Proiectul Noului Cod al Insolvenţei, care s-a derulat pe durata a doi ani, a implicat o consultare largă, cu siguranţă una dintre cele mai extinse care s-au realizat până acum în vederea adoptării unui text legislativ. Pe lângă grupul de lucru (în afara echipei de experți) care a fost consultat in fazele preliminare de proiect (reprezentanți ai Asociației Române a Băncilor, ANAF, CSM, Asociației Societăţilor Financiare (ALB), UNPIR, ONRC, judecători, practicieni în insolvenţă, avocați, asociaţii ale societăţilor de leasing, alte asociaţii profesionale), s-au adăugat autorităţi publice care au trimis puncte de vedere în diferite momente (Ministerul Economiei, Ministerul pentru IMM-uri, MAE, Ministerul Muncii, BNR, Autoritatea de Supraveghere Financiara, Consiliul Concurenţei, Consiliul Legislativ, CSM, Consiliul Economic si Social). Ministerul Justiţiei a implicat în proiect o echipă de profesionişti cu o experienţă şi dedicaţie deosebite, moderând între diferitele puncte de vedere exprimate (care reflectau, în mod normal, interese şi viziuni diferite) şi care au venit cu soluţii de compromis ce au rezolvat multe dintre articolele disputate. Noua reglementare conţine prevederi care sa rezolve probleme apărute in practica ultimilor ani.
Modificările importante aduse Codului Insolvenţei sunt menite să asigure redresarea debitorilor viabili şi redarea lor circuitului economic, dar şi ocrotirea intereselor creditorilor. Fără a fi exhaustiv, voi prezenta mai jos câteva dintre modificările principale aduse de Codul Insolvenţei prevederilor legate de reorganizarea societăţilor aflate în procedura insolvenței.
Asigurarea unui cadru adecvat pentru reorganizarea activităţii societăţilor aflate în insolvenţă
În privinţa încurajării redresării, ca element principal, însuşi scopul reglementării şi principiile acesteia promovează reorganizarea. În sprijinul reorganizării au fost adoptate câteva măsuri foarte importante. Prevederile vechii legi (mă voi referi astfel la ea chiar dacă este deocamdată în vigoare) nu încurajau creditarea în perioada de observaţie, fapt demonstrat de practică, în special în situaţia în care nu existau active interesante pentru garantare. Conform noii prevederi, în scopul sprijinirii în timp util a redresării, creditorii cei mai importanţi ai acestor societăţi, şi în acelaşi timp cei mai interesaţi în continuarea activităţii, pot avansa sumele necesare plăţii cheltuielilor de procedură, instituindu-se pentru aceste avansuri o superprioritate în recuperare. Prin această reglementare se vor asigura mai bine șansele de continuare a activității debitorului în perioada de observație si încurajarea finanţării societăţii cu asigurarea protecției pentru creditori. În acelaşi timp, reglementarea asigură şi un echilibru în sensul protejării pe cât posibil a creditorilor ce deţin creanţe garantate anterioare deschiderii procedurii, întrucât decizia de contractare a unui nou credit este condiţionată de aprobarea Comitetului Creditorilor.
Un element de noutate absolută în materia insolvenţei în România este testul creditorului privat, instituţie care urmăreşte să adreseze problema imposibilităţii creditorilor bugetari de a accepta un plan de reorganizare sau concordat preventiv în condiţiile în care nu îşi încasează întreaga creanţă, de teama de a nu fi răspunzător pentru acordarea unui ajutor de stat incompatibil cu regulile UE. Efectul urmărit este asigurarea confortului luării deciziilor de către creditorii bugetari. Acest test se face prin comparaţia sumelor aşteptate a se încasa într-o procedura de preinsolvenţă sau prin planul de reorganizare în comparaţie cu încasările cuvenite în faliment, pe baza unui raport de evaluare efectuat în cadrul procedurii. Se instituie o prezumţie absolută a lipsei ajutorului de stat dacă distribuţiile de sume prefigurate în reorganizare sunt superioare celor cuvenite în faliment.
Reglementarea este în deplin acord cu jurisprudenţa CEJ – a se vedea Hotărârea Curţii Europene de Justiţie (Camera a doua) din 24 ianuarie 2013 – cauza C-73/11 P Frucona Košice a.s./Comisia Europeană, St. Nicolaus — trade a.s. (inclusiv elementul temporal). Desigur, ca orice schimbare fundamentală, prevederea va genera un efort semnificativ în adoptarea unor proceduri la nivelul instituţiilor bugetare care să realizeze adaptarea la noile prevederi din lege.
Una dintre cele mai importante modificări a fost determinată de abuzuri întâlnite în practică şi este legată de confirmarea planului de reorganizare, ce se realiza pe vechea lege exclusiv pe baza majorităţii categoriilor de creanţe (creditori cu drepturi de preferinţă, salariaţi, creanţe bugetare, furnizori indispensabili, creanţe chirografare), fără nici o referinţă la ponderea creditorilor ce votau planul în total masă credală. Astfel, au existat situaţii ridicole în care se confirmau planuri de reorganizare pe baza votului unui procent infim de creditori (spre exemplu, 10% din valoarea totală a creanţelor). Conform noii reglementări, confirmarea planului va fi condiţionată în plus, pe lângă votarea lui pe baza majorităţii categoriilor de creanţe, de acceptarea şi de către o pondere minimă de 30%din valoarea totala a creanţelor. Se urmărește astfel să se echilibreze reprezentativitatea exprimării votului fără însă a se aluneca în extrema opoziţiei discreţionare a unui singur creditor. O asemenea soluţie echilibrată este de natură să asigure o redresare reală, de care să beneficieze doar debitorii viabili, prevenindu-se totodată tergiversarea procedurii cu false reorganizări care ar conduce la majorarea pierderilor pentru cei mai mulţi dintre creditori.
Dezideratul reorganizării nu conduce la pierderea din vedere a intereselor creditorilor. Au existat planuri de reorganizare întocmite în concordanţă cu prevederile vechii legi ce prevedeau modalităţi total inechitabile în care erau plătiţi cu prioritate în mod arbitrar creditori nesemnificativi, iar cei mai importanţi se programau a se plăti la sfârşitul perioadei de reorganizare, după trei sau patru ani. În cele mai multe cazuri, societatea era adusă în faliment la acel moment, iar creditorii principali rămâneau neplătiţi în perioada reorganizării. Prin noua reglementare s-a stabilit o eşalonare echitabilă a sumelor provenite din activitatea curentă sau din valorificarea activelor negrevate de cauze de preferinţă prin programul de plăţi stabilit prin planul de reorganizare. Astfel, plata sumelor cuvenite creditorilor prin planul de reorganizare se vor plăti proporţional cu ponderea fiecăruia în total obligaţii asumate a se achita prin plan. Totodată, se asigură creditorului beneficiar al unei cauze de preferinţă primirea sumelor cuvenite din valorificarea în timpul reorganizării a bunurilor grevate în favoarea sa, cu excepţia situaţiei în care consimte un alt tratament.
Printre cele mai frecvente nereguli întâlnită până acum era cea legată de neplata obligaţiilor curente din perioada de observaţie şi reorganizare, în special cele către instituţiile bugetare, acestea nefiind incluse în programul de plăţi, ceea ce conducea la o situaţie de necontrolat pentru aceşti creditori. Prin prezenta reglementare, creditorii cu creanţe curente, neplătiţi pe o perioadă mai mare de 60 de zile pot solicita intrarea în faliment a societăţii. Se evită astfel menţinerea în viaţă în mod artificial a societăţilor neviabile, care nu îşi pot susţine nici măcar obligaţiile curente, fără a mai vorbi de onorarea celor restante.
În sprijinul redresării societăţilor, furnizorii de utilităţi nu pot întrerupe furnizarea acestora în timpul perioadei de observaţie sau de reorganizare, atât în baza legii vechi, cât şi a Codului Insolvenţei. Această categorie de furnizori era mult mai afectată decât ceilalţi, care puteau întrerupe continuarea livrării bunurilor sau serviciilor în cazul neplăţii. Pentru echilibru, în Codul Insolvenţei are în vedere şi limitarea abuzurilor în detrimentul furnizorilor de utilităţi prin posibilitatea întreruperii serviciului în cazul în care obligaţiile generate de către societate după deschiderea procedurii de insolvenţă rămân neplătite pe o perioadă mai mare de 90 de zile (in perioada de 90 zile, nu este permisă întreruperea utilităţilor). Acest articol a generat ample dezbateri, invocându-se consecinţele ce ar rezulta din aplicarea lui pentru societăţi mari, cu mulţi angajaţi. Totuşi, considerăm că a fost evitată situaţia total anormală în care interesul creditorilor cu creanţe anterioare deschiderii procedurii este acoperit în detrimentul acestor furnizori de utilităţi.
Legea veche asuma faptul că reducerea obligaţiilor societăţii către creditori prin planul de reorganizare se menţinea şi în cazul în care societatea ajungea ulterior în faliment. Acest lucru aducea deseori prejudicii creditorilor cu drepturi de preferinţă, care nu puteau beneficia de eventualul plus de valoare generat de valorificarea garanţiilor lor peste sumele prevăzute a se plăti prin planul de reorganizare. Pentru protecţia interesului creditorilor cu creanţe anterioare deschiderii procedurii, în cazul în care planul de reorganizare eşuează şi societatea ajunge în faliment, noua reglementare instituie revenirea la situaţia din tabelul definitiv de creanţe, anterioară confirmării planului de reorganizare, ce prevedea o reducere a creanţelor în scopul sprijinirii reorganizării.
Noua reglementare conţine măsuri menite să sporească celeritatea derulării procedurii, în sprijinul asigurării unei redresări în timp util, dar şi al unei recuperări rapide a creanţelor; menţionez mai jos câteva dintre ele.
Reglementarea prevede o limitare a duratei perioadei de observaţie la maximum 12 luni, pentru a limita abuzurile debitorilor prin tergiversarea voită a luării unei decizii de către creditori. Deşi pot exista situaţii în care unele societăţi să intre în faliment strict datorită procedurilor legale greoaie, se evită prelungirea acestei perioade în detrimentul general al creditorilor prin contestaţii fictive, cum se întâmpla uneori pe vechea lege.
Pentru evitarea tergiversării cu rea-credinţă a deschiderii procedurii, dar şi pentru a se evita posibilitatea de a influenţa stabilirea instanţei competente se impunea adoptarea unei soluţii care să ofere o anume stabilitate, noua reglementare stabileşte tribunalul competent cu privire la derularea procedurii insolvenţei cel în a cărui circumscripţie debitorul şi-a avut sediul principal cel puţin 6 luni înaintea sesizării instanţei. Sunt destul de cunoscute tertipurile utilizate de până acum de către unele societăţi aflate în pragul insolvenţei care îşi schimbau sediul în altă jurisdicţie pentru a întârzia demersurile de urmărire ale creditorilor şi uneori, evitarea unor instaţe „neprietenoase”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
