In vremea copilariei mele nu existau, spre exemplu, telefoane mobile. Imi amintesc ca doar cei care locuiau in orase aveau telefon fix, adica un aparat cu receptor, legat la un cablu, astfel incat nu ne puteam plimba cu el decat atat cat permitea firul. Nu avea mesagerie, watsapp sau facebook. Nu spunea starea vremii, tensiunea arteriala sau traseul pe care sa-l urmam atunci cand nu cunoastem drumul. Nu avea agenda telefonica, nici camera foto, nici pedometru. Cand suna, raspundeam si vorbeam destul de rapid ca sa nu platim prea mult.

Dezvoltare tehnologicaFoto: Freepik.com

Cei care locuiau la sat nu aveau nici macar telefon fix. Imi amintesc cu mare drag ca in vremea in care am locuit la bunici am avut cele mai placute convorbiri telefonice, pentru ca accesul la telefon era o poveste in sine.

Telefonam doar in situatii de urgenta si pentru momente deosebite. Dar nu era asa simplu. Mai intai trebuia sa parcurg drumul pana la posta din sat, unde programul era limitat, asadar Dumnezeu trebuia sa ne fereasca de a avea urgente in afara programului de lucru al telefonistei satului. Drumul de acasa si pana la posta era de cateva sute bune de metri. Imi lua, de obicei, cam jumatate de ora ca sa ajung. Posta satului era, de fapt, o camaruta de cativa metri patrati, in care se inghesuiau deopotriva scrisori, colete, o cabina telefonica, un scaun si o masinarie plina de fire, care facea legatura oamenilor din sat cu cei de la oras.

Citeste articolul integral si comenteaza pe SmartWoman.ro