In filosofia europeana, teoriile despre pasiuni au produs numeroase dispute. La Augustin sau Toma d'Aquino, discutiile s-au raportat la pasiuni ca la niste maladii sufletesti care erau strans legate de notiunea de pacat. Pasiunile intra in aria filosofiei morale si il aduc in discutie pe Dumnezeu, precum si concepte filosofice cum ar fi vointa sau imaginatia. Pana la filosoful scotian David Hume, in Anglia si in traditia continentala in general, se vorbea despre un simt moral (moral sense) si despre ratiune, ambele considerate a fi strans subordonate vointei lui Dumnezeu. Filosofii din Epoca Luminilor aveau drept scop formularea unor reguli de gandire si de comportament moral care sa fie acceptate de catre toti intelectualii vremii. Aceasta uniformizare a esuat insa, intrucat fiecare filosof a venit cu propria versiune de moralitate seculara (cf. MacIntyre, 70). Aceste rationamente au fost lansate drept un atac la adresa gandirii dogmatice, adica a acceptarii fara o analiza critica o unor idei despre lume, asa cum a facut Kant in apelul sau celebru la gandire critica libera intitulat Ce sunt Luminile? (1784).
Publicata in anul 1738, lucrarea lui David Hume intitulata Treatise of Human Nature (Tratat asupra naturii umane) nu a cunoscut un real succes editorial. Acest esec nu l-a afectat insa prea mult pe Hume, care a continuat sa publice despre teme filosofice, istorice si politice. In foarte scurta sa autobiografie (My Own Life), isi descrie temperamentul prin urmatoarele cuvinte: "Am fost un om bland si cu stapanire de sine, cu un caracter deschis, sociabil si binedispus, capabil de prietenie, dar nesusceptibil la rautate, si cu multa cumpatare in toate pasiunile mele. Dragostea mea de faima literara, pasiunea mea dominanta, nu mi-a acrit temperamentul, desi am fost adesea dezamagit" (Hume, 859).
Nimic nu este mai banal in filosofie sau chiar in viata de zi cu zi, scrie Hume, decat sa vorbesti despre lupta dintre pasiune si ratiune,
sa dai prioritate ratiunii si sa afirmi ca oamenii sunt cu atat mai virtuosi cu cat se conformeaza mai mult principiilor acesteia din urma (cf. Hume, 358). Hume isi doreste sa depasim aceasta dihotomie devenit loc comun intre pasiune si ratiune. In acest sens, el explica de ce ratiunea, de fapt, are un rol limitat in filosofia morala pe care el o propune. Ratiunea joaca un rol decisiv in rationamente abstracte, matematice, bazate pe demonstratii si validitate, dar aceasta nu poate "produce" vreo actiune, asa cum nici nu are capacitatea de a starni vointa.
Prin pasiuni, Hume intelege impulsuri aflate intr-o succesiune.
Nimic altceva nu poate amana sau distruge o pasiune decat un impuls contrar (cf. Hume, 360). Hume clasifica pasiunile in felul urmator, ele fiind ori primare, ori secundare. Pasiunile primare sunt cele pur instinctive, cum ar fi foamea si pofta carnala, dar si resentimentul, pofta de viata sau dragostea de parinti. Clasificarea pasiunilor secundare este insa mai stufoasa, avand in vedere ca acestea sunt impartite in mai multe categorii.
Pasiunile secundare sunt rezultatul impresiilor precendente despre placere si durere.
Aceste pasiuni pot fi directe (violente, dar si calme) sau indirecte. Pasiunile violente sunt dorinta sau aversiunea, bucuria si tristetea, speranta si frica. Pasiunile calme deriva din contemplarea unor obiecte frumoase, de pilda, o sculptura greceasca. In sfarsit, pasiunile secundare indirecte provin din impresii despre placere si durere la care se adauga si alte calitati, precum mandria si modestia, dragostea si ura (cf. Kemp Smith, 168). Cele mai controversate sectiuni despre pasiuni sunt cele in care se discuta despre cauzele pasiunilor violente (sectiunea IV, partea a treia a Tratatului asupra naturii umane), cat si discutia despre pasiunile directe (sectiunea IX, partea a treia a Tratatului).
Atat Kant cat si filosofii crestini ar sari probabil in sus la o idee precum urmatoarea:
"Notiunea de datorie, atunci cand se opune pasiunilor, este rar capabila sa le invinga si chiar le poate chiar intensifica prin producerea unei opozitii in motivele si principiile noastre" (Hume, 365). In sectiunea IX intitulata "Of the Direct Passions", limbajul filosofic este deosebit de plastic, intrucat filosoful ne vorbeste despre miscarile spiritului, despre extrem de agila imaginatie, sau compara pasiunile cu doua licori care ori se distrug (precum o substanta alcalina care intra in contact cu una acida), ori nu se amesteca in mod fericit (precum uleiul si otetul) (cf. Hume, 384).
Cunoasterea modului in care opereaza pasiunile este o stiinta a probabilitatii.
Probabilitatea, afirma Hume, rezulta dintr-o opozitie de sanse sau cauze contrare, prin care mintea nu este lasata sa se fixeze pe ceva anume, ci este mereu aruncata dintr-o parte in alta (Hume, 381). Fiind o stiinta a probabilitatii, dezbaterea in jurul pasiunilor nu este o stiinta empirica cu rezultate predictibile.
Hume propune o teorie experimentala a moralitatii, un soi de moralitate care trebuie testata, si nu luata drept un set de precepte biblice, spre exemplu. Vointa, acea facultate in care ganditorii crestini precum Augustin aveau incredere (desi o considerau atinsa de pacatul originar, dar o vedeau si ca o cale spre mantuire), este prezentata in Tratatul lui Hume drept o entitate pasiva, la care sinele nu poate apela cu succes.
De aceea, sinele apare mai mult ca un pacient decat ca un agent, ca si cum ar avea de suferit in urma diverselor pasiuni. Hume se distanteaza de descrierile dogmatice sau pios-deiste ale predecesorilor sai si propune o stiinta a naturii umane experimentala, uneori cinica, alteori extrem de onesta, care il pune pe cititor in fata unui fapt evident ￢ suntem fiinte fragile si nu ne folosim intotdeauna ratiunea, dar atunci cand o facem, s-ar putea ca ea sa nu tina cu noi fiindca pasiunile sunt cele care ne conduc.
Bibliografie: Hume, David. "Treatise of Human Nature". The Essential Philosophical Works, Ed. Tom Griffith. London: Wordsworth Classics, 2011. Hume, David. "My Own Life". The Essential Philosophical Works, Ed. Tom Griffith. London: Wordsworth Classics, 2011. Kemp Smith, Norman. The Philosophy of David Hume. London: Palgrave Macmillan, 2005 (editia a doua). MacIntyre, Alasdair. The MacIntyre Reader. Notre Dame: University of Notre Dame, 1998.
