​La Ateneu ieri Bryn Terfel in locul lui Lang Lang, zic unii, noi spunem: exact la locul si timpul potrivit. Terfel a fost Bryn pentru viata de Festival. “A dat sange” Festivalului. La Sala Palatului, iar Orchestra Nationala a Rusiei. La fel, in mecanica rece de ieri, dar cu un Repin in “mare vioara”. Vezi cronica zilei a patra a Festivalului Enescu, experienta Haute Culture. Daca ai alta parere, daca vrei sa ti-o spui comenteaza sauscrie despre Festival pe Facebook-ul Haute Culturesi noi te publicam.

Festival EnescuFoto: Festival Enescu

Sir Show este Bryn Terfel

A venit pe scena cu pianistul si c-o batista. Nonsalant si-a spus povestea vietii prin cantece. A cantat tot ce poti inchipui, incepand cu cantece de leagan, populare irlandeze, la partituri cu moarte si animale fantastice. Comedie si tragedie. Si mai ales interpretare. Ne-a spus o poveste de om, povestea noastra si ne-a amutit, a “tinut” sala. Sir Bryn Terfel a fost One Man Show. In pauza si la final se carcotea pe la colturi: se poate un asemenea circ? Raspunsul este simplu: da. Si, chiar, carcotasilor le-a placut. N-a bagat falseturi. A daruit flori, a cantat la ureche de femeie, s-a jucat cu pianistul, a cantat cu spatele la sala pentru a-i cinsti pe cei din locurile de pe scena. Dar nici nu stiu ce n-a facut, da, a facut toate gesturile interzise nu, fata de morga de Festival. Si a plecat lumea mirata si cu pofta de viata. Asta-i muzica!

Orchestra Nationala a Rusiei, dirijor Horia Andreescu: Alberto Ginastera - suita de balet Estancia, Enescu - Aria si Scherzino pentru vioara si orchestra, James McMillan - Concertul pentru vioara si orchestra ambele cu Vadim Repin solist, Ceaikovski - Simfonia a V-a in mi minor op.64.

Sunt o neinitiata si pentru ca nu stiu exact cine cum interpreteaza acest cuvant in acest context, explic: nu am studii muzicale, sunt inginer. Am cintat la pian si in cor. Ascult muzica simfonica de peste 40 de ani, aproape exclusiv in ultimii 25 de ani. Deci pe scurt, sunt neinitiata. Din aceasta pozitie a mea spun ce simt despre seara asta.

Ginastera a sunat in primele doua parti un pic necoordonat, in partile a treia si mai ales a patra mai omogen. Sau poate, nefiind initiata, mi s-o fi parut...

Enescu, limpede ca un izvor; Repin este un mare violonist.

James McMillan a fost ciudat. Concert in trei parti, intitulate Dans, Cantec, Cantec si Dans Vioara este in prim plan mereu, orchestra suna ba romantic si dulce, ba in forta si amenintator. Concertul incepe cu o pocnitura, te asezi mai bine pe scaun cu oarecare frica pentru ce urmeaza. Se foloseste percutia intens, si percutie "speciala", o toba araba, doua bucati de lemn care lovite pocnesc exact ca o impuscatura de-ti sare inima. Si alamurile prea tare, dar imi zic, nu stii tu McMillan (de altfel a fost prima auditie romaneasca), poate asa trebuie. Si la un moment dat se vorbeste (intii barbatii, nu inteleg ce spun, nici in ce limba spun), se mai cinta putin, vorbesc femeile, tot nu inteleg, pina cind se ridica una din instrumentiste si catre sala, numara 5, 6, 7 in germana si mai spune ceva, tot de neinteles, desi cu germana stau binisor. M-a deranjat si melodia cintata la tuba la un moment dat. Si mai tare m-a deranjat vioara cantand impreuna cu tuba. N-am inteles nimic, de fapt nici nu mai stiu ce am ascultat, insa ma asteptam sa nu inteleg.

A fost insa clar, chiar si pentru cineva care nu intelege aceasta forma a muzicii, ca Vadim Repin este un mare violonist. Vorba inteleapta a venit de la "vecina" mea din stinga, cind am declarata ca mie nu mi-a placut: "daca iubim Tizian si Caravaggio, poate nu ne place Kandinski. Trebuie sa incercam sa intelegem, in timp".

Am raspuns ca decat Kandinski pentru exemplificare, mai bine Rothko.

Si ca eu nu mai traiesc atit de mult timp incit sa-l inteleg pe McMillan. Compozitorul a venit pe scena in aplauzele publicului, strins miini, flori, pauza. Ceaikovski. Aici desi neintitata, stiu. Stiu simfoniile, am ascultat interpretari diverse, live si pe CD. Acum erau rusi interpretand Ceaikovski, reteta succesului. Am inteles tot la finalul acestui ultim spectacol al Orchestrei Nationale a Rusiei.

M-am convins.

In urma experientei nefericite de ieri, in care orchestra mi-a demonstrat ca este alcatuita din profesionisti care pot canta bine din punct de vedere tehnic si lipsit de emotie, astazi, cu Horia Andreescu la pupitru mi s-a confirmat faptul ca pentru orchestra aceasta festivalul George Enescu nu este un mare eveniment.

Senzatia de raceala dinspre orchestra, avuta ieri, s-a pastrat si azi. Horia Andreescu a dirijat cu pasiune, dar primul violonist nu l-a privit nici macar o data. De altfel nu cred ca vreunul dintre instrumentisti in afara de partida percutiei l-a privit vreodata pe dirijor. Mesajul pe care l-am perceput eu a fost: noi asa cantam, avem fireste un dirijor dar noi asa cantam Ceaikovski. Am sustinut deunazi ca orchestrele nu cinta singure, nu pentru ca nu pot, ci pentru ca dirijorul are o viziune, lasa o urma a trecerii sale pe interpretare. Aceasta urma a fiecarui dirijor face ca aceeasi piesa sa sune subtil sau chiar evident, altfel, cu diferiti dirijori.

Orchestra asta a cintat singura, senzatia a fost ca pot si asta si fac. Sa canti Ceaikovski, rus fiind, fara sa nuantezi, fara sa ma misti, fara sa ma treci prin toate starile posibile, nu e bine de loc. Nu intelegeti gresit – au cantat corect, dar n-au facut diferenta.

Stacheta ridicata in stratosfera de Jurowski cu London Philarmonic este tot acolo, aceste doua seri cu Orchestra Nationala a Rusiei au fost seri bune dar nu de exceptie.

Festivalul lui Enescu este experienta Haute Culture

Reguli de bun simt si de Festival

Prima zi

Ziua a doua

Ziua a treia