Vineri, 14 aprilie 2000, după 30 de zile de agonie atroce, a murit, într-un pat al spitalului de arşi din Genova, Ion Cazacu, muncitor român de 40 de ani, originar din Râmnicu Vâlcea. Justiţia italiană a stabilit că, responsabil de moartea lui, a fost patronul pentru care lucra la negru: Cosimo Iannece, individul care l-a transformat pe român într-o torţă vie. După zece ani de la moartea lui Ion Cazacu, Cosimo Iannece a ieşit din închisoare. Şi-a ispăşit deja pedeapsa stabilită de justiţia italiană, cu reducerile acceptate de sistem.
Ion Cazacu a lăsat în urma lui două fete, Florina şi Alina. Viaţa lor s-a schimbat dramatic odată cu moartea tatălui. Florina, fata cea mare, acum în vârstă de 34 de ani, a decis să facă tot ce-i stă în putinţă pentru ca acea crimă să nu fie uitată. Dorinţa Florinei se va împlini pe 10 aprilie, când va fi lansată cartea “Un uomo bruciato vivo” (Un om ars de viu). Coautor al cărţii este cunoscutul scriitor italian Dario Fo, ajuns la venerabila vârstă de 89 de ani, laureat al premiului Nobel pentru literatură.
Cine era Ion Cazacu, ce a însemnat moartea lui pentru românii din Italia şi cum a ajuns Dario Fo să se implice în reconstituirea literară a tragediei de la Gallarate? Florina Cazacu a răspuns întrebărilor puse de Hotnews.ro, cu câteva zile înainte de publicarea cărţii.
- Dario Fo Dario (nascut 1926) este un scriitor italian, autor de piese de teatru, regizor de teatru. El a castigat premiul Nobel pentru Literatura cin 1997.
Dario Fo
Foto: NobelPrize.org
Rep: Florina, îţi aminteşti momentul exact când te-ai gândit să scrii o carte despre moartea tatălui tău?
Florina Cazacu: Pe 4 noiembrie 2003. Ziua în care Curtea de Casaţie de la Milano a decis să reducă la jumătate pedeapsa hotărâtă iniţial pentru cel care mi-a ucis tatăl. De la 30, la 16 ani de închisoare: sentinţă definitivă. Nu voi uita niciodată acea sală de tribunal. Verdictul a fost stabilit de judecător, împreună cu un juriu popular, format din cetăţeni simpli. După ce ambii avocaţi şi-au prezentat pledoariile, juraţii s-au retras în camera de consiliu. Au ieşit abia după şapte ore. Mulţi dintre ei cu capul plecat.
Era ca şi cum tata ar fi fost omorât a doua oară. Justiţia italiană, care ar fi trebuit să ne apere drepturile, nu a făcut-o. Din acea zi, viaţa mea, a mamei şi a surorii mele s-a schimbat complet. Până atunci îmi doream să devin avocat, începusem să studiez dreptul, credeam într-un ideal pentru care eram pregătită să lupt. Am renunţat la studii.
Mult timp am trăit cu convingerea că eu sunt cea vinovată pentru ce s-a întâmplat la tribunal. Eu, personal, eram în aulă în timpul pledoariilor; poate nu am transmis destul şi aşa au hotărât înjumătăţirea pedepsei. Doar după mult timp mi-am dat seama că nu puteam să fac mai mult. Nu eram eu eu cea învinsă, ci dreptatea. Justiţia devenise doar un cuvânt în dicţionar. Atunci m-am gândit că singura revanşă ar fi aceea de a scrie o carte.
Rep: Cum a reacţionat familia, mama Nicoleta şi sora Alina Ştefania, când au aflat de dorinţa ta de a scrie o carte?
Florina Cazacu: Au fost sceptice la început. Le era frică să nu sufăr mai mult, răscolind trecutul. Dar mai rău ar fi fost dacă nu aş fi făcut-o. Când au înţeles intenţia mea, am avut sprijinul lor necondiţionat.
Rep: Cum de s-a ajuns la o colaborare cu Dario Fo?
Florina Cazacu: Dario Fo a fost şi este o persoană extrem de importantă pentru mine. El este cel care m-a ajutat să-mi îndeplinesc datoria morală faţă de tatăl meu. L-am cunoscut în septembrie 2001, când era invitat împreună cu soţia lui, Franca Rame, la inaugurarea unei săli care primise numele tatălui meu. A rămas impresionat de tragedie. El şi soţia lui au fost cei care s-au mobilizat pentru ca eu şi sora mea, Alina, să putem obţine permis de şedere şi să rămânem în Italia, pentru a urmări procesul.
A fost nevoie de mult timp pentru ca eu să pot privi cu luciditate acea tragedie. Erau sute de întrebări fără răspuns: de ce i s-a întâmplat lui şi nu altcuiva, ce vom face noi, familia, ce ar trebui de făcut? Când am reuşit să îmi adun forţele pentru a înfrunta din nou trecutul, am vorbit cu Dario despre dorinţa mea de a scrie o carte.
Dario era foarte ocupat şi mâhnit în acea perioadă, soţia lui nu mai era în viaţă. Proiectul a fost amânat de câteva ori, deşi Dario ţinea să-l realizeze la fel de mult ca şi mine. El spunea că numele tatălui meu nu trebuie uitat, dar nu trebuie uitat nici numelui asasinului, Cosimo Iannece.
Rep: Ce făcut Cosimo Iannece în acea zi de 14 martie?
Florina Cazacu: Iannece, patronul, a venit în casa unde locuia tata, împreună cu alţi muncitori români. Nu o dată tata îi ceruse să-i facă un contract. În acea zi, lucrase pe un alt şantier şi uitase celularul acasă. Patronul a crezut că avea o înţelegere ascunsă cu un alt patron. Aşa că a venit urlând şi ameninţând că îl arde de viu. L-a stropit cu benzină dintr-o sticlă, de faţă cu ceilalţi muncitori, în bucătărie. Tata încerca să-l calmeze. Nu credea că va face acel gest, până nu a scos bricheta. Iannece şi-a recunoscut iniţial vina, când a fost arestat de poliţie. Apoi, şi-a schimbat de mai multe ori declaraţia. A spus că nu ştia că era benzină, credea că este apă sau grappa (ţuică). Iar avocaţii lui au susţinut că tata a luat foc de la o scânteie a centralei termice! Cum putea să nu ştie că e vorba de benzină? Aerul era irespirabil, pentru că bucătăria era mică! Când s-a aprins focul, a avut loc o adevărată explozie.
A urmat o lună de agonie, la spital…
Ion Cazacu
Foto: Arhiva personala
Tata era un bărbat înalt de peste 1,90 m, cu o forţă fizică şi morală excepţionale, incredibile. A demonstrat-o până în ultima parte a vieţii. Medicii de la spitalul de arşi din Genova nu îi dădeau speranţe. Un om cu arsuri pe 90% din suprafaţa corpului nu poate supravieţui, au spus. Doctorul care se ocupa de el, cu 20 de ani de experienţă, mai văzuse doar un caz asemănător, dar pacientul supravieţuise doar 15 zile.
Tata a trăit patru săptămâni în acea camera hiperbară. I s-au făcut două transplanturi de piele, urma să-l facă pe al treilea. Medicii ajunseseră să spere într-un miracol. I-au spus mamei că, dacă trece de al treilea transplant, va supravieţui, chiar dacă nu se va mai putea mişca niciodată. Noi eram egoiste, îl voiam pe tata viu, în orice condiţie.
Cu două zile înainte de ultima operaţie, s-a stins din viaţă. Arsurile ajunseseră până la muşchi, toxinele din benzină îi intraseră în sânge, organele interne erau afectate. Inima lui nu a rezistat.
Rep: Ştia că va muri?
Florina Cazacu: Nu, era convins că va supravieţui. Îi spunea mamei că încearcă să mişte braţele şi picioarele, pentru ca muşchii să nu se atrofieze. Spunea că fetele lui au nevoie de el. Era perfect lucid, a vorbit cu anchetatorii care au venit să îi ia o declaraţie în legătură cu ce s-a întâmplat. Doar cu două zile înainte de a muri, seara, a rugat-o pe mama să ridice receptorul prin care comunicau din camera hiperbară şi i-a spus să se ducă acasă, să se odihnească şi să mănânce şi să aibă grijă de fete. Era o zi de miercuri. Joi starea lui s-a agravat, nu mai putea vorbi şi nu şi-a mai revenit până în acea vineri, 14 aprilie.
Rep: În acele săptămâni de agonie, ce spunea despre agresorul său?
Florina Cazacu: Nu a pronunţat niciodată numele lui. A cerut să se spovedească cu un preot ortodox şi a venit părintele Lucian de la comunitatea de români. Părintele a ţinut să respecte secretul spovedaniei şi a spus doar că tata nu urăşte pe nimeni, l-a iertat şi pe cel care i-a făcut rău.
Tata nu s-a gândit niciodată la proces sau la despăgubiri. Singurul lucru pe care îl dorea, era să se întoarcă acasă, în România, şi să aibă o viaţă liniştită alături de noi. Mamei îi spunea că abia aşteaptă să iasă din spital şi să mănânce o farfurie de sărmăluţe, aşa spunea.
Rep: Păstrezi o amintire de la el?
Florina Cazacu: Ţin minte că număram zilele când trebuia să vină în România de sărbători. Ultima oară când a venit, mi-a adus un ceas şi un CD cu muzică italiană, pe care îl ascult şi acum.
Rep: Ce părere avea despre Italia? Ce v-a povestit?
Florina Cazacu: Nu ne-a spus nicioadată adevărul. Nu ne-a povestit prin ce greutăţi a trecut în Italia. Despre faptul că era exploatat, ba chiar tratat ca un sclav în Italia. El ne spunea că e o ţară frumoasă şi democratică, că toată lumea era deschisă. Lucra de aproape doi ani cu Iannece şi ne-a mărturist că mai erau unele neînţelegeri, dar nu le dădea importanţă. S-a văzut ulterior că a subevaluat acele neînţelegeri. Însă nicio clipă, în ciuda suferinţei pe care o îndura în spital, nu a vorbit rău de Italia. Era o persoană educată, asistentele îmi spuneau că de fiecare dată când intrau să schimbe aşternutul sau perfuzia, spunea “grazie”, chiar dacă se citea suferinţa pe faţa lui.
Rep: Crezi că dacă ar fi fost vorba de un muncitor italian, s-ar fi întâmplat acelaşi lucru tatălui tău?
Florina Cazacu: (Florina răspunde după o pauză de gândire). Ar fi nedrept să dau vina pe Italia. În Italia există rasism, dar la fel pot spune că Italia nu e o ţară de rasişti (În Italia, termenul de rasism este folosit pentru a indica o atitudine xenofobă n.r.) . În domeniul construcţiilor sunt şi acum aşa-zişi patroni care nu fac altceva decât să exploateze muncitori străini. Sunt nişte măcelari de suflete nevinovate.
Dar sunt şi întreprinzători adevăraţi şi corecţi. Eu aici am găsit multă solidaritate. După proces voiam să mă întorc acasă, dar apoi am ales să trăiesc aici. Aici l-am cunoscut pe soţul meu, care e român şi lucrează la pus gresie, ca şi tata. Şi el a avut ocazia să cunoască ambele tipuri de patroni italieni. A avut de-a face cu ambele feţe ale medaliei. Tot aici s-a născut fata noastră, care a spus primul salut în limba italiană.
Rep: Soţul tău lucrează în construcţii. Tu cu ce te ocupi acum?
Florina Cazacu: Am renunţat la studiile de drept în 2003. Am un serviciu temporar, lucrez la diferite familii, le ajut. Din păcate, în Italia există puţine posibilităţi de muncă, dacă eşti mamă.
Rep: Fata ta are de acum 9 ani. Ce ştie despre bunicul ei?
Florina Cazacu: Pe fiica mea o cheamă Ioana, în cinstea bunicului ei. Ştie adevărul, dar i l-am spus încetul cu încetul. A înţeles situaţia şi câteodată ne uităm în cer de pe balcon şi ea îşi imaginează că bunicul ei e acolo sus şi o veghează.
Rep: Ce aşteptări ai privind apariţia cărţii?
Florina Cazacu: Pentru mine publicarea este deja un punct de sosire. Sper să fie citită de multă lume, numai aşa adevărul va ieşi la iveală. Îmi doresc să contribuie la schimbarea imaginii pe care o au italienii faţă de români. Lumea trebuie să înţeleagă faptul că fiecare ţară are părţile ei bune şi cele rele. Are cetăţeni cu suflet, dar şi asasini. Răutatea oamenilor nu depinde culoarea pielii, de religie sau de cetăţenie.
Vă povestesc ce mi s-a întâmplat zilele trecute. Soţul meu nu l-a cunoscut pe tata. Era în Israel la muncă în 2000 şi a văzut la televizor ştirea. Cu el erau doi foşti colegi de şcoală ai tatei, care au rămas fără cuvinte când l-au recunoscut în poză. Ieri mi-a spus că l-a visat pe tata. Venea spre el, zâmbind, fără să spună nimic. Pentru mine a fost un semn. Mi-am regăsit într-un fel pacea cu mine însămi, după 15 ani.
0
8
