2. “Good Time”. Regia: fratii Safdie 

Connie smecherul, batausul sublim si fratele lui cu handicap mintal si ochii lui dezorientati - astea-s personajele din "Good Time". Regizorii stiu ce e iubirea de frate si stiu si cum saracia sufoca New York-ul intesat de oameni care-si cauta rostul in metropola-jungla. Au mers prin toate gang-urile newyorkeze si au documentat saracia la gradul zero in scurtmetrajele lor care-ti merg direct pe sira spinarii. Care te fac sa simti ce inseamna viata bruta, viscerala, nocturna. "Good Time" incepe cu scena in care fratelui bolnav i se face testul de interpretare a continutului limbajului. Psihologul il intreaba: "Care poate fi asemanarea dintre foarfeca si tigaie?" El raspunde: "Cu ambele te poti rani". 

In "Good Time" Connie, smenarul, premediteaza un jaf. 

Vrea sa-si scape fratele din chingile saraciei lucii. Cartierul e Queens. Doi frati isi trag pe fata masti de guma care-i transforma in tipi de culoare si intra in banca sa fure tot cash-ul. Dar fratele lui Connie, dizabilitatul mintal, cade in timpul fugii si-l ridica politistii. E dus la Rikers Island, cel mai mare complex de inchisori din New York. Connie alearga sa-si salveze fratele, pe cautiune. Alearga sa schimbe droguri pe bani multi. Minte si e cameleonic. 

Cat de jos poti sa cazi atunci cand esti deja la limita existentei? 

Cam asta-i intrebarea pe care o isca filmul. Si mai e ceva: cine e bun si cine e rau si care e actiunea corecta in cursa continua pentru supravietuire? E o sintagma in Constitutia Americii. O stiti, nu? Zice ceva cu "pursuit of happiness". Sa ai dreptul sa-ti cauti fericirea. Asta face si Connie. Depinde de interpretare si de circumstante cum si prin ce mijloace incercam sa ne gasim fericirea - asa par sa sugereze, subtil si non-discriminatoriu, fratii Safdie. "Good Time" e un titlu ironic si subversiv. Nimic nu e luminos in filmul fratilor Safdie. Nimic nu e bun si nimeni nu castiga in miezul saraciei si violentei din Queens, New York. 



3. “The Shape of Water”. Regia: Guillermo del Toro. Film premiat cu Leul de Aur la Festivalul de la Venetia 2017 

Prima secventa e din basmul unei Atlantide scufundate: 

o lume subacvatica verde, o femeie pluteste-n ocean. In voice-off naratorul spune: “Daca ar fi sa va spun povestea, ce v-as zice despre ce i s-a intamplat printesei fara grai?”. Anul e 1962. Razboiul Rece. America balteste-n frica de Rusia. 

Intr-o zi apare un tanc plin de apa - acolo zace Omul-amfibie, pescuit din Amazon, 

o vietate considerata zeu de oamenii fluviului. Un Strickland il bate, in timp ce teorii paranoide despre Rusia se rostogolesc in mintea corporatistilor americani. Omul de stiinta Hoffstetler il apara, caci Strickland vrea sa-l distruga – ar trebui studiat, postuleaza cercetatorul, caci se pare ca raspunde emotiilor umane. Uite de ce: o Eliza ii ofera oua de mancare, ii castiga increderea, ii pune la pick-up Benny Goodman, se indragosteste de Omul-Amfibie, iar el rezoneaza cu dragostea ei. Ritualul dragostei dintre Eliza & Amfibie aminteste de E.T. si de “Frumoasa si Bestia” – Eliza il invata limbajul semnelor si dansul. 

E exagerat & sentimental? 

Deloc, pentru ca substratul povestii este contemporan: ura & frica fata de Celalat, care nu ne seamana, din alt regn al fiintelor. Omul – Amfibie, muta Eliza, Giles homosexualul, negresa Zelda – toti sunt demonizati. Rusia si Statele Unite vor sa-si adjudece dreptul de a-l tine-n custodie pe Omul-amfibie, pentru a-i studia organele interne, creierul, inima – vor sa-l foloseasca pentru experimente stiintifice secrete. Fundalul e ocult: S.U.A se lupta cu Rusia pe orice front, stiintific & politic. 

Nu-i un film tipic din seria “girl-meet-monster”, 

nu e doar King Kong – e despre dragostea care-ti frange inima, aia “cheesy”, profund umana. Din cate am citit, filmul lui Guillermo del Toro deja e in lista cu “most beautiful romantic scenes in movie history”. 

 

4. On Body and Soul. Regia: Ildikó Enyedi. Film premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin 2017 

O scena dintr-o padure inclestata in iarna: 

un cerb si o caprioara se adapa, lasa urme de copite in zapada, alearga, se regasesc. Montajul muta apoi privirea spectatorului intr-un abator. Vitele sunt taiate conform normelor. Li se desprinde capul, trupul despicat, carnea cantarita in abatorul unde oamenii nu scot o vorba, sangele se prelinge prin scurgeri, o femeie il curata cu mopul – dar un nou controlor de igiena e angajat. Maria, o femeie usor autista, misofoba, foarte timida. Seful abatorului se indragosteste de ea – ii urmareste miscarile rigide, spaima, deruta. 

Da, e vorba de minte si realitate, de ce gandeste Maria, 

iubirea care-ti agata inima, dar nu poti s-o rostesti. Maria invata cum sa-si foloseasca simturile. Nu putea sa faca dragoste cu el, trupul ei era opac la atingere. Se intinde in iarba, o mangaie. Isi ia o jucarie de plus. Se masturbeaza. Merge la un magazin de muzica si cere vanzatoarei CD-uri cu muzica de dragoste. Primeste un CD pe care e piesa “What He Wrote” a Laurei Marling, amara & suava, cu versuri criptice. El renunta la dorintele lui fizice, carnale. O respinge, cum s-ar zice: o baga in “friendzone”. Ea hotaraste sa-si taie venele-n cada. Dar chiar atunci o suna el, ispasit. Ea isi leaga cu servetul mana cu sange curgand rauri-rauri. Fuge spre el.

 

5. “The Killing of a Sacred Deer”. Regia: Yorgos Lanthimos 

Prima scena este clinica & macabra – camera e fixata pe o inima, in plina interventie chirurgicala. E o imagine brut-realista, pusa pe muzica de doliu & melancolie, de Schubert. Personajele vorbesc robotic, detasat. O familie perfecta se va confrunta cu forta inexplicabila a tenebrelor. Incepe infernul de hatisuri psihologice – adica un thriller. Steven si Anna sunt familia perfecta: ambii sunt medici cu renume, el chirurg, ea oftalmolog, au doi copii, Bob si Kim. 

Viata lor e lux. 

Dar Steven leaga o prietenie cu Martin, un copil orfan de tata de care chirurgul se leaga, dupa ce tatal lui moare sub bisturiul si ochii lui. Medicul vrea sa-l educe pe Martin, sa-l integreze in familia lui. Destul de repede, utopia lui Steven este spulberata, iar familia lui incepe sa se confrunte cu crize medicale ciudate. Toti membrii familiei lui Steven se imbolnavesc. 

E un declin tragic. 

In spitalul unde lucreaza Steven si unde se trateaza mai tarziu familia lui se inlantuie cadrele filmului - o cladire impecabila, stralucitoare, plina de coridoare lungi. Camera il urmareste pe Steven, ca o umbra. Il hartuieste de parca ar fi privirea unui spirit al razbunarii atasata de obiectul care trebuie pedepsit. Spectatorul vede camera precum un “inger al mortii” care gliseaza in spatele lui Steven, gata sa-l atinga pe umar. E si o drama despre monstruozitatile bolii & mortii si natura sufocanta a spitalului. Dar filmul este si o comedie satirica despre viata perfecta a oamenilor – vedem deconstructia decaderii crude a vietii pe care si-au construit-o Steven si Anna. 



6. “Dunkirk”. Regia: Cristopher Nolan 

Film de razboi de 150 de milioane de dolari. 

Genul de poveste pe care ai putea-o numi “epica”. “Dunkirk” e despre trupele britanice plus aliatii din al Doilea Razboi Mondial, inconjurati de inamici pe plaja franceza, obligate sa se confrunte cu un asalt. Temele sunt clasice – onoare, datorie, razboiul horror. Dar criticii de film il numesc un fel de “haiku” marca Christopher Nolan. Nu exista generali de razboi care sa faca planuri in jurul meselor, nici cei dragi ingrijorati care-i asteapta pe soldati acasa, nici vreun Winston Churchill. Doar barbatii si plaja si marea si cerul. 

E o poveste despre dezastru. 

Cu exceptia luptelor aeriene, nu exista "lupta" si cu siguranta nu unele "castigatoare". Pur si simplu e o lupta pentru supravietuire, un instinct de conservare al barbatilor in razboi, o cerinta umana de ”a nu muri”. Episodul din razboi descris de film e consemnat de istorie: fortele germane au reusit sa ajunga pana pe coasta Canalului Manecii. Efective ale armatelor britanica, franceza si belgiana au ramas departe de restul trupelor aliate. Batalia de la Dunkirk (Dunkerque) este numele sub care sunt cunoscute apararea si evacuarea fortelor Aliatilor care fusesera separate de principalele trupe ale defensivei franceze de inaintarea rapida a celor germane. Filmul e despre apa. 

Marea inconjoara oamenii ca o pavaza. 

Iar tehnologia folosita de Nolan cufunda spectatorul in distopia maritima: s-au folosit tehnologia digitala IMAX si film de 65 mm. Efectul? Adancimea imaginii. Muzica e semnata Hans Zimmer, dar tesatura de sunet nu-i doar o compozitie de fundal. Sunetul e compus din vacarmul avioanelor, bombelor, marea pe care se invartoseaza flacarile exploziilor, urletul oamenilor, tema reiterata a unui ticait de ceas pe care Zimmer o adauga povestii. De fapt, sunt trei povesti care se intretaie. 

Cele trei scenarii paralele ale lui Nolan se desfasoara pe uscat, pe mare si in aer, se desfasoara in trei perioade separate, dar suprapuse. 

De-a lungul unei saptamani, un tanar soldat britanic se indreapta spre plaja din Dunkerque, unde asteapta alaturi de ceilalti, la gramada, o salvare improbabila. De-a lungul unei zile, un civil britanic si doi adolescenti isi pescuiesc iahtul de lemn din Canal pentru a salva pe cine pot. Iar in decurs de o ora, un pilot se razboieste cu un Luftwaffe in cer, incercand sa-i protejeze pe cei de jos. Ocazional, aceste naratiuni se intersecteaza, dar, mai degraba, ele ofera doar un soi de puncte de observatie alternative (ca ale pasarilor), un “Rashomon” in care povestile separate sunt menite sa imbogateasca din farame o relatare complexe. 

Sunt fragmente intime de poveste. Unii traiesc, unii mor. 

Timpul cinematografic nu este dedicat personajelor si motivatiilor lor individuale, deoarece timpul in razboi nu se calculeaza individual: motivatia omului este de a supravietui. 

3528 de afisari


Niciun comentariu
comenteaza