1 € 4,5630 1 USD 4,0522miercuri 28 iun 2017
Versiune
Mobile
Dosare Juridice - Retail

Diminuarea risipei alimentare: O lege care va da batai de cap marilor producatori si retaileri

de Florentina Munteanu Joi, 11 mai 2017, 11:07
- a A+
Imagine
Legea privind diminuarea risipei alimentare (Legea nr. 217/2016), care va intra in vigoare pe 21 mai 2017, a starnit deja multiple discutii privind oportunitatea si legalitatea sa atat in mediul de afaceri, cat si al avocatilor si consultantilor. Motivul este ca, din pacate, legea nu este lipsita de aspecte neclare sau controversate care vor crea, cu siguranta, dificultati la momentul punerii in aplicare.
 

Cine trebuie sa aplice masurile de prevenire a risipei alimentare?

O prima neclaritate priveste persoanele care sunt obligate sa intreprinda masurile de prevenire a risipei alimentare. Legea vorbeste despre acesta obligatie ca apartinand operatorilor economici din sectorul agroalimentar, insa acestia nu sunt definiti nicaieri in cuprinsul legii. Daca ne raportam, insa, la articolele finale privind sanctionarea neindeplinirii obligatiilor legale, observam ca subiectii contraventiei sunt microintreprinderile, intreprinderile mici si mijlocii si intreprinderile mari. 

Din pacate, aceste notiuni iarasi nu sunt definite de lege, nefiind clar in ce masura se face trimitere la legislatia specifica aplicabila in ceea ce priveste crearea unui cadru favorabil infiintarii si dezvoltarii acestui tip de entitati si stimularii activitatii acestora sau, dupa caz, la legislatia fiscala care defineste, de asemenea, unele dintre aceste notiuni (mai precis, microintreprinderile). 

In acest context, pe langa dificultatile intreprinderilor de a clarifica daca li se aplica acest act normativ, cu siguranta vom intalni dificultati si la nivelul autoritatilor cu atributii de control in a incadra o intreprindere intr-una din categoriile prevazute de lege.

Ce masuri trebuie sa ia operatorii economici?

Odata depasita chestiunea subiectilor legii, se ridica o noua problema: cea a continutului obligatiilor legale pentru intreprinderile in cauza. 
Astfel, legea stabileste cu caracter general in art. 2 alin. (1) ca operatorii economici din sectorul agroalimentar sunt obligati sa intreprinda masuri de prevenire a risipei alimentare. 

Mai departe, in alin. (2) al aceluiasi articol, sunt enumerate masurile de prevenire, conform ierarhiei de prevenire a generarii deseurilor alimentare. 

Astfel, avem:
  • masuri de responsabilizare
  • masuri privind vanzarea cu pret redus
  • masuri privind transferul alimentelor prin donare sau sponsorizare
  • masuri pentru directionarea subproduselor nedestinate consumului uman
  • masuri pentru directionarea produselor agroalimentare improprii consumului uman sau animal prin transformare in compost 
  • masuri de neutralizare a produselor ramase, dupa parcurgerea masurilor anterioare. 
Astfel, se pare ca legiuitorul a dorit ca intreprinderile din industria agroalimentara sa parcurga, succesiv, toate masurile de preventie prevazute de lege inainte de a ajunge la transformarea in compost sau distrugere. Aceasta prevedere pare sa fie in concordanta cu spiritul legii, intrucat in mod evident, masuri precum vanzarea cu pret redus sau donarea/sponsorizarea cresc sansele ca respectivele produse sa ajunga intr-un final la consumatori. 

Insa nu pare sa fi fost luat in calcul caracterul extrem de oneros al acestor masuri, avand in vedere ca legea se aplica tuturor operatorilor economici din sectorul agroalimentar, intrucat vorbim de 6 masuri distincte pe care intreprinderile trebuie sa dovedeasca ca le-au parcurs sau au incercat sa le parcurga pentru a putea, intr-un final, neutraliza produsele respective.
 
Evident, ne punem intrebarea ce se intampla daca un operator economic nu reuseste sa implementeze toate masurile prevazute de lege, de exemplu nu identifica o entitate careia sa-i vanda cu pret redus produsele aflate aproape de expirarea datei-limita de consum. In plus, ne intrebam daca diligenta in a parcurge etapele prevazute de lege va fi suficienta si cum se va aprecia aceasta diligenta, respectiv cum va putea fi dovedita de operatorii economici obligati sa aplice legea. 

Implicarea legiuitorului in stabilirea pretului

Una dintre cele mai spinoase probleme ale legii o reprezinta implicarea legiuitorului in stabilirea conditiilor de comercializare a produselor, respectiv stabilirea preturilor la care intreprinderile pot vinde alimente aflate aproape de expirarea datei-limita de consum, precum si stabilirea preturilor la care asociatiile, fundatiile si intreprinderile sociale care cumpara aceste produse pot la randul lor comercializa produsele respective. 
Astfel, legiuitorul stabileste un pret maximal de 3% plus TVA din pretul de achizitie, in cazul vanzarii de alimente de catre comercianti, si un pret maximal de 3% plus TVA din pretul de productie, in cazul vanzarii de alimente de catre producatori sau procesatori. 

Mai departe, asociatiile, fundatiile si intreprinderile sociale care achizitioneaza aceste produse le pot revinde la un pret maximal de 25% plus TVA din pretul de achizitie, in cazul preluarii de la comercianti, respectiv la un pret maximal de 25% plus TVA din pretul de productie in cazul preluarii de la producatori sau procesatori. 

Stabilirea unor preturi maximale de vanzare creeaza riscul ca aceste preturi sa devina in fapt preturi fixe, ajungand, astfel, mecanisme anticoncurentiale si lipsind acest segment al pietei de o concurenta efectiva. Este adevarat ca entitatile respective isi desfasoara activitatea in domeniul asistentei sociale, ceea ce reprezinta probabil justificarea legiuitorului pentru stabilirea unor preturi maximale. Insa, pe de alta parte, ele reprezinta intreprinderi in intelesul Legii concurentei nr. 21/1996 carora li se aplica toate prevederile legale privind mentinerea unui mediu concurential normal. 

In masura in care mai multe intreprinderi sociale se aprovizioneaza de la acelasi comerciant, este foarte probabil ca ele sa ajunga sa practice aceleasi preturi pe piata, fara a se mai concura efectiv prin pret. 

De asemenea, stabilirea unor preturi de revanzare prin raportare la pretul de achizitie al comerciantului (respectiv la pretul de productie al producatorului/procesatorului) ar putea duce in practica la dezvaluirea unor informatii extrem de sensibile din punct de vedere concurential catre aceste asociatii, fundatii si intreprinderi sociale care vor detine, astfel, informatii privind preturile de achizitie ale multor comercianti de pe piata. 
In plus, chiar si comerciantii vor putea sa identifice foarte usor care este pretul de achizitie al concurentilor lor, in masura in care se vor cunoaste intreprinderile de la care asociatiile, fundatiile sau intreprinderile sociale se aprovizioneaza. 

S-ar ajunge, astfel, la o situatie periculoasa din punct de vedere concurential, in care incertitudinea normala si sanatoasa cu privire la conditiile de tranzactionare ale concurentilor sa fie pusa in pericol. 

Problema stabilirii pretului, de la teorie, la practica

In practica, problema stabilirii pretului de achizitie s-ar putea dovedi foarte dificila, avand in vedere ca pretul este de multe ori determinabil, prin raportare, cel mai des, la volume diferite de achizitii. Or acest lucru ar putea duce la situatia in care un comerciant ar vinde unei intreprinderi sociale acelasi produs cu preturi diferite, data fiind lipsa de spatiu de manevra in stabilirea pretului de vanzare. In plus, chiar intreprinderea sociala s-ar putea gasi in situatia in care comercializeaza acelasi produs, cumparat de la comercianti diferiti sau chiar de la acelasi comerciant, la preturi diferite catre consumatorii finali. Este o situatia aberanta, care nu poate functiona in practica. 

Nu in ultimul rand, mentionam faptul ca referirea legiuitorului la "pretul de productie" este cel putin ciudata, in conditiile in care pentru producator este relevant costul de productie, si nu pretul la care comercializeaza produsul. 

In final, trebuie sa remarcam faptul ca legea sanctioneaza nerespectarea ei doar de catre comercianti, nu si de catre asociatiile, fundatiile si intreprinderile sociale care au si ele anumite obligatii potrivit legii.

Ingrijorarea privind functionarea unui comert paralel cu alimentele primite de la comercianti si procesatori a fost deja exprimata de industrie si ea este justificata avand in vedere lacunele legii cu privire la sanctionarea entitatilor cu caracter social. 

Avand in vedere aspectele mentionate mai sus, precum si multe alte prevederi deficitare ale Legii nr. 217/2016, anticipam ca punerea acesteia in aplicare se va dovedi un exercitiu extrem de anevoios, care va da batai de cap mai ales marilor producatori si retaileri din industria agroalimentara. 

Speram ca adoptarea normelor metodologice de punere in aplicare a legii va aduce mai multa claritate in aceasta materie si va rezolva macar o parte din problemele ridicate. 

  • Un articol semnat de Florentina Munteanu, Avocat Partener Reff si Asociatii


4302 afisari


Cand eram
A310 [utilizator], Joi, 11 mai 2017, 17:54
+2/2
in Romania am avut nebunia de a deschide un magazin , nu va spun despre controalele Garzii Financiare si a altor asa zise organe de control , plus faptul sa nu puteam sa scad preturile sau sa schimb programul de functionare in functie de necesitati , m-am lecuit dupa ce am constatat ca trebuie sa muncesc pentru ei , imi spuneau ca tot imi gasesc ceva .
Ar putea face ceva!
Prea_Tarziu [utilizator], Joi, 11 mai 2017, 15:15
+1/1
Daca mai este o luna/zi (fct de produs) pana la expirarea produsului si cumparatorul observa asta (nu sa fii o drona si "cineva" sa faca pentru tine) sa poata cere 50% reducere. In felul asta, multi ar fi interesati sa cumpere mai ieftin, ar fi scavengeri. Acesti scavengeri ar asigura atat minimizarea pierderilor cat si eliminarea irosirii.
Ar castiga atat natura cat si saracii cat si suprmarketul.
La modul stalinist in care este gandita legea de catre sovieticii nostri parlamentari mai mult incurca activitatea firmelor si va produce inhibitie economica!
inca 1 comentariu comenteaza