1 € 4,5975 1 USD 3,8945sâmbătă 21 oct 2017
Versiune
Mobile

Oriunde le-ar fi sasilor acasa, niciunde nu le e ca in Transilvania

de Cristian Stefanescu Marţi, 8 august 2017, 9:59
- a A+
Imagine
E neobișnuit de cald chiar și pentru amiaza primei zile de sâmbătă din august din inima Podișului Transilvan. Și e destul de greu să mai găsești un loc sub umbrelele teraselor din Piața Mică a Sibiului.



Un zumzet toropit plutește peste centrul vechi al orașului, amestecând sute, mii de amintiri povestite între două feluri de mâncare și printre paharele din care băutura s-ar evapora cu siguranță, dacă ar apuca să stea mai mult timp. Din când în când, atmosfera de mare masă de familie e spartă de câte un strigăt uimit. Sunt oameni care nu s-au mai văzut de dinaintea căderii Cortinei de Fier. Oameni pe care Ceaușescu i-a vândut Germaniei de Vest sau pe care Germania occidentală i-a răscumpărat – „ca pe vite”, cum încă mai spun unii. Oameni care nu au mai ajuns acasă de decenii bune. Oameni care nu își explică de ce nu s-au sinchisit vreodată, în deceniile petrecute în Germania, să se ducă la întâlnirile sașilor transilvăneni, organizate anual în diverse colțuri ale Germaniei, dar care și-au luat concediu, s-au organizat și s-au pus pe drum să vină, în miezul verii anului 2017, la Sibiu, la Hermannstadt, la cea mai mare întâlnire organizată acasă, în Transilvania, în „Siebenbürgen”, care le este, oriunde vor fi rătăcind acum, „die Heimat” – leagănul, copilăria, limba maternă și istoria familiei.

Klaus Iohannis la întâlnirea saşilor de la Sibiu

În Piața Mare a orașului, l-au aclamat pe șeful statului român, un sas de-al lor, care i-a îndemnat să nu uite niciodată că dacă simt nevoia să se întoarcă în "Heimat", la Sibiu vor fi mereu acasă. L-au ascultat, l-au aplaudat și au plecat fredonând „Siebenbürgen, Land des Segens” – Transilvanie, țara binecuvântării. O binecuvântare promisă lor în urmă cu sute de ani, când au migrat din mărcile sărăcite ale principilor germani către granița de răsărit a creștinătății, să țină piept hunilor, turcilor sau tătarilor. Și au rămas, oricât de mult a fost nevoie să lupte pentru binecuvântarea promisă.

Rebelă fără voie

Pe bătrânul pastor Wagner nu l-ar fi scos nimic din Ungra sa și a strămoșilor săi sași. Nici granița care a venit, la un moment dat, peste el, lăsându-l minoritar într-o țară pe care nu și-a ales-o, dar pe care a respectat-o la fel de mult cât l-a respectat și țara aceea pe el.

Ar fi putut rămâne liniștit pentru restul vieții printre enoriașii săi, câți vor mai fi rămas în sat după ce două dictaturi înlănțuite peste o jumătate de veac au distrus tot ce s-a clădit într-o jumătate de mileniu, tot ce a rezistat năvălirilor barbare, ciumei, sărăciei și schimbărilor de granițe peste acești mai bine de 800 de ani de când familiile germane au început să se așeze în podișul transilvan. Fiica pastorului, Elisabeth, studia la Cluj și era împăcată, cumva, cu destinul. Nu se simțea, săsoaica din Galt/Ungra, discriminată. Trăiau la fel, românii, sașii, ungurii, cu aceleași spaime în suflet, cu aceleași nevoi, cu aceeași nesiguranță a zilei de mâine. Dar nu îți trebuie neapărat multe pentru a-ți trăi viața în liniște.

Cu toate acestea, totalitarismul reușește, într-un fel sau altul, până la urmă, să trezească rebelul din tine. Pentru Elisabeth Wagner, rebeliunea a însemnat nevoia de a pleca undeva unde nu își bagă nimeni, mai cu seamă statul, nasul în viața ei privată.

Conspirația inimilor

Într-o zi, pastorul luteran din satul brașovean Ungra a primit o vizită neașteptată – un tovarăș care îi aducea la cunoștinţă că fiica lui, studentă la Cluj, a fost prinsă într-un cămin de băieți, unde întreținea relații sexuale cu studenți străini pentru a obține foloase necuvenite. Sigur, realitatea Securității e mereu distorsionată. Elisabeth nu se întâlnea cu studenți străini, ci cu unul singur, prinsă nu a fost neapărat în patul acestuia, ci se afla sub permanentă supraveghere, pentru că studentul străin, din Madagascar de felul lui, era tot timpul urmărit de Securitate, care nu putea permite elementelor străine să tulbure mințile tovarășilor cetățeni ai României socialiste iar dacă tovarășul tulburat era un membru al unei minorități conlocuitoare cu rădăcini în Occidentul decadent, cu siguranță era o conspirație împotriva sistemului la mijloc. Conspirația, în paranteză fie spus, continuă și astăzi, aproape 35 de ani mai târziu, iar rezultatul acțiunii subversive la adresa sistemului ceaușist este o lungă căsnicie fericită și două gemene.

Oricâtă încredere ar fi avut, atunci, la mijlocul anilor 80 din secolul trecut, bătrânul pastor în fiica sa, o umbră de îndoială trebuie să îi fi zdruncinat sufletul. Și i-a deschis în minte o rană soră cu hemoragia sașilor din Transilvania către patria de unde le-au venit strămoșii. Elisabeth nu are știință dacă Germania a plătit ceva regimului ceaușist pentru plecarea familiei Wagner. Probabil, însă, că nu au fost ei o excepție. Aveau cu toții înaltă calificare iar Germania nu s-a sfiit niciodată să cumpere inteligența de care avea nevoie. Plecarea nu le-a fost, însă, cum și-ar putea imagina unii că arată o astfel de adopție. „Te iei cu tine așa cum ești și pleci la drum. Și îți dai seama, pe acest drum, că trebuie să lași în urmă ceea ce este de lăsat în urmă și că trebuie să te decizi pentru ceea ce vrei să faci. Poate că dorul doare, poate că e greu să îți găsești contactul cu noua viață. Poate trăiești și eșcuri. Parțial am trăit, o vreme, în lumi paralele. Dar m-am decis să mă mut în acest nou început!”

Cu căruța spre lumea liberă

Soția pastorului a fost cea care s-a îngrijit de plecare. Sau de despărțirea familiei de trecutul transilvănean. A luat lucrurile din casă la mână. „Pe unele le-a făcut cadou, pe altele le-a vândut. Ne-a făcut lada de călătorie, a făcut lista cu tot ce era acolo, inclusiv polonicul din bagaj trebuia să fie notat, ca securiștii să controleze tot ce luăm cu noi. Și au venit să compare lista cu bagajul. După care am început să ne plimbăm de jur împrejurul casei parohiale, în imensa livadă care, pentru mine, era un mic paradis. Îmi amintesc chiar și tristețea câinelui. Nici măcar nu a lătrat, când a venit căruța care ne-a luat de acasă și ne-a dus la gara din Rupea. Sătenii stăteau în porți, pe strada principală, și ne priveau tăcuți. M-am simțit tristă. Și, cumva, abandonată.”

Au schimbat câteva trenuri apoi, până la Viena. La graniță îi aștepta fratele Hans, care avea să rămână în România, în Banat, și pe care cei mai mulți din familie aveau să îl vadă, atunci, pentru ultima oară. Și, tot la graniță, îi așteptau securiștii și poliția de frontieră. Le-au deschis bagajele și și-au luat tainul – cafea și țigări. „Era cu noi în vagon o doamnă mai în vârstă care nu cunoștea cum merg treburile. Nu avea pregătită șpaga pentru grăniceri. Au dat-o jos din tren și nu a mai urcat”.

Apatrid în suflet

Nu a realizat, când s-a dat jos din tren, la Viena, că a ajuns într-o lume liberă. O rudă din Viena i-a așteptat cu câțiva șilingi pe peron, bani cu care au putut să bea o bere înainte de a se urca în trenul de Nürnberg. „Când am ajuns la granița austro-germană eram obosiți, necăjiți, hăituiți de atâtea controale, nedormiți și chiar murdari. Și ne întreabă grănicerul german de unde venim. I-am spus că din România. Și ne-a răspuns că exact așa și arătăm”. A fost, de fapt, mesajul de bun venit în Germania. „Ne-a durut. Chiar ne-a durut”. Dar drumul nu mai avea întoarcere. Și ca tuturor să le fie clar că așa stau lucrurile, pe peronul gării din Nürnberg, Kuno, unul dintre frații Elisabethei, a luat un pix, s-a aplecat peste bagaje, a șters adresele de pe etichetă și a scris, sub numele fiecăruia, „apatrid”.

Bătrânul pastor luteran nu s-a mai întors niciodată în România. Acasă, în noul acasă, la Leverkusen, în vestul îndepărtat al Germaniei, la mesele în familie, nu s-a prea povestit despre ce a rămas în urmă, în Transilvania. „Poate că ne-ar fi fost mai ușor, nu știu. Dar nu ne-am exteriorizat dorul de casă iar mamei, sunt convinsă, acest zbucium interior i-a grăbit îmbolnăvirea”. Un an mai târziu, familiei Wagner i s-a alăturat Olivier, studentul din Madagascar pe urmele căruia se afla Securitatea română, la Cluj, în momentul în care s-a rescris, brutal, destinul familiei Wagner din Ungra Brașovului, din Galt-ul săsesc. „Dacă aș fi știut, în 1985, că va mai dura doar patru ani până cade Ceaușescu, poate nu aș mai fi plecat de acasă. Aș fi rămas, cu toate dificultățile vieții de după ieșirea din dictatură”.

Secretul florilor săsești

Pe Eckhart Erdei, din Hoghilag, nu l-a lăsat tatăl să plece în Germania. Soția Minodora, româncă de felul ei, povestește că bătrânul Erdei era cel mai mare cultivator de tuberoze din sat. Se întreceau între ei, sașii. Câteva familii, vreo 15, aveau taina plantațiilor. Și nu o dădeau nimănui. Dar, unul după altul, sașii au plecat. Fratele lui Eckhart s-a dus, imediat după revoluție, să ia o mașină de la Oradea. N-au avut nici o veste de la el vreo două-trei zile, până le-a dat un telefon din Viena. Cineva trebuia să preia secretul florilor și toată gospodăria, așa că bătrânul Erdei i-a lăsat-o moștenire și grijă fiului rămas încă acasă, în Hoghilagul de la granița județului Sibiu cu Brașov. Acum, după aproape trei decenii, în gospodăria de peste drum de ruina bisericii evanghelice, ultimul sas din sat are vreo treizeci de vaci, hectare de cereale și un lot frumușel de tuberoze. Iar secretul... Ei bine, secretul l-a dat românilor. Că altfel se pierdeau tuberozele. Dacă nu mai sunt sași să le cultive, singure nu cresc.

Le vinde de două ori pe an unor angrosiști din București: de Sfântă Mărie și de începerea anului școlar. Acasă le vinde cu doi lei firul, eventual cu trei, când e vreun eveniment, cum a fost Sărbătoarea Tuberozelor, care a picat, anul acesta, în același sfârșit de săptămână cu Întâlnirea Sașilor Transilvăneni de la Sibiu. Așa că sâmbătă seara s-a umplut Hoghilagul de autocare cu turiști străini. De fapt, străinii nu erau deloc străini. Au nimerit chiar când s-a pornit orchestra să cânte șlagăre nemțești și cântece românești vechi de când lumea. Și s-a încins, în curtea bisericii evanghelice, o petrecere cum n-a văzut Hoghilagul, doamna Erdei, românca cu mâneci suflecate care dirijează toată gospodăria și-și laudă băieții care își fac timp să se ocupe de ce e mai greu de lucru prin fermă. Când s-a pus ploaia, că a dat ploaie, sâmbătă seara în sat, prima după multe zile de secetă, a venit pimarul și le-a deschis turiștilor ușile bisericii, să se adăpostească și să nu își piardă veselia. Că, cine știe, poate vor prinde drag și-or mai veni și la anul.

Cheile de acasă

La Probstdorf (fost Prostea, acum Stejărișu, ca să nu sune prea urât), la fel, există unul dinte ultimii sași, Misch Gierling. Nici el n-a plecat. Se mai duc, e drept, și Gierling, și Erdei, uneori la muncă în Germania. Dar, spune Erdei, acasă poate face aceiași bani, poate că-i muncește mai greu dar e acasă, „Daheim”, în "Heimat". Acolo unde își are sufletul.

Erdei nu administrează biserica, în care nu mai cântă nimeni „O fortăreață este Dumnezeul nostru”, imnul lăsat moștenire de Martin Luther reformaților germani. Dar dacă vreo scândură din gardul bisericii putrezește, strigă după unul dintre copiii de prin sat și împreună o repară.

Gierling, în schimb, are cheia bisericii. Și a primit de la consătenii sași plecați sarcina de a vinde casele. Pe unele le-a vândut, pe altele nu. Între timp, sașii care au rămas cu casele în sat au găsit o altă cale de a le conserva, odată cu viața aici trăită, odată cu toate amintirile: le dau în grijă familiilor din sat - familii de români și familii de romi. Cei rămași au învățat să le îngrijească și, cu imboldul sașilor plecați, au prins gustul unei mici bunăstări. Așa că văd de grădini, de animale și de confortul din casele care, parcă, încep să prindă o nouă viață, la Probstdorf, cândva Prostea, acum Stejărișu, ca să nu sune jignitor.

La Leverkusen, în ultimii ani, Elisabeth Wagner s-a angajat ca voluntar în misiuni de susținere a refugiaților plecați din zone critice. Are, cu siguranță, de-a face cu experiența trăită personal. Deși, spune, destinul familiei Wagner este greu de comparat cu viața acestor oameni cărora războaiele le-au distrus trecutul. Iar weekendul ce vine are o mare bucurie pe care nu vrea să o rateze: una dintre gemenele româno-saso-madagascareză, pe care Securitatea ceaușistă nu le-a putut anticipa, va urca la Buftea, pe scena unuia dintre cele mai populare festivaluri de muzică pop din România, Summer Well, alături de colegii ei germani din trupa Roosevelt.
2534 de afisari


WTF?! Sa le tina piept hunilor?
Zsolt Bodola [utilizator], Marţi, 8 august 2017, 14:26
+5/5
Domnule Ștefănescu, hunii au umblat prin Europa în secolul V. Primii sașii au fost așezați în Transilvania de către regel Geza al 2-lea în prima jumătate a secolului XII.
Iar motivul pentru care au fost aduși și așezați acolo a fost unul militar: să țină piept imperiului bizantin, care era mai avoluat dpdv militar, decât secuii care asigurau frontierele regatului la acel moment.
Tătarii au apărut de abia în a doua jumătate a secolului XIII. Iar turcii au început expansiunea spre nord de abia în secolul 15.
Nu în ultimul rând, regele Geza a dorit să aducă și noile tehnologii agricole, pe care sașii le stăpâneau deja.
Regateni?
oopsie_daisy [utilizator], Marţi, 8 august 2017, 15:45
+5/5
Regateni? Poate vreti sa spuneti minoritate roma. In Sibiu si in Banat, casele curate si ingrijite ca lacrima ale sasilor si svabilor plecati au fost preluate, cu acordul tacit al comunistilor de o alta minoritate, mai oachesa, care au intrat in ele cu calul,porcul, samd, si le-au facut praf.
Cred ca era o forma perfida a comunistilor prin care incercau sa sa razbune pe sasi, sa ii umileasca post-factum pentru "tradarea" lor, si pentru a-i descuraja pe cei ramasi de la a pleca.
Metode KGBiste- trebuie bagati proletari in casele aristocratilor, romi in casele sasilor, samd. Cu scopul clar de a-i umili pe primii, si a-i face sa inteleaga ca lumea noua nu mai e a lor, ci a clasei muncitoare, cu 2-3 clase, sau poate fara ele.
inca 6 comentarii comenteaza