​Seful diplomatiei germane gaseste un nou nume pentru politica sa externa. „Realismul Pacificator” ar fi o combinatie intre telurile idealiste si mijloacele pragmatice de a le atinge. Asta inseamna, in opinia lui Frank-Walter Steinmeier, ca „una din misiunile centrale ale politicii externe germane din anii urmatori va fi restaurarea increderii pierdute si reancorarea unei structuri de securitate prin cooperare intre Rusia si Occident”. Intr-un discurs din 25 martie, Steinmeier spune ca „Germania trebuie sa fie inginerul dialogului cu Rusia” si sa confere pozitiilor celor 28 de state membre ale UE „directie, tact si, mai ales, masura potrivita”. Nimic nu recomandă insa Germania pentru acest rol, iar bilantul politicii germane fata de Rusia da motive de ingrijorare.

Frank-Walter SteinmeierFoto: Photothek - Thomas Kohler

În ceea ce privește situația actuală din Europa, ministrul Steinmeier subliniază că „pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, Rusia, stat membru al OSCE, afectează direct pacea din Europa și suveranitatea altei țări”. Drept urmare, consideră șeful diplomației germane, presiunea politică și economică asupra Rusiei nu trebuie slăbită până când Kremlinul nu respectă toate prevederile acordului de la Minsk și se angajează pentru soluționarea conflictului ucrainean.

În același timp însă, Steinmeier subliniază că Federația Rusă este și va fi mereu vecinul Europei, ceea ce înseamnă că „securitate stabilă nu va exista niciodată împotriva Rusiei, ci numai alături de ea”. Pentru el „una din misiunile centrale ale politicii externe germane din anii următori va fi restaurarea încrederii pierdute și reancorarea unei structuri de securitate prin cooperare între Rusia și Occident”. Din punct de vedere politic, Steinmeier crede că partidul său trebuie să joace un rol central, având în vedere istoria formațiunii din perioada Războiului Rece. Ministrul face referire la „noua politică estică” a cancelarului social-democrat Willy Brandt.

Steinmeier spune că politica estică de astăzi înseamnă „a nu distruge cu ușurință forurile de dialog cu Rusia, ci a le moderniza și reconstrui. El enumeră, printre altele, Dialogul de la Petersburg (for al cooperării societății civile), relațiile economice și comerciale, schimbul de experiență pentru cercetători și studenți, dar și dialogul dintre Rusia și NATO. Și adaugă: „Germania trebuie, la fel ca în timpurile noii politici estice (a lui Willy Brandt, n.a.) să fie inginerul dialogului cu Rusia. (…) Tocmai Germania, cu experiența sa de țară divizată, trebuie să ajute la armonizarea perspectivelor a 28 de state membre (ale UE, n.a.) și să le confere direcție, tact și, mai ales, măsura potrivită”.

POLITICA PAȘILOR MICI (și enervanți)

Ce bilanț are ministrul german de externe cu politica sa de până acum? Unul deloc îmbucurător. Vladimir Putin și-a cam bătut joc de vechiul său prieten cu fiecare ocazie ivită. Astfel, după ce ministrul german a ajutat la îndepărtarea lui Viktor Ianukovici de la putere, toate propunerile ministrului german au primit un răspuns dur de la Kremlin. Nota bene, demersul lui Steinmeier de la Kiev a avut loc în siajul eforturilor omologului polonez de la acea vreme, Radoslav Sikorski.

Ministrul german propunea o misiune OSCE în Crimeea. Președintele rus trimitea soldați să le împiedice observatorilor accesul în peninsulă. Steinmeier sugera că sancțiunile ar putea fi ocolite, dacă Rusia se potolește. Putin răspundea cu stabilirea datei pentru referendumul de independență în Crimeea. Diplomația germană reitera același apel, iar Moscova anunța că e dispusă să înglobeze Crimeea.

Ce a reușit Steinmeier cu politica sa (și a cancelarului Merkel)? La începutul destabilizării Ucrainei de către Rusia, Berlinul a transmis un semnal clar. Numai că nu l-a transmis cui trebuia. Mini-sancțiunile ezitante le-au spus statelor din estul Europei să se bazeze numai pe NATO și să uite tot ce are legătură cu UE, afirma la acea vreme un editorialist al ziarului Die Welt. Corul afaceriștilor germani care au sărit să afirme că țara nu își poate permite să impună sancțiuni adevărate Rusiei a ajutat la extinderea conflictului din Ucraina și la întărirea poziției Moscovei.

POLITICA DE APROPIERE (eșuată)

După destrămarea URSS, Germania a marșat pe ideea că apropierea de Rusia va provoca un soi de contagiune democratică. Pariul era că expunerea rușilor și a conducerii Rusiei la valori europene și la bunăstare (prin intensificarea relațiilor comerciale) va provoca schimbări ireversibile în Federație.

Așa s-a făcut că Germania a sprijinit puternic mișcările pro-democratice din Ucraina, Belarus și chiar Rusia, în termeni de societate civilă. A renunțat însă de frustrare că lucrurile, sub bagheta magică a lui Putin, nu se mișcă în direcția dorită. În ceea ce privește forurile de dialog, de care vorbește ministrul de externe, Putin i-a dat deja răspunsul final atunci când ONG-urile germane din Rusia au fost catalogate „agenți străini”, iar birourile fundațiilor politice Konrad Adenauer și Friedrich Ebert au fost percheziționate. În februarie 2015, un colaborator al uneia dintre fundații s-a trezit la aeroport cu interdicție de intrare în Rusia până în 2020. Iar anul trecut, un parlamentar german a fost reținut pe aeroport timp de câteva ore și expulzat.

De departe însă, pariul cel mai rușinos pierdut de Germania în relația cu Rusia trebuie să fi fost tratatea lui Dmitri Medvedev drept contrapondere liberală a lui Vladimir Putin.

HEGEMONIA GERMANIEI (și pericolul)

In discursul din 25 martie, Frank-Walter Steinmeier a încercat să respingă ideea că Germania monopolizează scena europeană. Într-un capitol dedicat acestei percepții, greșite în opinia sa, Steinmeier afirmă că integrarea europeană s-a născut pentru a combate un rol dominant al unui stat anume. Totuși, afirmațiile sale despre rolul pe care Germania „trebuie” să îl ocupe în așa zisa politică comună față de Rusia lasă cu totul altceva de înțeles. Pericolul pe care l-ar reprezenta șefia germană a relației cu Rusia este că acea componentă de dialog și deschidere ar putea da apă la moară tuturor statelor europene care fie sunt sub influența politică a Rusiei, fie sub cea economică.

Grecia, de pildă, vede salvarea sa în Rusia. Miercuri, premierul Tsipras va face o vizită oficială acolo, iar temerile că Rusia va dezbina Europa cresc simțitor. Spania s-a alăturat și ea corului de state care nu mai vor sancțiuni, unde se mai găsesc Austria și Luxemburg. În Ungaria e la putere un premier care a proclamat decesul democrației liberale.

La final, să ne amintim și că, în ianuarie anul acesta, cotidianul Wall Street Journal a publicat un document obținut de la cabinetul Înaltului Responsabil pentru Politică Externă al UE, Federica Mogherini, în care erau detaliați pașii necesari pentru anularea sancțiunilor impuse Rusiei. Numai intervenția SUA, se pare printr-o convorbire directă Merkel-Obama, a dus la prelungirea sancțiunilor în ianuarie. Documentul respectiv prevedea nu numai eliminarea sancțiunilor, ci, mai ales, normalizarea relațiilor UE cu Rusia în spiritul celor enunțate de Steinmeier și chiar acceptarea invitației lui Putin de a coopera cu Uniunea Erasiatică.